E ora 1 noaptea și sunt în autobuzul X95 care duce de la aeroport către Syntagma, în centrul Atenei.

A fost o noapte lungă: zborul a plecat cu întârziere și sunt de șase ore pe drum.

Mi-e foame și mi-e somn și mai am cel puțin o oră și jumătate până acasă.

Insuportabila ușurătate a turistului curios

Opinii

09/07/2023

În timp ce autobuzul alunecă monoton și zgomotos pe autostradă, constat rapid că sunt înconjurată de un amestec bizar de oameni nervoși și relaxați. Nu e greu, însă, de identificat care e care: toți oamenii pentru care călătoria asta pare un chin sunt oamenii care se întorc acasă. Toți cei care par relaxați sunt turiști. 

Autobuzul e plin și un cuplu în fața mea își face poze stând pe valize. Râd și verifică hărțile ca să-și găsească hotelul.

Eu sunt atât de obosită, încât aproape că îmi cade capul pe umărul bărbatului transpirat de lângă mine. Știu că nu voi fi în pat înainte de ora 2 și că mă așteaptă o zi de lucru. Mă simt lipicioasă și dezgustătoare și visez la un duș. Undeva deasupra orizontului a răsărit luna - e aproape plină, aurie și cerne o lumină delicată peste peisajul arid care înconjoară aeroportul. 

Îmi dau seama că sunt invidioasă pe cuplul care își face selfie-uri: ei încă mai au ceva ce eu am pierdut, undeva pe parcurs, în cei doi ani și jumătate de locuit în Atena: bucuria turistului.

#blessed

Conceptul de „the tourist gaze” („privirea turistului”) a apărut în științele umaniste cu mult timp înainte de călătoriile în masă și poate chiar înainte ca sociologul britanic John Urry să-și imagineze cât de conectată va deveni lumea în cele din urmă. Era 1990, un an al multor transformări în Europa (și nu numai), când Urry descria pentru prima dată „privirea turistului”, care se manifestă în „spații de agrement îndepărtate geografic și ontologic de locul de muncă și de locurile de zi cu zi” în care acesta își desfășoară existența. Locuri unde oamenii simt că învie, pentru că se găsesc brusc separați de viața lor de zi cu zi.

În aceste locuri speciale, turistul este manipulat, astfel încât privirea lui sau a ei să cadă exact pe ceea ce se așteaptă să vadă și către acele caracteristici ale peisajului „care îl separă de experiența cotidiană”. Ape albastre și cristaline, cocktailuri la apus și case albe, cu acoperișuri albastre. #blessed. 

O plajă în Vouliagmeni, o suburbie a Atenei. Fotografia e din septembrie 2022. Vara nici nu ai unde îți pune prosopul. Foto: Ioana Epure

O plajă în Vouliagmeni, o suburbie a Atenei. Fotografia e din septembrie 2022. Vara nici nu ai unde îți pune prosopul. Foto: Ioana Epure

O plajă în Vouliagmeni, o suburbie a Atenei. Fotografia e din septembrie 2022. Vara nici nu ai unde îți pune prosopul. Foto: Ioana Epure

O plajă în Vouliagmeni, o suburbie a Atenei. Fotografia e din septembrie 2022. Vara nici nu ai unde îți pune prosopul. Foto: Ioana Epure

Nu vorbim nici pe departe de o invenție modernă: în „How the English Made the Alps”, autorul britanic Jim Ring vorbește despre modul în care Alpii au devenit populari în secolul al XIX-lea ca un spațiu în care tinerii aristocrați englezi mergeau să se simtă în viață

Cei doi condamnați escortați de trupele speciale înapoi în Penitenciarul Gherla. Foto: Bianca Felseghi

Crimă în celula E 7.25. Deciziile administrative care au dus la pierderea unei vieți omenești la Penitenciarul Gherla

Ca să-l pedepsească pentru abaterile comise într-un centru de detenție, conducerea penitenciarului a decis să transfere un deținut cu o sentință mai mică de doi ani într-o cameră cu condamnați pentru omor calificat. La o lună de la această decizie corecțională, omul a fost ucis în baie de colegii de celulă.

