Ieșirea din buclă: cum o mică decizie te poate scăpa de o mare dependență

Iulia Marin

Redactor

În cartea sa intitulată Puterea obișnuinței, Charles Duhigg − reporter premiat cu Pulitzer de la New York Times − folosește drept agățătoare povestea unei femei pe nume Lisa, alcoolică, fumătoare, supraponderală și dependentă de cumpărături, care nu reușește să păstreze nici o slujbă mai mult de un an și care, din toate aceste cauze, divorțează și ajunge datoare vândută.

În mod remarcabil, Lisa își regăsește la un moment dat puterea de a rezista tentațiilor. Întoarsă dintr-o vacanță, ea decide să renunțe la fumat și la alcool, începe să facă sport și slăbește. Timp de doi ani, este angajată cu normă întreagă, ceea ce o ajută ca, treptat, să scape și de datorii.

Pe baza biografiei sale pline de adicții, este selectată, în jurul vârstei de 34 de ani, să participe la un studiu realizat de neurologi, psihologi, geneticieni și sociologi.

Cercetătorii vor să afle care este secretul Lisei și al altor persoane care și-au schimbat viața într-un timp foarte scurt. Ei pornesc de la presupunerea că acești oameni au reușit, cumva, să modifice o serie de legături neuronale responsabile de menținerea obiceiurilor – în acest caz, a unor obiceiuri proaste.

*

Charles Duhigg folosește în carte expresia habit loop pentru cercul vicios prin care un obicei sau altul ajunge să se imprime în comportamentul nostru. Tiparul este relativ simplu: obiceiurile implică un declanșator și se derulează pe baza unui comportament automat deja învățat.

Ce nu implică, totuși, un obicei?

Răspunsul este: decizii.

Practic, cercetătorii care au analizat viața Lisei și a altor foști dependenți susțin că obiceiurile comută creierul pe pilot automat.

Aceasta ar fi o caracteristică a evoluției: când facem acțiuni simple, pe care le-am repetat de multe ori, cum ar fi pregătirea unei cafele sau spălatul pe dinți, nu ne mai obosim creierul gândind fiecare pas. Acționăm în orb.

Din perspectiva lui Duhigg, autoindulgența care ne permite să cultivăm obiceiuri proaste nu este altceva decât pilotul automat, fiindcă este mult mai confortabil să apelezi la el.

Știri din cealaltă Românie: În Iași, o femeie a primit acordul judecătorilor să intre cu forța în apartamentul unei vecine pentru a face curățenie, iar în Focșani un urs a intrat într-o benzinărie

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe.

Ce dezastru (mai) alegem la președinția României?

Unul dintre planurile principale ale oricărui partid care vrea să reformeze cu adevărat România e să pornească de la reformarea propriilor structuri, astfel încât să atragă exact acești tineri, dar și să-i ajute să fie cu adevărat pregătiți pentru guvernare. Este vital, de altfel.

Am început să mă gândesc la asta în urmă cu vreo săptămână, când am descoperit cu uimire că din comportamentul meu a dispărut un obicei pe care mă străduisem ani la rând să îl elimin și din cauza căruia fusesem „certată” în repetate rânduri: rosul unghiilor.

În articolul de față nu este, deci, vorba despre ce am făcut sau nu ca să reușesc acest lucru – pentru că, aparent, nu a fost rezultatul voinței mele.

Până când nu mi-a zis cineva că nu mai fac asta, nici nu observasem – atât de înrădăcinat era acest obicei și atât de afectate mi-erau unghiile. ?

Pentru cineva care nu are acest obicei, dar și pentru cineva care îl are, e greu de înțeles: pur și simplu, aparent fără legătură cu stresul, practici un act de autoagresiune minoră pe care uneori nu îl conștientizezi.

Ți se spune că nu e elegant sau că e chiar dezgustător – mai ales dacă ești femeie. Așa că aplici lacuri amare sau ardei iute pe unghii, te ustură degetele când speli vasele sau când storci o lămâie, dar nu te oprești. 

De-a lungul timpului, am încercat diverse metode: lacuri de unghii, un lac special foarte amar care era menit să îmi creeze repulsie sau, pur și simplu, probă de voință. Îmi părea ciudat însă că uitam adesea de scopul meu și mă trezeam revenind la prostul obicei.

În contextul a ce scrie Duhigg, capătă sens: intram pe pilot automat.

Cred că știu, totuși, cum de m-am oprit. În urmă cu o săptămână, am luat o decizie.

*

Veți spune, pe bună dreptate: Dar nu puteai lua decizia până acum?

