Iana Matei, Reaching Out Romania: Dacă am înțelege dimensiunea traficului de minori, ne-am îngrozi

Valentin Șchiopu

Redactor

Tragedia de la Caracal a deschis un subiect pe care autoritățile române l-au expediat, în ultimele două decenii, într-o zonă de importanță periferică: traficul de persoane în scopul exploatării sexuale.

Premierul Viorica Dăncilă a declarat recent că va propune măsuri urgente și că-i va implica pe membrii marcanți ai PSD, dar și pe Nadia Comăneci sau pe Micuța Picasso (Alexandra Nechita), pentru a stopa „aceste lucruri care efectiv zguduie întreaga societate românească”.

Nu cunoaștem amploarea fenomenului, dar rapoartele internaționale plasează România drept principalul exportator de victime ale traficului de persoane în Uniunea Europeană. Pe de altă parte, cifrele adunate de instituțiile de resort din țară nu sunt atât de alarmante.

„E o problemă pe care preferăm să o ascundem, în loc să o rezolvăm. Faceți un exercițiu simplu.Vă rog să vă uitați pe stradă, pe centurile ocolitoare ale orașelor, în benzinării.

Uitați-vă la copiii ăia care stau pe marginea drumului și, dacă aveți cinci minute, opriți-vă și stați de vorbă cu ei. Mulți sunt minori. Majoritatea provin din centrele de plasament și din familii dezorganizate”, spune Iana Matei, cea care a deschis la Pitești, în urmă cu 20 de ani, un adăpost sub umbrela unui ONG (Reaching Out Romania) pentru protejarea și reintegrarea în societate a victimelor traficului de ființe umane.

A început prin a oferi consiliere juridcă pentru trei minore traficate în Pitești, care au avut curajul să meargă la Poliție pentru a cere ajutor. Un ziar local avea să folosească a doua zi imaginea lor, necenzurată, sub titlul: „Bărbați din Argeș, pericol de sifilis!”.

A fost alături și de victimele unei rețele care recruta copii pentru petrecerile gay dintr-un club din Brașov. Clienții, printre care și un medic cardiolog, erau invitați cu următorul mesaj: „Am primit cozonaci buni și proaspeți”.

Iana Matei susține că instituțiile statului n-au dorit niciodată să modifice această realitate înfricoșătoare. Și că majoritatea românilor dau vina pe victime.

„Mentalitatea nu s-a schimbat foarte mult, pentru că, în România, când spuneai despre o fată că a fost forțată să se prostitueze lumea părea ca lovită de tren: «păi cum adică, nu se poate, sigur a vrut»”, spune Iana Matei într-un interviu pentru PressOne.

– De ce acest subiect, legat de traficul de persoane, apare atât de rar pe agenda publică?

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

PressOne Alege: Ciolacu și Lasconi, în turul 2-primele rezultate. AUR cere renumărarea în mai multe județe LIVE

Peste 18 milioane de români sunt așteptați la primul tur al alegerilor prezidențiale. PressOne vă prezintă cele mai importante evenimente din ziua votului. 

– Ține probabil de mentalitatea comunistă. Aparențele trebuie păstrate, totul trebuie să pară perfect, pentru că, altfel, înseamnă că e ceva în neregulă cu noi. Găsesc scuza asta pentru că mi-e teamă să spun că pur și simplu nu ne pasă. Vorbim de niște copii fără pic de ajutor și nu vreau să cred că suntem chiar atât de indiferenți.

Mai mult, avem ca popor darul de a judeca. Asta facem dintotdeauna. Îi judecăm pe vecini ca să nu ne uităm în curtea noastră, că poate avem ceva de îndreptat acolo. Iar copiii aceștia sunt cel mai ușor de judecat și de arătat cu degetul.

Răspunsul pe care l-am primit atunci când am încercat să facem strângere de fonduri? E linia prea fină între trafic și prostituție și nu vrem să ne asociem cu așa ceva.

– Viorica Dăncilă a spus recent că va înființa o echipă pentru lupta împotriva traficului de persoane și că le va implica și pe Nadia Comăneci și pe micuța Picasso în această cauză. Putem considera problema rezolvată?

