În căsuța din Pădureni

Codruţa Simina

Redactor

Cătălin are 9 ani, ochi albaștri, doi frați și un zîmbet foarte, foarte prețios. În urmă cu trei luni, în timp ce se juca, a văzut cum casa în care locuiește e cuprinsă de flăcări. A fugit la vecini să ceară ajutor.

Înăuntru rămăsese bunica lui de 70 de ani, care avea grijă de el și de frații săi.

Intervenția a fost tardivă. Din casă au rămas doar bârne fumegânde.

Câteva zile mai târziu, la spital, întrebat ce-și mai amintește din ziua incendiului, Cătălin a putut spune doar că și-a pierdut pentru totdeauna ghiozdanul.

Tristețea acestui copil avea să miște o forță nebănuită.

*

Pădureni nu are nici o sută de oameni: un sătuc cât o gămălie, pe buza unei șosele cu o singură bandă, la care se lucrează în plină iarnă.

E o iarnă în care nu ninge, iar frigul care îți intră pe sub haine are forma unui abur gros de ceață.

Mai sunt trei zile până la Crăciun și-n curtea familiei Domokos a fost împodobit un brad, se aduc plăcinte cu varză și se aud râsete.

Amestecat printre copiii vecinilor, Cătălin așteaptă musafiri pe linia imaginară a porții. În spatele lui, cadoul perfect de Crăciun: o casă nou-nouță, ridicată în timp record.

Aceasta este o poveste despre cum, uneori, minunile iau chipuri ale normalității, precum un cămin, un pat și o mamă aproape. Un soi de banalitate de care uităm să ne bucurăm.

*

Cătălin va locui într-o casă nouă grație unor oameni, sute de oameni, pe care-i unește, ca un lănțișor invizibil, o sumă de „slăbiciuni”: sensibilitatea față de suferința celuilalt, credința și mai ales, iubirea.

Dacă vreunul dintre cei care formează acest lanț al bunătății n-ar fi existat, sau dacă măcar unul s-ar fi îndoit de puterea fiecăruia asupra vieții celorlalți, casa nu ar fi  fost ridicată.

My Fair Ioji. Cum a ajuns un cățel al străzii din Sighișoara într-o fermă de vis din Cornwall 

Câinii din România, care au fost salvați de pe stradă și trăiesc în adăposturi publice sau private, sunt adoptați sistematic în Marea Britanie, prin intermediul unor asociații de caritate. 

Învățătorul înviat și adormiții săi prieteni

A trebuit să treacă o vreme până când unul dintre frații lor proaspăt convertiți, un om învățat pe nume Pavel din Tarsis, să le aducă aminte ceva crucial. Și anume că fără învierea din morți a acestui Ieshua din Nazaretul Iudeii, zadarnice le sunt și credința și propovăduirea și toată nădejdea revederii. Și poate, tot restul.

*

Se cuvine să spunem că, imediat după incendiu, preotul ortodox Ion Cherhaț, care trăiește în satul vecin, Feiurdeni, a aflat drama lui Cătălin și a fraților săi.

După o slujbă de Maslu, i-a povestit întâmplarea preotului Dan Hognogi, care este paroh al unei biserici din cartierul clujean Mănăștur și care, din primăvara acestui an, deține și funcția de protopop de Cluj I. (Protopopul este un inspector al preoților și parohiilor dintr-un teritoriu determinat.)

„Auzind acest lucru, am zis – Hai să facem ceva. Așa s-a pornit totul, de la ideea că putem ajuta. S-au făcut colecte în toate protopopiatele din Valea Chintăului, până la Așchileul Mare și roată pe la Vultureni, Borșa, Răscruci, mai apoi înspre Bistrița, până spre Mociu. Noi am investit în casa aceasta vreo 50.000 de lei. Fără manoperă. Au intrat și alte materiale care au venit din partea oamenilor inimoși. Cineva a pus un palet de ciment, cineva a venit și-a dat cărămida, doamna primar a dat betonul când am turnat placa, apoi tabla de pe acoperiș. A fost o acțiune pornită, așa, fără fonduri. Doar cu suflet, atât”, povestește părintele Dan Hognogi.

