Indianul care a refuzat să fie sclav în spital și rețeta lui de "butter chicken"

Valentin Șchiopu

Redactor

Danish Ashraf (35 de ani) a copilărit lângă Taj Mahal, bijuterie a artei musulmane din India. În prezent, conduce propriul restaurant la Cluj, participă la show-ul Chefi la cuțite și speră ca într-o zi să construiască un spital în Transilvania.

La începutul anilor 2000, Danish a ajuns la Timișoara pentru a studia medicina în limba engleză. Din acordul bilateral care-i aducea pe studenții indieni în România lipsea o informație prețioasă, cea legată de șpăgile pentru promovarea examenelor.

În primul an, șefa catedrei de Anatomie, Adriana Gontean (în 2006 avea să fie condamnată la 10 ani de închisoare pentru corupție), i-a cerut 1.000 de dolari ca să-i dea notă de trecere. Din grupa de 64 de studenți străini, Danish a fost singurul care n-a acceptat târgul. A cerut să fie mutat la Oradea, unde a dat peste alte obiceiuri.

„La Timișoara măcar era o afacere curată, totul pe față. Dai șpagă – treci, refuzi – la revedere. La Oradea, cu 100 de dolari nici nu mai trebuia să dai pe la școală. Luai 10, din oficiu. Acesta era onorariul profesorului, 100 de dolari pe examen. Cei care dădeau șpagă luau note la fel de mari precum cei care învățau pe bune”.

Scârbit, Danish s-a transferat, după alți doi ani, la Universitatea de Medicină din Cluj.

Între cele două instituții, din Cluj și Oradea, a urmat o lungă corespondență legată de statutul studentului indian, ca un ping-pong birocratic. Rectorul orădean i-a scos dosarul de la Cluj, abuziv, și l-a exmatriculat.

Rămas în aer, Danish s-a adresat justiției și, finalmente, a obținut dreptul de a-și continua studiile în România, la Cluj. Cazul său a avut parte de ample relatări în presa acelei perioade.

„M-au ajutat foarte mult ziariștii. Zăpăceală la maximum, un an și jumătate ne-am plimbat prin tribunale. Tot aud o vorbă în România, că sistemul e de vină. Cine e sistemul?

Hai să identificăm problemele și apoi să le rezolvăm. Vă spun eu, oamenii sunt de vină. Eu, tu, toți cei care trec pe lângă problemele evidente fără să se obosească să încerce să lupte împotriva lor, să schimbe ceva. Atunci e mai comod să spui: «sistemul e de vină»”.

Danish a terminat Medicina cu specializarea ATI (Anestezie Terapie Intensivă).

„Nu prea aveai de ales, cu 12-14 milioane salariu lunar, ca rezident. Practic, erai obligat să faci porcării, să iei șpagă, sau să pleci din țară”.

Indianul a lucrat o vreme în Germania, apoi s-a întors la Cluj, a renunțat la profesia pentru care se pregătise atâția ani și a pornit o afacere.

„E o mentalitate stricată în sănătate. Aici, medicul primar e un mic dumnezeu, conferențiarul e un dumnezeu mai mare, iar șeful de catedră e mai presus de dumnezeu.

Eu am o altă cultură. N-am vrut să fiu sclavul nimănui. Practic, Dumnezeu lucra pentru ei, dar ei au uitat să lucreze pentru Dumnezeu. Sunt însă și excepții, 2-3 profesori care rămân oameni de la început până la sfârșit”.

*

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

Povestea Lay’s pe care nu o știai: drumul cartofului, din câmp la fabrică și la „Mica Unire în bucate” (P)

„Povestea Lay’s pe care nu o știai” este o serie realizată de Amintiri Gustoase, care creează punți gastronomice între generații și se află mereu în căutarea brandurilor ce vorbesc tinerilor prin gust. Provocați de PepsiCo, am pornit pe drumul cartofului pentru a descoperi lucruri mai puțin cunoscute despre chipsurile Lay’s: sunt făcute din cartofi crescuți sustenabil, în ferme atent selecționate, iar gustul lor ajunge astăzi în 18 țări din Europa.

Butter Chicken – rețeta lui Danish Ashraf.

Danish gătește de aproape 10 ani, dar „nu profesional, ci doar ocazional”.

Spune că e foarte greu să definească specificul indian în gastronomie și că prejudecata legată de curry nu stă în picioare.

„E foarte greu să vorbești despre specificul indian. E o țară în care există 18 limbi oficiale, 1.000 de dialecte și unde, practic, la fiecare 100 de kilometri se schimbă dramatic lucruri legate de cultură, mâncare, vestimentație.

Mâncarea indiană nu înseamnă iute, acesta e doar un condiment. În India sunt mii de condimente naturale, care propun o bogăție de gusturi și de posibilități culinare”.