– Eu sunt sătulă de echipe, de comisii, de agenții formate ca să ascundă de fapt problema și nu să o rezolve. Dacă ar vrea soluții ar discuta cu organizațiile implicate în mod direct. Uite, au apărut noile standarde pe copilul aflat în dificultate și tot ceea ce înseamnă copil aflat în grija statului. Sunt foarte multe aberații acolo. Dacă ar fi consultat pe cineva care chiar lucrează în domeniu poate ar fi evitat să se facă de râs.

Nu poți să-mi spui că-ți pasă de copiii aceștia când nu pui niște standarde de bază pe hârtie, ca să știe toată lumea ce are de făcut când are grijă de astfel de copii. Pentru că nu poți să te iei după standardele pe care le au deja pentru copiii în dificultate și să mai menționezi câteva standarde aberante din punctul de vedere al victimelor traficului.

Se bate monedă pe reintegrarea în familie. O mulțime din fetele noastre sunt exploatate chiar de părinții lor. Eu n-am cum să-i fac reintegrare în familie dacă mama și tata sunt condamnați pe trafic de persoane. Și totuși asta se întâmplă în centrele de plasament.

Am părinte condamnat pe trafic de persoane și Protecția copilului trimite minorul în vacanță la mama care tocmai a ieșit din pușcărie. Ce crezi că va face părintele ăla? Își va pregăti din nou copilul pentru trafic, pentru exploatare. Copiii sunt foarte ușor de manipulat.

Nu cred în măsurile astea heirupiste, uite, ce facem noi, ne batem cu pumnul în piept în fața presei! Și Nadia ce știe despre trafic?

– Care ar fi dimensiunea reală a acestui fenomen?

– Dimensiunea reală este greu de aflat pentru că nu avem interes nici din acest punct de vedere. Marea majoritate a copiilor sunt în centrele de plasament, unde se ascund de regulă problemele. Eu vă garantez că, dacă am face un minim efort și am afla realitatea, ne-am îngrozi.

Vă rog să vă uitați pe stradă, și oricine poate să facă acest exercițiu, pe centurile ocolitoare ale marilor orașe, în benzinării și uneori unde nici nu te aștepți. Uitați-vă la copiii ăia care stau pe marginea drumului și, dacă aveți cinci minute, opriți-vă și stați de vorbă cu ei. Vă veți da ușor seama că majoritatea sunt minori.

Noi am făcut un studiu pe județul Argeș și sudul județului Vâlcea: 67 la sută din cele care stau pe marginea drumului sunt minore, fete de 14-16 ani. Poartă foarte mult machiaj, sunt îmbrăcate în fuste și vopsite în toate felurile încât e greu să-ți dai seama la o privire superficială.

Apoi, dacă ne uităm în statisticile țărilor de destinație, fetele din România sunt pe primul loc. Am reușit să speriem până și țările nordice, de Italia și Spania nici nu mai vorbesc pentru că acolo e o problemă de mulți ani.

Și atunci care e dimensiunea acestui fenomen și ce măsuri am luat noi, contrapondere la această realitate? I-am pus cândva o întrebare unui reprezentant al DGASPC-ului (Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului). Câte programe de prevenire, programe de asistență socială aveți în comunitățile vulnerabile? Răspuns, dar nu spășit, ci arogant, pe un ton iritat: niciunul.

Atunci consecințele sunt firești. Ne e rușine că suntem pe primul loc în Europa ca țară de origine pentru victimele traficului. N-ai voie să menționezi lucrul ăsta pentru că toate oficialitățile se înfurie. La fel cum se înfurie ele, mă înfurii și eu când văd că nu iau nicio măsură și preferă, în schimb, să ascundă problema.

Nu așa se făcea în timpul comunismului? Declaram nu știu câte tone la hectar și noi n-aveam nimic. Așa se întâmplă și acum.

– Agenția Națională împotriva Traficului de Persoane a raportat, pentru 2018, 497 de astfel de cazuri, incluzând și victimele rețelelor de prostituție, și persoanele traficate pentru a fi trimise la cerșit.

– Bun, vorbim de o agenție guvernamentală. Atitudinea Guvernului față de acești copii este că ei nu există, astfel că atitudinea agenției nu poate fi diferită.

I-am întrebat și eu ce facem cu fetele din Olanda. La momentul acela încercam alături de partenerii noștri să ne dăm seama câte dintre ele sunt victime.