Sigur că da. Am luat de multe ori decizia de a nu-mi roade unghiile, însă fără să o pot respecta. Dar acum, nu asta a fost decizia, ci o alta: bolnavă de gripă fiind, într-o stare de ușoară ipohondrie, am început să fiu mult mai atentă la microbi, să dezinfectez unele suprafețe, să acord mai multă atenție obiectelor pe care le ating și să mă spăl pe mâini cu mai multă răbdare.

Rezultatul? Odată ce am luat decizia de a mă ține departe de microbi, obiceiul de a-mi roade unghiile a dispărut de la sine. Practic, a fost ca și cum abia în acea stare l-am conștientizat și mi-am dat seama de pericolele la care mă expune.

Deci, nu mi-am propus să elimin obiceiul, ci l-am asociat cu o consecință negativă – contractarea de microbi și virusuri, ale căror efecte tocmai ce le simțisem pe pielea mea.

Din acest punct de vedere, autodisciplina are, deci, de-a face cu implicarea procesului decizional în eradicarea unor obiceiuri sau formarea altora noi.

De pildă, la prânz, dacă ai un fast-food în apropiere, ești mai tentat să mergi acolo, pe baza declanșatorului – o aromă plăcută, amintirea unui gust preferat etc.

Decizia de a înlocui asta cu o masă din legume și fructe presupune un efort: trebuie să găsești o sursă de aprovizionare la îndemână, să compui un meniu etc. Dar, spun cercetătorii, în aproximativ trei săptămâni poate deveni un obicei, mai ales dacă este însoțit de o recompensă – o gustare dulce la final, de pildă.

În finalul cărții sale, Duhigg încearcă să vină cu o formulă de îndepărtare a obiceiurilor proaste, deși tot el spune că nu există o singură formulă, ci sute, fiindcă fiecare om este unic.

El începe prin a descrie mecanismul de derulare a unui obicei: declanșator – rutină – recompensă.

Ca să ucizi un obicei, spune autorul, trebuie să te întrebi care este declanșatorul.

În exemplul lui este vorba despre obiceiul de a mânca zilnic o prăjitură. Și se întreabă dacă declanșatorul este foamea, glicemia scăzută, plictiseala sau nevoia de a lua o pauză de la muncă.

Apoi, se întreabă în ce constă mai exact recompensa: prăjitura în sine, schimbarea peisajului, nivelul crescut al zahărului din sânge sau socializarea care vine la pachet cu prăjitura?

Ca să afli răspunsurile la întrebări, trebuie să experimentezi: în exemplul lui, în prima zi nu ar trebui să mergi la cofetărie, ci doar să faci o plimbare; în a doua zi, să încerci altă gustare în locul prăjiturii; în a treia zi, poți mânca prăjitura, dar nu la cofetărie, ci la birou ș.a.m.d.

Urmează identificarea declanșatorului, iar pentru asta trebuie să te monitorizezi o vreme: unde ești, cu cine, ce faci și când apare obiceiul.

În sfârșit, ultima etapă este elaborarea unui plan de îndepărtare a obiceiului. De vreme ce începe cu o decizie, arată Duhigg, pare intuitiv ca înlocuirea lui să înceapă, de asemenea, cu o decizie.

Spre finalul cărții sale, autorul evocă exemplul psihologului William James, fratele romancierului Henry James.

În perioada în care fratele său ajunsese un scriitor de succes, William era considerat oaia neagră a familiei: până spre 30 de ani nu reușise să își contureze o carieră, nu era căsătorit, practicase medicina, însă dorea să devină pictor și, bolnăvicios fiind încă din copilărie, era înclinat spre depresie.

Dornic să își schimbe viața, William James a decis la un moment dat să facă un experiment vreme de un an: să ia decizii și să se convingă pe sine să creadă în liberul arbitru.

A făcut asta și, într-un an, a reușit să își dezvolte cariera și s-a căsătorit, a început să predea la Harvard, iar astăzi este considerat unul dintre părinții psihologiei.

Faptul că un obicei mărunt – cum este și cel la care spuneam că am renunțat aproape inconștient – antrenează altele rămâne de văzut. Cert este că, odată ce îți diseci comportamentul și obiceiurile înrădăcinate în ani de zile, afli lucruri surprinzătoare despre tine.

De pildă, eu am aflat că declanșatorul meu era stresul. În clipa în care obiceiul în sine a devenit el însuși o sursă puternică de stres, s-a „topit” de la sine, după aproape 20 de ani. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€