Ce-a rămas după incendiul din septembrie. În planul doi, casa cea nouă.

Apoi, cu voce joasă, ne roagă să vorbim mai mult cu colegul său: „Părintele din Feiurdeni a avut grijă de copii foarte mult în timpul acesta. El vă poate spune mai multe, eu nu sunt vrednic. Dânsul a fost tot timpul aici”.

Preotul din Feiurdeni a fost chiar părinte pentru Cătălin: în cele trei luni cât a durat construcția casei noi, l-a ajutat cât a putut pe băiat.

„Din cauza acestei catastrofe, Biserica s-a implicat. Inițiativa a fost a părintelui protopop, zice dânsul că eu am stat aicea, dar dânsul m-a sunat și de două-trei ori pe zi să vadă dacă avem ce trebuie sau dacă ajung materialele.

În 2 noiembrie s-a turnat fundația, iar acum este gata, cu tot cu finisaje. E un lucru extraordinar, pentru că eu, când spun Biserica, spun toți oamenii care ne-au sprijinit și ne-au ajutat în lucrarea aceasta. Ne bucurăm că acum copiii au unde să doarmă. Aseară, băiatul cel mic a plâns. A spus – Mami, eu n-am avut niciodată patul meu!„

În camera copiilor, Cătălin are de-acum patul lui.

Preotul Ion Cherhaț deșiră încet „lanțul” ca pe boabele unui metanier. A fost, mai întâi, intervenția protopopului, fără care nu s-ar fi făcut mare lucru. Dar mai sunt: oamenii din sat care i-au adăpostit pe copii după incendiu și le-au dat de mâncare.

Mai departe: „O doamnă de la Lita, de pe Valea Chintăului, brutăria din Săvădisla, doamna Marcela, doamna Liana, doamna Daciana”.

Mai departe: preoții și enoriașii întregului protopopiat I din Cluj-Napoca. Mai departe: Primăria și Consiliul Local al comunei Chinteni (din care face parte satul Pădureni), plus firmele care au susținut, cu sponsorizări sau materiale, construcția casei.

Mai departe: preoteasa din Feiurdeni, care și-a rugat soțul să n-o menționeze printre cei care au ajutat, că nu merită. Dar omul recunoaște că, fără înțelegerea ei, poate nu s-ar fi făcut nimic.

„Să știți, chiar de-am sta toată ziua să ne rugăm pe genunchi, n-am avea bucuria aceasta de-a ajuta pe alții, de-a fi de folos altora. Să nu zicem că lumea e rea. Nu e adevărat! M-au sunat: Părinte, au oamenii mâncare? Așa, cu ochii în lacrimi m-au lăsat: uite cât dar dă Dumnezeu pe sufletul unui om!”

Ioan Cherhaț, preot în satul Feiurdeni (Cluj)

Preotul Ioan Cherhaț, alături de familia de care s-a îngrijit.

În septembrie, mama lui Cătălin, Luminița Domokos, era plecată la muncă în Irak. Acum, spune că n-a avut curajul să-l întrebe pe băiat ce-și mai amintește din ziua cu incendiul:

„E o durere pentru el și, tot întrebându-l, întrebându-l, nu mai uită. El a fost și foarte bolnav, foarte mult la psihiatrie. A fost la școală de nevoi speciale, pentru că a avut un retard de limbaj și… el e mai sensibil.

Era cu mama în casă. M-au sunat și mi-au spus… La început nu am vrut să cred, până ce-am văzut știrile. Atunci am răbufnit și știu c-am scos un urlet, că toată lumea a ieșit afară din barăci și era acolo. S-au speriat că ce-am pățit. În 25 maică-mea a murit, în 25 seara m-au sunat, în 26 am ajuns. Am venit cu avionul. Nu mai plec.