Marius Dorin Lulea (stânga) și George Simion (dreapta), la o dezbatere despre protejarea patrimoniului național. Sursă: George Călin/Inquam Photos

Omul cu banii din AUR despre promisiunea de a construi 1 milion de locuințe pentru români: „Ideea a apărut prima dată la George”

PressOne a vorbit despre Planul Simion cu politicianul Marius Dorin Lulea, prim-vicepreședinte AUR, inginer constructor cu mai multe afaceri în sectorul imobiliar și principalul promotor al proiectului.

Cu mai mult de două decenii în urmă, în 1998, antropologul grec Pola Bousiou descria așa-numiții „Mykoniots d'election”, un grup eclectic de călători care se întorceau, vară de vară, în Mykonos, împinși întocmai de o fetișizare a spațiului insulei. De fapt, Mykonos a atras primii turiști la începutul anilor '30 tocmai pentru că era izolată, dar accesibilă unui „flux turistic timpuriu de intelectuali și artiști”, mulți dintre ei avuți, interesați de siturile arheologice din insula Delos, aflată în apropiere. 

Până în anii '70, când s-a deschis primul aeroport pe insulă, Bousiou descrie că: 

„(...) vizitatorii trebuiau să se lupte cu vânturile neprietenoase din zonă pentru a ajunge pe coasta insulei, pe care o puteau atinge doar cu bărci mici, după ce își lăsau nava la o anumită distanță de port. Drept urmare, Mykonos îi atrăgea doar pe cei care erau cu adevărat «hotărâți» să meargă acolo; acest «inconvenient» a fost mai târziu, în mod paradoxal, convertit în nostalgie, pentru a justifica mitul spațial al Mykonosului.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Turiști coborând de pe feribot. Insula Sifnos. Foto: Ioana Epure

Turiști coborând de pe feribot. Insula Sifnos. Foto: Ioana Epure

Turiști coborând de pe feribot. Insula Sifnos. Foto: Ioana Epure

Turiști coborând de pe feribot. Insula Sifnos. Foto: Ioana Epure

Privirea turistului e deopotrivă exaltantă și dezumanizantă. E o experiență disociativă. Te transformă într-un spectator, separat de spectacolul la care asistă, care se plimbă într-o bulă invizibilă creată de el însuși. În recentul articol „The Case Against Travel” din The New Yorker, Agnes Callard se referă la ea ca la „o pregătire pentru moarte”, călătoriile nefiind altceva decât distracții care împart timpul rămas „în partea care se întâmplă înainte de călătorie și partea care se întâmplă după ea, acoperind certitudinea anihilării”.

Iar asta este exact ceea îndreptățește turiștii să comande băuturi la suprapreț care le sunt servite de un ospătar scufundat în apă până la brâu, fără să le pese de omul ăla sau să se întrebe dacă acest lucru este etic sau legal.

Este ceea ce le permite să se plimbe în Corfu cu trăsuri trase de cai care mor pur și simplu pe drum, după ce au stat ore în șir în soare, fără apă, fără să se întrebe ce se întâmplă cu animalele respective înainte și după plimbarea lor.

E un ecran de plastic invizibil, construit între vizitator și spațiul ales pentru vizită, care face călătoriile în lumea reală mai asemănătoare cu vacanțele pe holopuntea din Star Trek decât ne-am dori: imersive, captivante și, de fapt, inexistente.  

Dacă nu te vede nimeni când mulgi vaca, ai muls-o cu adevărat?

Aveam 19 ani când am pus pentru prima dată piciorul în Grecia. Am plecat din București la 5 după-amiaza, într-o vineri, cu mașina. La 6 treceam granița în Bulgaria. La 4 dimineața ajunsesem în Sithonia din Halkidiki. Afară era încă întuneric, eram obosiți, așa că am tras mașina pe marginea drumului, în ceea ce părea a fi o parcare, și am adormit.

