"Îmi este indiferent dacă..." e un Oscar dur pentru centenar?

Daniel Iftene

Redactor

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (2018, România). Regia și scenariul: Radu Jude; imaginea: Marius Panduru; montajul: Cătălin Cristuțiu; cu: Ioana Iacob, Alex Bogdan, Alexandru Dabija, Șerban Pavlu.

*

Desemnat drept cel mai bun film la Festivalul Internațional de la Karlovy Vary și nominalizat de România la Oscarul pentru film străin, „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” intră în cinematografe pentru a da testul oficial în fața publicului din țară.

Scormonitor, cu multe momente care te scot din zona de confort, dar care sunt detensionate de un umor nebun, filmul completează demersul regizorului Radu Jude de a revizita momente istorice ignorate sau negate, în ciuda datelor concrete care le atestă.

În „Aferim!” (2015), robia țiganilor prindea un contur mult mai concret decât în manualele școlare sau în literatura predispusă la idilizare.

Un an mai târziu, „Inimi cicatrizate” (2016) punea proza lui Max Blecher în contextul interbelicului românesc, iar, ulterior, „Țara moartă” (2017) aborda aceeași perioadă pe calea documentarului, prin colajul dintre fotografii de arhivă și jurnalul unui medic evreu.

Acum, „Îmi este indiferent…” pare să încheie o trilogie, prin aducerea în prezent a istoriei antisemitismului local, într-unul dintre cele mai puternice filme politice făcute la noi după 1990.

Personajul principal este regizoarea Mariana Marin (interpretată de Ioana Iacob). Angajată de Primăria București să conceapă un spectacol de reconstituire a atacului din 1941 asupra comandamentului românesc de la Odessa, ea nu dorește ca, sub cortina festivismului, să ascundă crimele comise de armata română asupra evreilor.

Movilă (Alexandru Dabija) chestionează mefistofelic consistența și necesitatea adevărului Marianei (Ioana Iacob).

Problemele morale pe care le ridică producția sunt amplificate de presiunile abile ale reprezentantului municipalității − Movilă (Alexandru Dabija), care încearcă să cenzureze ultima parte a spectacolului.

Alături de Movilă, actorii cooptați în producție, dar și publicul din seara reprezentației pun constant la încercare încăpățânarea Marianei Marin de a spune adevărul despre antisemitismul românesc.

Adevărul este cuvântul repetat până la epuizare de personajele lui Jude, conștiente de posibila lor incapacitate de a-l cuprinde complet în Istorie și Artă.

La fel ca în „Sieranevada” (2016, r. Cristi Puiu) sau în „A fost sau n-a fost” (2006, r. Corneliu Porumboiu), stabilirea adevărului este una dintre cheile lui „Îmi este indiferent…”.

Oricât de mult ne-ar deranja acest lucru, mai ales în an festiv, istoria nu e altceva decât o narațiune vulnerabilă în raport cu contextul în care a fost produsă și diseminată.

De aceeași meteahnă suferă și arta. Iar Jude este extrem de sensibil cu această dilemă majoră, în momentul în care-și construiește personajul principal.

Legăturile chimice, sociale, artistice și conceptuale ale industriei chimice din România, într-o expoziție ce vine de la Timișoara la București (P)

Al treilea capitol al programului Design Signals - după automotive (2023) și textile (2024) - îi e dedicat și ajunge la București, la Bucharest Design Festival, între 28 mai și 21 iunie. Am vorbit cu Oana Simionescu, directoarea FABER, despre ce s-a întâmplat în treizeci de ani de industrie chimică românească, de ce statul e „marele absent și marele prezent", și ce mai poate face designul cu o industrie care pare că a rămas în urmă.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

Dincolo de aparițiile mefistofelice ale consilierului de la primărie (rol în care Alexandru Dabija e fenomenal!), Mariana Marin e consumată de propriile întrebări și de tentația de a face spectacolul mai puternic, mai percutant, și, în ciuda propriilor tirade, la fel de real ca realul.