Vă dați seama, am plecat la sfârșitul lui aprilie și m-am întors în septembrie. Pentru ei e mult, oricum, foarte mult. Am venit și nu mai era nimic aici, am zis: Totuși, nici pereți nu mai sunt, nimica?

În prima fază ne-a adus frate-meu un container de locuit, dar foarte mult ne-a ajutat domnul părinte, tot timpul a fost lângă noi. Pe cel mic l-a mai luat și l-a dus în weekend-uri la el acasă, a fost foarte mult alături de noi.”

Ochii femeii se umplu de lacrimi. Ce poate fi în sufletul unei mame care a trebuit să plece, femeie de serviciu, tocmai în Irak?

O mamă care și-a lăsat cei trei copii cu mama ei. Și n-a mai văzut-o.

*

Mijlociul e Paul, iar cel mare e Claudiu. Are 19 ani și a muncit să-și ajute familia în aceste trei luni. Se uită la Cătălin și rememorează:

„El a înștiințat vecinii să vină că arde casa. Am mai vorbit cu el, în primele zile după incendiu l-am ținut tot pe lângă mine, mă jucam cu el, să uite. Mi-au povestit și mie vecinii ce s-a întâmplat. Eu am rămas șocat, apăi el. Pentru ei îmi doresc să fie sănătoși și să aibă un viitor frumos, și-o să-i ajut și eu cât pot. Acuma au nevoie să se joace și să râdă. Dar cea mai mare nevoie era să fim împreună”, spune Claudiu.

Cătălin (în stânga), Claudiu și Paul, în casa cea nouă.

Despre gestul oamenilor care i-au ajutat nu prea știe ce să spună. „Nici nu m-am așteptat la așa ceva. Atâta lume să pună mână de la mână, să ne ajute, nici o secundă nu ne-am gândit. Pot să spun că sunt foarte impresionat”.

Mama îi ține isonul: „Aș vrea să găsesc cuvinte ca oamenii să simtă cât de mult ne-au ajutat. Foarte mult. Ne-au schimbat viața în bine. Mergem înainte, cei mici merg la școală, pe cel mare mi-a promis cineva c-o să-l angajeze iarăși. Acum avem o casă, suntem o familie. Ce-o fost mai greu o trecut. De-acum numai mai ușor o să fie”.

*

La inaugurarea căsuței din Pădureni a participat și ÎPS Andrei Andreicuț, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului. A ținut o slujbă pentru cei câțiva săteni și preoți strânși în curtea casei și-apoi o scurtă predică.

„Sfântul Apostol Iacob, în epistola sa, spune că credința fără faptă este moarte. Și pleacă de la o realitate completă și concretă. Zice el așa: Atunci când unul dintre frații voștri este gol, flămând și nu-l ajutați cu cele necesare, la ce bun credința voastră? Dacă voi mergeți sănătoși și vă îmbrăcați și vă săturați și nu-i dați și lui cele de trebuință, la ce bun credința voastră?

Iar Sfântul Apostol Pavel vorbește pe larg despre credința lucrătoare prin iubire. Or, noi credem că aici, la Pădureni, credința s-a concretizat printr-un fapt de iubire. Cel mai mare dar l-a făcut Dumnezeu Pământului, că l-a trimis pe fiul Său să Se nască și să crească, să ne mântuiască.”

Mitropolitul Andrei a făcut sfeștanie în casa familiei Domokos.

În timpul slujbei, Cătălin s-a ținut aproape de fratele său mijlociu, Paul, care vine doar în vacanțe la Pădureni. L-a urmărit din priviri pe preotul din Feiurdeni și a fost atent la sclipirea argintie a cădelniței.

După slujbă, i-a spus unui reporter că ar vrea, când crește mare, să se facă electrician, să pună becuri în casele oamenilor și lumini pe stradă.

„Dar cum te simți acum, că ai o casă?”

„Bine, bine mă simt”, a fost cel mai simplu răspuns. Și-a privit apoi prin fereastra nouă, zâmbind: verii săi se jucau în curte. În curtea casei sale.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€