Când m-am trezit a doua zi dimineață, m-a izbit priveliștea unei mări albastre, strălucitoare și nesfârșite, cu valuri blânde care mângâiau înspumate stâncile pe vârful cărora, fără să știm, parcasem pe întuneric. Lângă mașina noastră, o mică rulotă cu souvlaki și frappe-uri (la modă pe atunci, în vremurile de dinainte de freddo) nu-și deschisese încă ușile pentru clienți.

Cozile la Acropole, în iulie 2023, pot dura și șase ore. Foto: Ioana Epure

Cozile la Acropole, în iulie 2023, pot dura și șase ore. Foto: Ioana Epure

Cozile la Acropole, în iulie 2023, pot dura și șase ore. Foto: Ioana Epure

Cozile la Acropole, în iulie 2023, pot dura și șase ore. Foto: Ioana Epure

Cu 16 ani în urmă, Sithonia era un loc foarte diferit de cum e azi: era începutul lunii mai și eram complet singuri - cu excepția caprelor care pășteau liniștite pe dealul abrupt de pe partea cealaltă a drumului. 

A fost o experiență atât de intensă, încât încă mi-o amintesc în cele mai mici detalii. Eram o adolescentă care nu mai văzuse până atunci decât Marea Neagră, cu țărmuri de o frumusețe infinit mai puțin dramatică. În următoarele trei zile, am condus în jurul peninsulei, dormind în campinguri, și am devorat fiecare plajă, fiecare peisaj, fiecare sat, fiecare masă delicioasă, complet convinsă că nu voi mai vedea niciodată așa ceva. 

Plajă de pe riviera ateniană. Octombrie 2021. Foto: Ioana Epure

Plajă de pe riviera ateniană. Octombrie 2021. Foto: Ioana Epure

Plajă de pe riviera ateniană. Octombrie 2021. Foto: Ioana Epure

Plajă de pe riviera ateniană. Octombrie 2021. Foto: Ioana Epure

M-am înșelat. M-am întors în Grecia aproape în fiecare an după aceea - în unii ani, de mai multe ori. La început, în perioada de dinaintea crizei, când oamenii erau relaxați și gazdele dansau cot la cot cu oaspeții la petreceri animate în restaurante. Apoi, în timpul crizei și după criză, când multe dintre locurile în care obișnuiam să merg, în toată Grecia, s-au închis și vopseaua a început să se scorojească pe casele din satele care înainte erau spectaculos de bine întreținute. 

În multe locuri, proprietarii se schimbaseră - nu mai erau greci. Nici oaspeții nu mai erau. 

Am fost un spectator în toată această perioadă și, deși știam și înțelegeam rațional tot ceea ce se întâmpla cu țara și cu oamenii din jurul meu - și nu am călărit niciodată pe căluți sau măgari abuzați, am lăsat mereu bacșiș și mi-am aruncat gunoiul la pubelă -, cât timp am fost în Grecia nu m-am gândit la nimic altceva decât la propria mea vacanță.  

Te păcălește ușor această privire turistică. Te face să te simți special, pentru că ai ales să te afli în locul pe care îl vizitezi. Te face să simți uimire și admirație, ambele emoții despre care toate articolele de mindfulness și dezvoltare personală spun că sunt extrem de sănătoase pentru creier. De asemenea, te face să crezi că ești o creatură inofensivă, care nu face altceva decât să trăiască, pentru o vreme, într-un spațiu străin și misterios. Și care plătește pentru asta, ceea ce te face să te simți cu atât mai îndreptățit. 

Iar dacă localnicii ar putea să-ți ofere măcar o privire sumară în viața lor, ar fi extraordinar, chiar dacă asta poate însemna uneori că ajungi să dormi într-o colibă de pământ într-o zonă izolată din nordul Ghanei, fără apă curentă sau canalizare, și să te joci fotbal cu copii subnutriți, pentru ca a doua zi să pleci, cu gândul doar la un duș fierbinte în bungalow-ul tău frumos de pe malul mării. 