E admirabil cum „Îmi este indiferent…” ajunge, prin abilitățile scenaristice ale lui Jude, să-și consume toate criticile.

Este oportună umbrirea unui moment descris anterior drept eroic cu imaginea masacrului care i-a urmat? Ce face o crimă să fie mai importantă decât alta, într-o istorie care e o sumă nesfârșită de atrocități? Cum se transferă în ADN-ul unei comunități actele de barbarie ale generațiilor trecute?

Discuția e infinită și vă veți trezi prinși într-o serie de dezbateri care depășesc cu mult problema punctuală a trecutului antisemit al României, de la Mihai Eminescu la Miron Cristea și Ion Antonescu.

Aminteam mai sus de umorul lui Radu Jude, care face ca filmul să nu eșueze într-o amplă și fascinantă expunere teoretică.

După ce Ioana Iacob intră „la vedere” în pielea regizoarei, filmul se instalează ca o impresionantă comedie neagră prin scena celor trei figuranți care dau proba pentru a participa la spectacol.

Dintre cei trei, femeia, pusă în pielea unui personaj care va implora pentru propria viață, va rosti replica esențială − „Ca Ceaușeasca la proces!”, în timp ce maimuțărește acel moment în care, indiferentă față de lege și morală, a început democrația românească.

Lor li se vor adăuga scene care frizează absurdul, precum cea a „violului cu umbrelă” sau a pensionarilor-ajunși-evrei, preocupați de puritatea rasială a micii lor companii, sau extraordinarul moment care dă și titlul filmului, în care Traian, singurul punct de sprijin al Marianei, citează din discursul „uitat” al ministrului de externe Mihai Antonescu, din iulie 1941.

Asemenea scene, alături de strigătul disperat al unei regizoare ajunse la capătul puterilor, înfig puternic filmul lui Jude în prezent, pentru că „Îmi este indiferent…” vorbește despre aici și acum.

Ce am moștenit din propriul trecut? Care sunt barbariile de azi? Rasismul? Violența? Ignoranța?

Din acest motiv, pentru toți cei care îl vor vedea, filmul lui Jude va funcționa, cu siguranță, ca substanță de contrast. Ne ajută să aflăm de ce suferim.

*

Offscreen

→ Eli Roth, autorul seriei „Hostel”, trece la clasa zero cu ultimul său film, „Misterul ceasului din perete” (The House with a Clock in its Walls), lansat săptămâna aceasta în cinematografe.

După ce a măcelărit studenți în căutare de plăceri prin fostul bloc sovietic, regizorul preia prima poveste din seria pentru copii lansată de John Bellairs la începutul anilor ’70 și, cu Jack Black, Cate Blanchett, Kyle MacLachlan și multe efecte speciale, încearcă să recreeze atmosfera nebunească și misterioasă a locului în care ajunge orfanul Lewis Barnavelt. Care nu e Hogwarts, dar e, cu siguranță, una dintre primele poziții la box-office.

→ Cu „Captain Marvel” aproape de premieră, calea e deschisă pentru un întreg film numai cu super-eroine: „Birds of Prey”. Format în jurul lui Harley Quinn (Margot Robbie), grupul se va înfrunta cu un răufăcător din Gotham.

Săptămâna aceasta, distribuția s-a completat cu Mary Elizabeth Winstead (Fargo) și cu Jurnee Smollett-Bell (Underground, True Blood).

Filmul va fi regizat de foarte tânăra Cathy Yan, câștigătoarea premiului special al juriului la Sundance 2018, cu lungmetrajul său de debut „Dead Pigs”.

→ Netflix lansează în 10 octombrie lungmetrajul lui Paul Greengras despre atacurile teroriste ale lui norvegianului Anders Behring Breivik din 2011.

„22 iulie” extinde povestea masacrului de pe insula Utoya – care a rulat anul acesta și în România − și i-a adus regizorului un premiu special la Veneția, după ce a fost nominalizat în categoria cel mai bun film.