"În flăcări": enigme senzuale cu pretext de Murakami

Daniel Iftene

Redactor

Recent întoarsă dintr-o călătorie în Africa, Shin Hae-mi, tânăra care îl va conduce spre obsesie pe protagonistul ultimului film al sud-coreeanului Lee Chang-dong, aduce cu ea o poveste.

În dansurile lor ritualice, boșimanii descriu, prin felul simplu în care-și mișcă mâinile, două tipuri de foame: cea mică, a nevoilor pe care le poate satisface lumea materială, și cea mare, a căutării de sens.

La fel, Lee Chang-dong, ghidat de „Arderea hambarelor”, concisa povestire a lui Haruki Murakami (replică a prozei omonime a lui William Faulkner), încearcă să își conducă spectatorul printr-o sete continuă de semnificație, printr-un proces de (re)cunoaștere care se amplifică scenă de scenă în misteriosul și senzualul lui „În flăcări” / „Burning”, favoritul criticilor de la Cannes 2018.

Într-o banală zi de lucru, Lee Jong-su, absolvent de scriere creativă și scriitor în devenire, o reîntâlnește pe Shin Hae-mi, o fată cu care a copilărit. Acum doar o ștearsă promoteriță în stil K-pop, fata îl seduce prin lejeritatea inocentă cu care își duce viața.

Însă, la întoarcerea din călătoria aproape inexplicabilă în Africa, tânăra apare, la fel ca în proza lui Murakami, alături de un seducător Gatsby local care, la capătul unui joint, își mărturisește plăcerea deloc vinovată de a da foc, periodic, câte unei sere abandonate.

Dispariția ulterioară a lui Shin Hae-mi și ciudățeniile prietenului ei alimentează imaginația lui Lee Jong-su și a spectatorului și lansează un proces detectivistic exterior și interior, care devine o prelungire a textului adaptat.

Pe când Murakami alegea să oprească narațiunea la misterul dispariției și să-și lase spectatorul să „dea ocoale” repetate textului pentru a-și construi scenariile care au condus spre aceasta, Lee Chang-dong mai face o serie de pași, dar nu pentru a oferi un răspuns posibil, ci pentru a deschide o nouă enigmă, de această dată legată de problemele identitare ale personajului principal.

De altfel, această intrigă secundară cu deschidere identitară, care va înghiți cea de-a doua parte a filmului, apare firesc pentru regizor din momentul replasării povestirii în spațiul sud-coreean.

Granița cu Coreea de Nord, care nu poate opri mesajele de propagandă care tulbură liniștea nopții, știrile legate de creșterea alarmantă a ratei șomajului, condițiile de locuire și inechitățile unei societăți puternic consumiste nu construiesc doar decorul socio-economic. Așa cum ne-a obișnuit cinemaul sud-coreean al ultimilor ani, ele sunt asumate ca piese din mozaicul identitar post- și neocolonial.

Această zonă de reflecție e dozată, în mod fericit, suficient de abil încât să nu deturneze interesul pentru intriga principală, condusă într-un triunghi erotic care funcționează chiar mai puternic după dispariția punctului de legătură.

De altfel, absența și inexplicabilul, preluate ca fundamente ale textului adaptat, devin cheile pe care regizorul le atârnă cel mai la vedere. De la absența maternă, la pisica invizibilă sau curățarea mandarinelor imaginare, lucrurile capătă semnificație doar atunci când reușești să treci de manifestarea lor materială sau când ai posibilitatea să le recunoști strălucirea de moment reflectată în oamenii sau evenimentele care te înconjoară.

Rușii sunt foarte aproape de spargerea frontului și, în același timp, încă departe. Ce ar însemna un colaps al armatei ucrainene în regiunea Donbas

Cade frontul ucrainean? Sau a căzut deja? Din primăvara acestui an vin cu o frecvență aproape zilnică vești tot mai alarmante legate de situația din ce în ce mai precară a trupelor Kievului de pe linia frontului din Donbas, care înglobează greu încercatele regiuni Donețk și Lugansk din sud-estul Ucrainei. Cele două regiuni au reprezentat, de altfel, pretextul principal al invaziei ordonate de Vladimir Putin în februarie 2022, iar acum reprezintă principalul obiectiv strategic al Kremlinului.

Psihologii români nu sunt evaluați psihologic la intrarea în profesie. Verificarea periodică a sănătății lor mintale, doar o „obligație morală”

„Ce pârghii de monitorizare a bunelor practicii există după câștigarea dreptului de practică autonomă?”, s-a întrebat PressOne. 

„În flăcări” rulează, de săptămâna aceasta, în cinematografele din România.

„Burning” (2018). Regia: Lee Chang-dong; Scenariul: Jung-mi Oh, Lee Chang-dong după Haruki Murakami; Imaginea: Kyung-pyo Hong; Muzica: Mowg; Cu: Ah-in Yoo, Steven Yeun, Jong-seo Jun; Distincții: Premiile filmului asiatic – Cel mai bun regizor, Cannes – Premiul FIPRESCI

On/off-screen

* Pe străzile Marsiliei, Șeherezada nu mai e o regină care vrăjește cu povești un rege trădat în dragoste și cu o sete de sânge de nepotolit, ci o prostituată minoră traficată chiar de noul ei iubit, Zach, un amestec de Romeo și mic gangster de cartier.

La capătul adolescenței și prinse într-o lume a sărăciei și a indiferenței, personajele „Șeherezadei” / „Shéhérazade” (2018), primul lungmetraj al francezului Jean-Bernard Marlin, sunt împinse spre maturizare de mediul viciat în care s-au născut și au crescut.

Cu doi actori care îți fură ochii și care au și fost declarați la premiile César „tinere speranțe” ale cinemaului francez și un scenariu bine ritmat, filmul lui Marlin e nu numai o descindere în întunericul spațiului european, ci și promisiunea unui viitor regizor interesant.

„Șeherezada” e distribuită în România de Netflix.

* La începutul anilor 2000, regizorul Mark Jonathan Harris și producătoarea Deborah Oppenheimer câștigau Oscarul cu „În brațele străinilor” / „Into the Arms of Strangers: Stories of the Kindertransport”, documentarul care reconstituia eforturile de salvare a copiilor evrei de amenințarea nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Și cea mai recentă producție a celor doi, „Protecția copilului” / „Foster”, realizată și difuzată de HBO, se îndreaptă spre această relație fragilă salvat-salvator, dar de data asta prin portretul sistemului public american de gestionare a copiilor aflați în situații de risc.

Fără să ascundă complet deficiențele sistemului, dar pentru că se concentrează pe „poveștile de succes”, Harris și Oppenheimer conturează mai degrabă un portret luminos, în care tonurile întunecate sunt date de eșecurile miilor de familii care devin toxice pentru copiii lor.

* Până va ajunge la distribuitorii din România, „Roșu” / „Rojo”(2018), cel mai recent thriller al argentinianului Benjamín Naishtat, cu care a prins nu numai trei premii mari la Festivalul de la San Sebastián, ci și ochii criticii internaționale, își poate rezerva liniștit un loc pe listele personale de vizionare.

Un film care pare misterios și curajos, plasat în Argentina la mijlocul anilor 1970, pe urmele unui avocat sub presiunea unor devastatoare dileme morale, cel de-al treilea lungmetraj al lui Naishtat a fost catalogat drept cea mai cuminte peliculă a sa de până acum, dar cu rezonanțe uimitoare.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€