Portret de șef de trib poligam din nordul Ghanei, cu câțiva dintre nepoți - sau sunt oare nepoții lui? Foto: Ioana Epure

Portret de șef de trib poligam din nordul Ghanei, cu câțiva dintre nepoți - sau sunt oare nepoții lui? Foto: Ioana Epure

Portret de șef de trib poligam din nordul Ghanei, cu câțiva dintre nepoți - sau sunt oare nepoții lui? Foto: Ioana Epure

Portret de șef de trib poligam din nordul Ghanei, cu câțiva dintre nepoți - sau sunt oare nepoții lui? Foto: Ioana Epure

În aceeași carte, sociologul John Urry sugerează că, atunci când localnicii se simt invadați de străini, ei nu-și văd pur și simplu de treabă: încep să producă „o autenticitate înscenată”, pentru a se proteja de invadatori, angajându-se în ceea ce el numește „practici performative”, care au ca scop să le ascundă pe cele adevărate de ochii curioșilor. 

Așa se nasc serile tematice, cu dansuri și mâncare tradițională - sau o versiune a acestora care își imaginează ei că ar fi pe placul turiștilor. Falșii Maasai din Zanzibar stau bucuroși la poze cu turiștii (contra cost, bineînțeles) și salută veseli cu „Hakuna Matata” (pentru că își imaginează că au văzut toți The Lion King).

Falși Maasai din Zanzibar. Foto: Ioana Epure

Falși Maasai din Zanzibar. Foto: Ioana Epure

Falși Maasai din Zanzibar. Foto: Ioana Epure

Falși Maasai din Zanzibar. Foto: Ioana Epure

E valabil și pentru membrii tribului Mursi din Valea Omo a Etiopiei: femeile își poartă cu mândrie dimineața farfuriile enorme în buza inferioară, în timp ce bărbații își etalează sulițele de lemn, pentru ca după-amiaza să se schimbe toți în tricouri colorate made in China

Femei Mursi din Valea Omo, Etiopia, stau la poze pentru turiști. Pentru o femeie însărcinată, se plătește dublu. Pe bărbați îi poți plăti și în țigări. Foto: Ioana Epure

Femei Mursi din Valea Omo, Etiopia, stau la poze pentru turiști. Pentru o femeie însărcinată, se plătește dublu. Pe bărbați îi poți plăti și în țigări. Foto: Ioana Epure

Femei Mursi din Valea Omo, Etiopia, stau la poze pentru turiști. Pentru o femeie însărcinată, se plătește dublu. Pe bărbați îi poți plăti și în țigări. Foto: Ioana Epure

Femei Mursi din Valea Omo, Etiopia, stau la poze pentru turiști. Pentru o femeie însărcinată, se plătește dublu. Pe bărbați îi poți plăti și în țigări. Foto: Ioana Epure

Turistul, însă, este întotdeauna în căutarea autenticității, și uneori orice mică mostră este suficientă. Turismul, căutarea autenticității și distrugerea acesteia tocmai prin căutare: toate vin la pachet, sugerează antropologul olandez Jeremy Boissevain. Cu alte cuvinte, știi în fața ta se desfășoară mai mult decât ceea ce ți se permite să vezi și ai o dorință constantă de a trage cu ochiul în viața de zi cu zi a străinilor pe care îi vezi prin geamul invizibil al bulei tale de turist, chiar dacă știi că, de fapt, asta înseamnă o intruziune în viața privată a altcuiva. 

Paradoxul? Cu cât sunt mai mulți turiști, cu atât rămâne mai puțină autenticitate și cu atât mai performative devin practicile localnicilor, până când însăși lumea pe care turistul a venit să o vadă dispare în întregime.

Dar mai există oare „privirea turistului” atunci când n-a mai rămas nimic de privit?

Geograful britanic Nigel Thrift sugerează că turiștii nu doresc doar contactul superficial cu mediul înconjurător, că nu vor doar să privească, ci și să participe. Totuși, nu în totalitate - deși gândul de a ajuta un fermier din Transilvania care face agroturism să își mulgă vacile când se crapă de ziuă poate fi atrăgător pentru o zi, s-ar putea să nu vrei să faci asta prea mult. Iar ăsta este și motivul pentru care tipurile privilegiate de migrație (cum ar fi nomadismul digital sau lifestyle migration) urmează, de obicei, direcția Nordul Global - Sudul Global, și nu invers. 

