În aşteptarea noului Blade Runner

Săptămâna viitoare își va avea premiera internațională filmul Blade Runner 2049, probabil cel mai așteptat SF al anului. În așteptarea acestei producții, despre care se scrie deja că ar fi o capodoperă sau că „îți taie răsuflarea”, să ne amintim prima poveste a seriei, lansată în 1982.

Considerat deschizătorul de drum al subgenului cyberpunk, Blade Runner a avut impact la nivel general. Într-un timp relativ scurt, a devenit un mit, un hit și un fenomen despre care toată lumea avea să vorbească.

Adaptare liberă a romanului Visează androizii oi electrice?, scris de Philip K. Dick, filmul lui Ridley Scott a influenţat jocuri video, filme SF, seriale şi programe de televiziune.

Cu toate că receptarea lui iniţială pe tărâm american a fost împărţită, forţa şi profunzimea l-au impus până la urmă. Moştenirea sa vine până în zilele noastre, când, de pildă, realizatorii serialului Battlestar Galactica l-au citat ca prima lor sursă de inspiraţie.

Într-un top întocmit pentru ziarul The Guardian, criticii Alok Jha, Simon Rogers şi Adam Rutherford plasau Blade Runner pe primul loc, înaintea unor titluri precum 2001: o odisee spațială, Războiul stelelor, Alien sau Matrix.

Este tipul rar de reuşită combinată. Doar câteva filme au reuşit să împace, la un asemenea nivel, deopotrivă critica şi spectatorii.

Secretul filmului din 1982 constă în faptul că, pe de o parte, propune o dezbatere importantă cu privire la inteligenţa artificială, dar şi la natura umană în generalitatea ei, oferind un erou care, de fapt, nu îşi (mai) cunoaşte originea; iar, pe de altă parte, că poate fi receptat ca un blockbuster cu o poveste uşor de urmărit.

Într-o lume de greu de ţinut în frâu, fostul polițist Rick Deckard (Harrison Ford) este blade runner – un fel de recuperator angajat să îi elimine pe acei replicanţi-roboţi care au devenit insurgenţi. Filmul sugerează că el însuși ar putea fi un astfel de replicant, dar fără să o spună foarte clar.

Lupta lui Deckard este una cu sine însuși, un conflict interior pe care îl purtăm cu toţii de-a lungul vieţii. Se întâmplă să ne căutăm originea, să nu ştim cine suntem, să credem că am aflat, iar apoi ceva să ne facă să ne îndoim. E o istorie care funcţionează în buclă. Avem îndoieli pe care cumva reuşim să le înlăturăm, dar altele vin şi le iau rapid locul.

Pe tot parcursul acţiunii, Deckard e pus în situaţii-limită, construite nu de dragul spectacolului, ci mai degrabă ca pretexte pentru ceva mai însemnat. Sunt încercările peste care eroul trebuie să treacă pentru a se înţelege mai bine şi pentru a ajunge la un soi de împăcare personală.

Cel mai intens moment din acel prim Blade Runner survine spre final, când Deckard este pus în faţa replicanţilor pe care trebuie să îi elimine.

Liderul acestor roboţi cu chip uman şi cu puteri supraomeneşti este Roy Batty, interpretat magistral de Rutger Hauer, care nu a mai primit roluri la fel de importante după acest film, fiind mereu în plan secund sau în umbra altor actori.

La rândul lui, Roy are amintiri contradictorii și chiar sentimente (aşa a fost programat). În felul lui, este un poet. Apariţia lui pare a fi una care îţi poate schimba viaţa, gândurile, atitudinea.

Pe Via Danubiana la Giurgiu. Cum ar putea orașul să se întoarcă cu fața spre Dunăre

Giurgiu e unul dintre orașele pe lângă care aproape toată lumea trece în drum spre Bulgaria, fără să știe cât de densă și fascinantă îi este istoria. L-am vizitat într-o zi insuportabil de caldă cu Smaranda Șchiopu, antropoloagă, pasionată de Dunăre și de cele două maluri ale ei, care a studiat locul dintr-o perspectivă socială.

Odiseea, între blocuri. O seară cu Nolan la un cinema de vară din Atena

Christopher Nolan a dus Odiseea la IMAX, dar cea mai fidelă interpretare a lui Homer se vede tot de pe un scaun pliant, într-un cinema de vară din Atena. În grădina dintre blocuri nimeni nu se ceartă despre culoarea Elenei: se discută prețul feriboturilor și ora ultimului autobuz.

Tenace, puternic, dominator, Roy îi lasă adversarului portiţe de scăpare. Spre propriul amuzament? Mai degrabă, pentru a-l îndruma. În faţa lui Roy, Deckard n-are nicio şansă. Dar continuă să lupte.

Roy încearcă să îi arate partea lui de adevăr, pentru că, în Blade Runner, personajele nu sunt bune sau rele. Ele trăiesc şi au un set de valori după care se ghidează. Iar valorile lor, inevitabil, la un moment dat se ciocnesc.

Roy este un robot programat în primul rând să lupte. Sub aparența lui dură se ascunde un individ nostalgic și trist. Doar natura sa (artificială, programată) îl forţează către violenţă.

Pe acordurile muzicale ale lui Vangelis, el caută ieşirea monumentală din scenă. E o secvenţă în care timpul pare că s-a oprit în loc. Chiar şi pentru un robot, renunţarea la existenţă e copleşitoare.

Autorul lui Blade Runner 2049, canadianul Denis Villeneuve, şi-a făcutul mâna în zona SF cu blockbusterul Arrival, un proiect atipic, axat pe atmosferă, şi nu pe acţiune.

Toate filmele lui Villeneuve se situează, de fapt, la limita dintre realitate şi fantezie, fiind intimiste şi apăsătoare.

Vom reveni, în această rubrică, cu o cronică a noului său film, pentru a vedea în ce măsură a reușit Villeneuve să continue vraja lăsată de Ridley Scott și în ce direcție duce el povestea replicanților lui Philip K. Dick.