"Într-o seară, țin minte că ploua, am auzit racheta cum pică"

Bianca Felseghi

Senior Editor

Să facem un exercițiu de imaginație: dacă mâine ar cădea o rachetă în curtea vecinilor tăi, acolo unde până ieri povesteați la gard sau schimbați un salut din cap, iar toată familia lor ar pieri, sau dacă, până să te întorci de la serviciu, casa ta și patul în care abia așteptai să te vâri ar fi aruncate în aer, unde te-ai duce? Ce-ai face?

Stop-cadru

Hikmat Shikh Sleman și soția sa, Nada, așteaptă ca orașul să adoarmă. În fiecare seară, familia se reunește la casa din Damasc a Fatimei, mama lui Hikmat,  schimbă vești, face bilanțul bombelor, al străzilor distruse și al oamenilor dispăruți.

La plecare spre propria locuință, Hikmat și Nada o iau pe drumuri diferite. Bărbatul merge cu ochii în patru, iar lângă el pășește, ușor ca o umbră, fiul său de 11 ani, Ahmad. Nada o ia de mână pe Sofia, care are 9 ani, și, privind doar înainte, își trage copila pe străduțe întortocheate.

„Du-te tu cu fetița, i-am spus soției mele, iar eu o să iau băiatul. Dacă vine peste noi vreo rachetă, măcar să nu murim cu toții. Măcar cineva să rămână în viață”.

Stop cadru 2

În spatele unui zid înalt de blocuri, cărora izolarea termică le-a ascuns sub culori pastelate cenușiul scorojit al anilor ’90, se găsește, înghesuită, Piața Flora.

În piață mai sunt câțiva mici producători care vând legături de pătrunjel și pere. Miroase peste tot a plăcintă cu smântână și mujdei. De jur împrejur se cască Mănășturul, cel mai mare cartier al Clujului. Trei gherete de ziare, un butic cu vopseluri și, alături, un magazinaș de haine.

Nada Shikh Sleman sporovăiește cu câteva cliente. Au adus geci groase de iarnă și în curând o să primească poșete. Soțul ei stă cu ochii în laptop și derulează fără expresie imaginile unei alte vieți: copiii lui în piscină la casa de vacanță, prieteni la masă într-o seară de vară, apoi aceeași terasă – un morman de pietre și coloane smulse ca de mâna unui gigant.

„Într-o seară, țin minte că ploua, am auzit racheta cum pică. Mergeam pe lângă un gard și credeam că vine peste capul meu. Când am auzit, m-am aruncat pe trotuar, era o baltă. Bomba a căzut chiar în spatele gardului. N-am pățit nimic. A doua zi am trecut iar pe acolo, să mă uit ce s-a întâmplat. Gardul era ciuruit tot de schije. Atunci am zis că nu mai stau nicio zi”, spune bărbatul.

Plecarea

Hikmat Shikh Sleman e inginer. A absolvit „Construcții civile” la Politehnica din Cluj, în anii ’80. Soția lui e subinginer, iar în Siria lucra pe computer.

Când, în 2009, a venit prima oară în România, ca turist, Nadei i s-a părut că seamănă cu țara ei: oamenii erau primitori și simpli.

Iulişca invadatoarea

Fără să exagerăm, putem spune că acolo unde crește iulișca, totul în jur dispare.

Dughin, la București: "Noi, rușii, am comis multe nedreptăți în raport cu România"

Discursul ideologului Aleksandr Dughin, cu prilejul lansării volumului său "Destin eurasianist" la București, a fost mult mai temperat decât ideile din carte.

„Cine zice ceva rău de România mă deranjează, pe cuvântul meu. Asta e cea mai frumoasă țară din lume”, spune, cu convingere, soțul ei.

Când s-a hotărât să plece din Siria, el a reluat legăturile cu prietenii și cunoștințele din facultate. De ce să vii aici, a fost întrebat, aici e sărăcie…

Oriunde e bine, ca să ne putem continua viața, a răspuns Hikmat. „Nu mi-e frică pentru viața mea, ci pentru copii. Ce vină au ei să trăiască în război?”.

