Incognito. Viețile secrete ale creierului

Fiecare epocă a avut o slăbiciune în câmpul științelor: anticii pentru geometrie, clasicii pentru botanică, modernii pentru fizică și chimie. Azi nu încape îndoială că neuroștiințele sunt copilul favorit al epistemei.

În această preferențiere există și avantaje, și dezavantaje. Interesul pentru funcționarea creierului, pentru motivațiile și mecanismele neurologice nu poate decât să ne bucure.

Într-o lume tot mai irațională și mai greu de explicat, expunerea unui parcurs de la cauză la efect e binevenită. Pe de altă parte, reducerea a tot ceea ce ținea de empatie, de asumare etică, de responsabilitate și liber arbitru la niște dozaje chimice sau la integritatea unei structuri corticale este bine de acceptat cu nuanțe.

Ideea că o anumită configurație neuronală sau o anumită infuzie chimică ne obligă fatal la anumite acțiuni ar trebui primită critic, nu neapărat cu brațele deschise. S-ar putea să asistăm la încercarea neuroștiințelor de a hipercorecta o zonă care a fost – e adevărat – supraîncărcată cu explicații de factură religioasă, magică, idealistă.

Dar poate că noua aritmetică a creierului se află ea însăși în pericol de a deveni la fel de excesivă precum explicațiile idealiste pe care se străduiește să le demonteze.

Perspectiva lui David Eagleman din volumul Incognito. Viețile secrete ale creierului (tradus pentru Humanitas de Ovidiu Solonar, 2016) este una materialistă.

Cu alte cuvinte, el așază greutatea deciziilor creierului în seama materiei: a circuitelor neuronale, a substanțelor chimice și a hormonilor care ne influențează percepția, a leziunilor care pot să strice sau să reconstruiască întregi parcursuri de gândire și decizie, dar și să modifice personalități.

Nu avem de ce să ne îndoim de probitatea autorului, care este specialist în neuroștiințe.

Studiile sale se ocupă mai ales de adaptabilitatea creierului, de percepțiile sinestezice și de perceperea timpului, dar și de implicațiile neuroștiințelor asupra sistemului juridic.

De altfel, unul dintre cele mai interesante capitole ale cărții tratează tocmai această ultimă zonă, pornind de la întrebarea-cheie: „De ce ideea de vinovăție este discutabilă?”.

Citând câteva cazuri de transformări ale unor persoane aparent raționale în ucigași cu sânge rece, Eagleman susține că libertatea de alegere pe care se bazează învinuirea unui răufăcător ar putea fi ascunsă de o condiționare materială: o tumoră sau o leziune a creierului sau a unor părți ale lui.

Altfel spus, acestea declanșează un parcurs de transfer informațional care „produce” gânduri criminale sau antisociale.

Ce este secret și incognito în tot acest determinism materialist al deciziilor noastre? Tocmai măsura în care subconștientul ne influențează viața presupus conștientă și rațională, acționând ca un locatar ilegal și pus pe rele al căminului atât de armonios și familiar pe care ne bazam:

„Vedem deci că infimele molecule pe care le numim narcotice, neurotransmițători, hormoni, virusuri și gene își pot pune mânuțele lor delicate pe cârma care ne conduce comportamentul. E de ajuns să fie ceva alcool în băutură, să-ți strănute careva deasupra sendvișului sau să suferi o mutație în genom, și corabia ta va prinde o cu totul altă direcție. Oricât de mult te-ai opune, modificările produse în mașinăria ta vor provoca schimbări în tine. Date fiind toate aceste aspecte, nu pare c-am avea nici pe departe «opțiuni» cu adevărat.”

Legăturile chimice, sociale, artistice și conceptuale ale industriei chimice din România, într-o expoziție ce vine de la Timișoara la București (P)

Al treilea capitol al programului Design Signals - după automotive (2023) și textile (2024) - îi e dedicat și ajunge la București, la Bucharest Design Festival, între 28 mai și 21 iunie. Am vorbit cu Oana Simionescu, directoarea FABER, despre ce s-a întâmplat în treizeci de ani de industrie chimică românească, de ce statul e „marele absent și marele prezent", și ce mai poate face designul cu o industrie care pare că a rămas în urmă.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

Cel mai bun lucru din abordarea lui Eagleman nu este neapărat argumentul principal, pentru că dependența comportamentului uman de neurobiologie a mai fost ilustrată.

Aș pune însă accente tari pe acele pasaje în care autorul relativizează ceea ce pare să susțină destul de absolutist în rest. De pildă, într-un pasaj despre suflet, el admite că – deși există mai multe răspunsuri corecte – niciunul nu s-a dovedit a fi singurul valid:

„Avem un suflet care este separat de organism sau suntem doar o imensă și complexă rețea biologică ce ne fabrică în mod mecanic speranțele, aspirațiile, visele, dorințele, umorul și pasiunile? Majoritatea oamenilor de pe planetă votează pentru sufletul extrabiologic, în timp ce majoritatea neurologilor pledează pentru a doua variantă: o esență care este o proprietate naturală, care apare dintr-un sistem fizic vast și nimic altceva pe lângă.”

Sigur că Incognito. Viețile secrete ale creierului constituie o lectură pasionantă în sine, dar cartea este încă și mai importantă prin ceea ce inițiază după terminarea lecturii, prin faptul că obligă la reconsiderarea unor relații de percepție și a unor raporturi esențiale precum cel cu ideea de suflet, de timp sau de libertate a alegerilor.