Instantanee din „Paradisul, probabil”

Cum nu am nici o amintire despre primele puzzle-uri pe care le-am construit vreodată – între noi fie vorba, nici nu știu dacă ceaușismul credea în bucăți decupate care să te provoace să recompui imagini de ansamblu – mi se pare întotdeauna fascinant să privesc copiii care iau piesă de piesă și, cu sau fără indicațiile adulte, încearcă să o potrivească pe fiecare în locul destinat.

„Uite, acolo e un colț! Unde mai avem nevoie de un colț? Unde se potrivește? Nu acolo! Poate aici! Uite, pe asta avem un pic de roșu! Unde mai e roșu?”… Și tot așa. 

Filmul palestinianului Elia Suleiman, „Paradisul, probabil” / „It Must Be Heaven”, premiat anul trecut la Cannes, te provoacă exact la același joc. E creat din fragmente disparate, în care singurul lucru care-ți indică faptul că nu ai amestecat piesele cu cele din alte puzzle-uri e prezența lui Suleiman însuși, ca figură parcă aterizată direct din cinemaul mut.

E peste tot. Acasă, ridicându-și capul, ca o mangustă, peste limita balconului de beton al apartamentului. Pe străzile Nazaretului. Pe terasele Parisului. În supermarketurile New Yorkului.

E aproape imposibil să rezumi ceea ce face Suleiman. Cât de reducționist ar suna pentru cei care sper că vor vedea filmul zilele acestea, în cinema, să spui că e despre un regizor care călătorește în Franța și Statele Unite pentru a găsi sprijin financiar pentru viitorul său film? Și care primește, impasibil, ca Buster Keaton atunci când e pălmuit, răspunsul că ceea ce vrea să facă nu e suficient de palestinian? De la un francez.

La fel ca „Sinonimele” lui Navad Lapid, inacceptabil de puțin rulat în România, „Paradisul, probabil” propune o privire piezișă asupra identității, de data asta palestiniene.

Pasăre rară în ochii occidentalului, condamnată la propriile stereotipii și moșteniri istorice, palestinianul lui Suleiman e absurd, jovial, mitic și uman.

Se naște la întâlnirea dintre tradiție și cultura populară, dintre femeile care poată coșuri și livezile de lămâi, și armei-blazon a lui „Karafat” (cum greșește taximetristul newyorkez, încântat că poartă un palestinian, ca pe un animal rar, dintr-o pădure întunecată).

Dacă identitatea e marea provocare a lui Suleiman, asta nu înseamnă că se îneacă în butoiul de seriozitate în care ne-am obișnuit să aruncăm, încrâncenați, problema. Fiecare miniatură pe care o construiește e plină de umor, de la prima, în care unui preot i se refuză, bahic, intrarea în locurile sfinte, până la genialul joc de-a mașina de scris cu o vrabie insistentă.

Și nu trebuie să fiți iubitori ai gagurilor mute pentru a fi fascinați de inventivitatea regizorului și de felul în care, din fiecare moment comic, de fapt se duce mai departe o mare întrebare, ca mingea într-un joc de flipper? Cine sunt eu în acest mare joc global?

Dincolo de barierele lumii lui Suleiman, paradisul e o promisiune, o realitate amânată.

De aceea, oricât de nebunești, provocatoare și seducătoare vizual ar fi toate scenele din „Paradisul, probabil”, finalul te prinde într-un amestec paradoxal de regăsire liniștită și izolare frustrată, pe care, ca individ deseori alungat la marginea hărții altora, nu mai e nevoie să ți-l traducă nimeni în cuvinte. 

* „Paradisul, probabil” / „It Must Be Heaven” (2019). Regia și scenariul: Elia Suleiman; Imaginea: Sofian El Fani; Montajul: Véronique Lange; Cu: Elia Suleiman, Tarik Kopty, Vincent Maraval, Gael García Bernal; Distincții: Premiul criticilor de film și mențiune specială Cannes 2019

On/Off-screen

„La cuțite” / „Knives Out” (2019) 

Parte Agatha Christie, parte comedie neagră, parte satiră anti-Trump, cel mai recent film al regizorului și scenaristului Rian Johnson („Războiul Stelelor: Ultimii Jedi”, „Looper: Asasin în viitor”) unifică plăcut așteptările foarte diferite ale spectatorilor vizavi de rețeta pe care o atacă. 