Nada Shikh Sleman, în magazinul pe care l-a deschis împreună cu soțul ei. Foto: Raul Ștef

De la zero

În 2013, Hikmat Shikh Sleman a ajuns la Șomcuta, fiind invitat în țară de un rezident român. Era dispus să plătească oricât, doar să își ducă familia la adăpost. Avea experiență în muncă, lucrase 25 de ani în Siria, iar situația materială de acasă era foarte bună.

După trei luni, nevasta și copiii se urcau în avion. „Chiar înainte să plecăm, eu eram cu copiii la mama mea”, povestește Nada Shikh Sleman.

„Dintr-odată am văzut pe geamuri un praf mare, nu știam unde a căzut racheta, așa că am dus copiii în cea mai îndepărtată încăpere. Nu am avut curaj să ies la balcon nici după două ore. Fetița mea a leșinat din cauza fricii. I-am zis soțului meu la telefon doar atât: trebuie să plecăm”.

Bărbatul a aflat întâmplarea doar după ce ai lui au aterizat teferi. „Când m-am urcat în avion am simțit multe: ceva fericire, ceva durere, că mi-am lăsat mama și surorile. A fost greu să las totul acolo”, adaugă sirianca.

Hikmat Shikh Sleman rememorează dezastrul pe care l-a lăsat acasă. Foto: Raul Ștef

În familia Nadei sunt mai multe surori și un frate. Doi fii, de 19 ani și de 7 ani, ai uneia dintre ele au reușit să fugă din Siria pe la sfârșitul lui august 2015. Doar ei doi. I-a costat vreo 1.500 de euro și mai bine de 30 de zile să ajungă în Turcia, apoi în Grecia, cu o barcă gonflabilă. Apoi au străbătut, la un loc cu valul de refugiați, Serbia și Ungaria.

Până să ajungă, toată familia a stat cu sufletul la gură, urmărind evenimentele la televizor. Acum o săptămână, cei doi băieți au coborât într-o gară din Austria. Acolo, o femeie le-a oferit adăpost peste noapte. Deși erau deciși să ajungă în Germania, s-au răzgândit, căci li s-a oferit un contract de comodat și își pot aștepta liniștiți familia.

Mama și tatăl lor, împreună cu un al doilea copil de 7 ani, geamănul refugiatului, sunt încă în Siria. Ei încearcă să obțină dreptul de plecare pentru cel mai mare frate, care la 23 de ani a fost înrolat obligatoriu în Armată.

O altă ramură a familiei e ruptă între Viena și Arabia Saudită. Fratele lui Hikmat, de această dată, a cerut azil în Europa, în timp ce soția și copiii lui au reușit să plece la niște rude. O altă soră a lui Hikmat e plecată de mult în Suedia, fiind căsătorită cu un localnic. Sunt împărțiți în toate cele patru vânturi.

„Mama mea stă într-o zonă de munte, unde avem noi o casă. Au fost câteva zile când, după ce au ajuns ISIS acolo, s-a declanșat război-război, cu avioane care atacau deasupra civililor. Am intrat pe internet și am aflat că au murit 48 de persoane în orășelul în care era ea. Printre numele morților era și numele mamei mele, Fatima. Am fost ca nebun. Până a doua zi, când am aflat că nu e mama mea cea de pe listă, ci o femeie cu același nume, eu am murit de 100 de ori”, spune Hikmat.

În valul de refugiați care a înfricoșat Europa nu sunt mai mult de 15% sirieni, spune el. Situația umanitară a generat o avalanșă de oportuniști care vin din Orientul îndepărtat și din țările africane și care și-au însușit naționalitatea lor. De aceea nu au acte, spune omul nostru.

Sofia Shikh Sleman studiază pianul la Cluj. Foto: Raul Ștef

România-Siria, faza pe dictatori

În 2011, Hikmat Shikh Sleman a ieșit în stradă să strige împotriva lui Bashar al-Assad. Un frate de-ai lui, care ducea medicamente cu mașina răniților, a fost arestat și bătut cu patul puștii. A fost turnat de „un neam” și tras afară din casă în fața copiiilor lui.

„Ofițerii de Securitate sau de Armată sunt dumnezei în Siria! Ceaușescu a fost un pitic de dictator față de al nostru și de tatăl lui. Țara noastră nu a fost distrusă din exterior, de dușmani, ci chiar de cioban, care de fapt e lup”, spune sirianul.