Dacă-ți permiți, mulgi vaca oricând ai chef.

„Un set enorm de oglinzi

Decizia de a mă muta în Grecia a fost atât un accident, cât și o alegere. Am venit pentru studii, pentru că s-a ivit ocazia. Dar dintre toate oportunitățile pe care le aveam, am ales Grecia, pe deplin conștientă de provocările pe care le va aduce mutarea asta. Am început să învăț limba încă din prima lună de stat aici. Doi ani și jumătate mai târziu, încă iau lecții, dar vorbesc și - cel mai important - înțeleg greaca. M-am descurcat cu birocrația infernală. Am descâlcit diferențele culturale. Am trecut prin procesul chinuitor de găsire a unei case în Atena (de mai multe ori). La 35 de ani, am învățat cum să alunec cu un scuter minuscul prin centrul orașului la ora de vârf ca un stunt double din Sons of Anarchy. 

Iar acum, de câte ori vorbesc cu prietenii mei din București care mă întreabă cât timp mai stau, le răspund: „vineri plec acasă”. Nu mă întorc la Atena. Mă duc acasă. 

Plajă din Voula, o suburbie a Atenei, ianuarie 2023. Din ce în ce mai puține plaje de pe riviera ateniană sunt publice, iar acelea sunt, de multe ori, neîngrijite și ignorate de autorități. Foto: Ioana Epure

Plajă din Voula, o suburbie a Atenei, ianuarie 2023. Din ce în ce mai puține plaje de pe riviera ateniană sunt publice, iar acelea sunt, de multe ori, neîngrijite și ignorate de autorități. Foto: Ioana Epure

Plajă din Voula, o suburbie a Atenei, ianuarie 2023. Din ce în ce mai puține plaje de pe riviera ateniană sunt publice, iar acelea sunt, de multe ori, neîngrijite și ignorate de autorități. Foto: Ioana Epure

Plajă din Voula, o suburbie a Atenei, ianuarie 2023. Din ce în ce mai puține plaje de pe riviera ateniană sunt publice, iar acelea sunt, de multe ori, neîngrijite și ignorate de autorități. Foto: Ioana Epure

În prima vară în care am locuit aici, m-am plimbat ca scăpată din pușcărie. Pe unele insule grecești am mers ca să documentez materiale. În altele mi-am dus prietenii în vizită. Era prima vară de după pandemie și am degustat plăcerea asta a călătoritului, care ne fusese refuzată tuturor atâta timp, cu o sete și un nivel de energie pe care, probabil, nu le voi mai avea niciodată. Era și un moment bun pentru călătorii - încă mai existau restricții, iar prețurile erau mici. Nicăieri nu era aglomerat, iar lumea părea că începe să se vindece singură (s-a dovedit că delfinii din canalele Veneției n-au existat niciodată, dar fantezia n-a dispărut odată cu ei).

Îmi amintesc de vara aia în timp ce mă uit la cuplul care face poze în autobuzul de la aeroport, la ora 1 noaptea. E o altă noapte fierbinte de vară, care nu se deosebește cu nimic de toate celelalte pe care le-am petrecut aici. Dar acum, pe ordinea de zi de mâine sunt treburi: curățenie și o întâlnire cu contabilul.

Și orice bucurie de a merge la vreuna din plajele de pe riviera ateniană mi-a fost distrusă de masacrul comercial care se întâmplă în ultimii ani chiar sub ochii mei: avalanșa de plaje private, cu intrare plătită și șezlonguri la suprapreț în șiruri strânse - dincolo de care doar intuiești marea, n-o mai vezi, în timp ce în boxe îți urlă o muzică generică de beach bar - m-a învins.