După moartea neașteptată și misterioasă a bătrânului scriitor de romane detectivistice Harlan Thrombey (Christopher Plummer), fiecare membru al familiei intră în bizarul joc al investigatorului particular Benoit Blanc (Daniel Craig).

Și, așa cum o sugerează și titlul, și panoplia de cuțite care domină excentricul living al conacului Thrombey, odată ce Blanc reușește să atingă clapa potrivită, fiecare dintre cei interogați începe să scoată cele mai tăioase arme. Ca o reverență popularei scriitoare britanice, cam fiecare dintre rudele octogenarului ar fi avut un motiv suficient de bun să-i grăbească sfârșitul.

Johnson nu e deloc discret nici cu referințele pe care le folosește, nici cu miza politică a filmului, iar prima parte se construiește mai degrabă pe suspans, decât pe surprize, și lasă imprevizibilul doar la final.

Chiar dacă deznodământul pică mai jos decât așteptările create în timpul investigației, iar soluția e livrată cam prăfuit, „La cuțite” nu-și pierde complet farmecul divertismentului de calitate, incomparabil cu plicticoasa revizitare recentă a lui Christie de către Kenneth Branagh în „Crima din Orient Express” (2017).

HBO: „Ei nu vor îmbătrâni” / „They Shall Not Grow Old” (2018)

Pentru Peter Jackson, figură-cheie a blockbuster-ului din ultimele două decenii, documentarul-centenar „Ei nu vor îmbătrâni” a avut și o puternică miză personală, fiind dedicat, în primul rând, bunicului său, sergentul William Jackson, care a servit în armata britanică din 1910 până în 1919. 

Cu ajutorul a sute de ore de imagini și interviuri din arhivele Imperial War Museum și BBC, extraordinara echipă din jurul lui Jackson, reconstituie o cronologie foarte personală, la firul ierbii, a implicării Marii Britanii în Primul Război Mondial, sfidând din când în când posibilele pudibonderii ale publicului contemporan. Până la urmă, în unele cazuri, de niște puștani de 14-19 ani, care au intrat în malaxorul războiului și cărora, dacă citim în negativ titlul, gloanțele, obuzele, mitralierele le-au curmat șansa de a îmbătrâni vreodată. 

Poate la fel de admirabilă e deschiderea comisiei britanice care s-a ocupat de comemorarea celor 100 de ani scurși de la sfârșitul primului război de a susține o descriere dezeroizată complet. În perspectiva lui Jackson, războiul nu e despre date, puncte strategice, lideri politici și militari (nici nu o să le regăsiți în documentar), ci despre oameni și vieți.

Netflix: „Dracula” (2020)

E amuzant câteodată cum se aliniază planetele. Ca la trecerea dintre ani, când Netflix a lansat, în succesiune, reșaparea unor mitologii populare atât de diferite: „The Witcher” – „Mesia” – „Dracula”.

Ultimul, că e al nostru, e revizitat în trei episoade care pornesc de la Bram Stoker și ajung în Londra contemporană, unde, spre deosebire de țăranii transilvăneni ai secolului al XIX-lea, lumea e cuprinsă de o vampiro-filie extremă. E normal. Imaginea longilinului Nosferatu, pregătit să te în-gherăie și în-colțăie, a fost înlocuită demult de sugători de sânge de copertă de Comspolitan sau Men’s Health.

Încă din deschiderea primului episod, se anunță un Dracula ajustat la azi. Nu trec cinci minute, și avocatul Jonathan Harker, victima tradițional-inițială a contelui, e întrebat de o călugăriță dacă nu cumva a avut relații sexuale cu demonul din castelele transilvane. Demon jucat de nimeni altul decât de danezul Claes Bang, declarat cel mai bun actor din 2017 de Academia Europeană de Film. 

Pe alocuri amuzant, însă prea puțin inventiv, noul „Dracula” nu-ți transformă curiozitatea în satisfacție și începe, ca Titanicul, să se frângă exact de la mijloc. Poate pentru că acolo sunt cele mai multe bancuri cu români?