El e convins că, odată Bashar al-Assad înlăturat, nici Statul Islamic nu va rezista. Acum, gruparea teroristă îi oferă dictatorului un rău în spatele căruia să se ascundă. Hikmat nu știe ce a mai rămas din Revoluție, dar spune că 30.000 de luptători ISIS sunt străini din toată lumea, adunați sub un steag bine plătit.

La o ședință cu părinții la școala unde învață copiii săi, sirianul s-a ridicat și le-a spus tuturor să nu le fie frică și să nu îi considere teroriști pe sirieni. „Noi să fim oameni și treaba de securitate să le-o lăsăm celor care se ocupă de securitate. Dacă cineva face ceva rău sau e descoperit că a mințit și a furat, să fie pedepsit, dar să nu punem noi etichetele”, a zis el.

Comunitatea de sirieni din Cluj s-a mobilizat pentru conaționalii care sunt pe drum. Multora le e teamă să călătorească cu bani mulți, așa că, prin filiere telefonice create ad-hoc, de la unul la altul, mână de la mână, Hikmat a trimis de două ori bani în Serbia și în Grecia, cu Western Union, unor oameni care aveau nevoie.

Când ajunge acasă de la muncă, seara, sirianul pune televizorul pe Orient News, un canal în limba arabă. Totul e doar politică. E singurul lucru despre care se vorbește în casă și în grupul de prieteni. „Filmul trebuie, cumva, să ajungă la sfârșit, nu se mai poate”, spune bărbatul.

Ahmad Shikh Sleman a luat examenul de Evaluare în limba română, după un an de ședere. Foto: Raul Ștef

Life is music

Cei doi copii ai soților Shikh Sleman, Sofia și Ahmad, sunt elevi ai Liceului de Muzică „Sigismund Toduță” din Cluj-Napoca. Ahmad a trecut cu bine examenul de Evaluare națională, la doar un an după ce ajunsese în România. A intrat la liceu și vorbește românește ca un nativ. „Râde de mine când greșesc”, zâmbește Nada.

Când vorbește tatăl lui, Ahmad îl aprobă dând din cap. Se vede că e matur pentru vârsta lui. Cel mai bun coleg e un flautist, iar el studiază vioara. S-a înscris la un curs de măiestrie în Germania, unde ar trebui să plece pe 15 octombrie, dar are probleme cu viza. Ca să poată pleca, părinților li s-au cerut un munte de acte și speră să le obțină la timp.

Sofia e sperioasă ca o căprioară. Cum stă arcuită la pian, pare o statuetă în miniatură. „Eu eram mai mică și mai sensibilă când am ajuns aici și m-am acomodat mai greu”, șoptește ea. Îi place Mozart și îi dau bătăi de cap studiile tehnice. Zice că e „nașpa” când trebuie să le frece ore în șir ca să-i iasă.

„Îmi amintesc cum stăteam toți cu familia, cu bunicii, cu mătușile, cu verișorii mici și mari”, zice Ahmad. În Siria învățau muzică într-o școală privată. Nadei îi plăcea să cânte. Când l-a întâlnit prima oară pe cel ce avea să-i devină soț, ea învăța chitara.

În casa Shikh Sleman se vorbește arabă. Pe un loc lângă calorifer stă steagul Siriei, iar pe perete, un tablou într-o lumină fantastică de apus cu ruinele de la Palmira, orașul antic cucerit de ISIS.

Oamenii, spune capul familiei, au plâns mai mult după pietrele de la Palmira decât pentru soarta refugiaților: „Noi credem în Dumnezeu și am trăit printre toate felurile de musulmani. Pentru mine, omul e om, doar să aibă încredere în Dumnezeu”.

Apropo de oameni: sirianul povestește că un prieten de-al lui, căsătorit cu o româncă, a fost oprit zilele trecute în trafic de un polițist. „Hopa! Sirian!”, a spus agentul și l-a ținut două ore pe marginea drumului. Era cetățean român de 30 de ani.

În contrapartidă, acum doi ani, o situație aproape identică: Hikmat Shikh Sleman tocmai ridicase actele de ședere legală în România pentru toți cei trei membri ai familiei sale și venea cu mașina din Maramureș către Cluj. A depășit o linie continuă; după colț, un echipaj de Poliție. Agentul l-a oprit și i-a studiat actele. Pe urmă i-a zis să aibă grijă, că are copii în mașină. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€