Beach bar generic de pe riviera ateniană, iunie 2023. Foto: Ioana Epure

Beach bar generic de pe riviera ateniană, iunie 2023. Foto: Ioana Epure

Beach bar generic de pe riviera ateniană, iunie 2023. Foto: Ioana Epure

Beach bar generic de pe riviera ateniană, iunie 2023. Foto: Ioana Epure

Orice plecare spontană în weekend e exclusă: fără rezervări în avans, ori nu găsești nimic, ori te costă o mână și-un picior. Pentru vara lui 2023, orice escapadă a trebuit plănuită cel târziu în aprilie. Și pe mulți greci chiar și varianta asta i-a depășit financiar. „Refugees welcome, tourists go home”, scrie pe ici-colo, pe zidurile din oraș.

Turiștii își fac selfie-uri în fața lor.

Îmi dau seama, cu o oarecare dezamăgire, că mutându-mă aici am reușit să pierd chiar fantezia pe care o urmăream când am venit. Am câștigat o casă, dar privirea mea de turist a dispărut. 

Din anii '90 încoace, conceptul de „tourist gaze” a fost interpretat, reinterpretat și criticat la nesfârșit. 

Sociologul Dean MacCannell vorbește chiar despre o a doua privire, când turistul devine deodată conștient de sine și, prin asta, obiectul privirii. Ca faimoasa privire în abis, când și abisul te privește înapoi în cele din urmă. Turistul, subiectul care privește, este brusc înzestrat cu „o responsabilitate etică pentru construirea propriei sale existențe”. MacCannell susține că, fără această a doua privire, conceptul lui Urry doar transformă lumea într-un „imens set de oglinzi care servește nevoile narcisiste ale unor orgolii plicticoase”. 

Poate că acest lucru este și mai adevărat în 2023. Poate că a doua privire nu este doar etică în 2023, ci esențială, dacă vrem să păstrăm locurile în care ne place să evadăm. 

Dar în ultimele zile, pe măsură ce consecințele turismului de masă au tot fost tratate de presa greacă (amenințarea culturală, investitorii lacomi care construiesc fără sens pe plaje virgine, gentrificarea multor cartiere ateniene - Atena are peste 12.000 de airbnb-uri, de șase ori mai multe decât în 2015 - și diminuarea spațiului public și a accesului public la natură și la plaje în favoarea actorilor comerciali), am simțit un nou tip de ambivalență. 

Atena are peste 12.000 de airbnb-uri. De șase ori mai multe decât în 2015. Foto: Ioana Epure

Atena are peste 12.000 de airbnb-uri. De șase ori mai multe decât în 2015. Foto: Ioana Epure

Atena are peste 12.000 de airbnb-uri. De șase ori mai multe decât în 2015. Foto: Ioana Epure

Atena are peste 12.000 de airbnb-uri. De șase ori mai multe decât în 2015. Foto: Ioana Epure

Uneori mi-aș dori, din tot sufletul, să mă pot simți din nou ca un turist. În unele zile, încă mă simt - și pentru câteva secunde, străzile din jurul meu se luminează brusc cu posibilități. 

Apoi fac o plimbare pe strada pe care am locuit prima dată când m-am mutat în Atena, undeva în Kypseli, și văd hotelul nou-nouț, strălucitor, cu 8 etaje, care a apărut chiar lângă fostul meu bloc, în ceea ce era un spațiu gol și îngust în care nu ți-ai fi imaginat că se poate construi ceva.

Nimic din arhitectura acestei clădiri n-are sens în cartierul respectiv. E colorată, e făcută din oțel și sticlă și ar arăta grozav - în altă parte, dar cu siguranță nu în Atena. 

Și îmi dau seama că putem privi cât vrem. Nu e nimic intrinsec greșit la a privi - indiferent că ești turist, localnic, migrant sau antropologul care îi studiază pe toți ăștialalți. Lăcomia este cea care construiește hoteluri, exploatează muncitorii și pune taxă pe baia în mare.

Atât în Grecia, cât și în România și oriunde altundeva în lume.

Și poate că ăsta este un subiect de discuție mai potrivit pentru următoarele trei decenii decât o privire.   

Share this