Bineînțeles că erau multe victime ale traficului, chiar dacă prostituția e legală în Olanda. Dar abolirea sau legalizarea prostituției nu rezolvă problema traficului.

Răspunsul agenției a fost acesta: «nu sunt victime, sunt prostituate și sunt libere să circule în Europa». Când am insistat că vorbim totuși despre un număr considerabil de victime, au conchis că e vina poliției olandeze care nu și-ar fi făcut treaba și n-a instrumentat cazurile. «Neavând dovada că e trafic, ele sunt prostituate», adică ne spălăm pe mâini și nu le raportăm. Deci nu aceea e adevărata cifră.

Și mai e o problemă: pe cele minore nu le înregistrează nimeni ca victime ale traficului pentru că nu avem organizații acreditate și licențiate după standardele pe trafic de minori. Victima minoră este repartizată DGASPC-ului și ea apare drept copil aflat în dificultate, nu victimă a traficului.

„De vreo doi ani au început să migreze traficanții spre țările nordice. Era mai liber terenul, iar prețul e mai mare. Pe Europa Centrală și de Vest prețurile scad, pentru că sunt foarte multe fete”

– Ați deschis la finalul anilor 90 primul adăpost pentru victimele traficului de persoane. În ce context ați decis să vă implicați?

– Am dat atunci peste trei fete care reușiseră să fugă de la traficanți și să dea declarații la poliție. Am mers să le ajut, aveau nevoie de haine, de hrană.

Am fost surprinsă să dau peste trei minore. Le-am întrebat cum au ajuns în situația aceea și ele mi-au spus cum au fost vândute efectiv. Atunci nu exista protocolul de la Palermo, cel care dă definiția traficului (adoptat în 2001). Iar în România, când spuneai despre o fată că a fost forțată să se prostitueze lumea părea ca lovită de tren: «păi cum adică, nu se poate, sigur a vrut».

M-a șocat de la bun început faptul că nu înțelegeam cine și cum stabilește prețul unei persoane, după ce criterii. Ce iei în calcul? Pe mine asta și acum mă înfurie. În ’98, vedeam și lipsa de răspuns a adulților de lângă fete, pentru că ele se rugau de polițiști: «nu ne trimiteți înapoi acasă, va veni să ne taie gâtul pentru că știe că am dat declarații».

Așa am decis să le ajut, pentru că nu am găsit niciun program în România, la acea vreme, care să se ocupe de aceste fete. Poliția insista atunci că foarte puține fete sunt forțate și că majoritatea vor. La începutul anilor 2000 am ajuns la un soi de consens. Dacă 4 din 100 sunt traficate, hai să facem ceva pentru acele fete, și apoi au început și trainingurile pentru polițiști.

Însă atunci cel mai mult m-a deranjat reacția presei.

– În ce fel?

– Le vânau pe acele fete. Când s-a terminat procesul și a fost condamnată persoana care le exploata, pozele lor au apărut în ziar. În prima fază, la poliție, era și presa acolo. Le-au așezat, să stea picior peste picior, le-au pus țigările în mână și le-au dat indicații despre cum să se uite la cameră.

Fetele erau plânse, spuneau că nu vor, dar pentru presă nu conta. M-a deranjat reacția poliției care a permis atunci tot acest spectacol grotesc. A doua zi a apărut fotografia acestor minore, trei fete de 14 și 15 ani, cu titlul «Bărbați din Argeș, pericol de sifilis!». Ele reprezentau un pericol pentru un întreg județ, nu adulții care le-au exploatat.

După un an, s-a încheiat procesul cu condamnare pentru persoana care le-a exploatat. Știrea a apărut în ziar ilustrată cu aceeași poză. Fetele erau deja înscrise la școală. Una dintre ele a refuzat să mai meargă pentru că profesorul de atelier citise ziarul și îi tot făcea semne cu ochiul, la orele lui, și o chema la el în birou. La un moment dat, i-a băgat 10 lei în buzunar și i-a cerut să fie „drăguță” cu el. Asta a făcut presa la momentul acela.

E o lipsă de compasiune strigătoare la cer. «Fetele sunt stricate, e vina lor». Toate întrebările aici se învârt: «dar de ce stau, de ce nu fug?»

E lipsă de informație și din acest motiv spun că presa ar trebui să se implice mai mult. Nu atât cu povestea fetelor, «hai să frângem niște inimi, să plângă lumea», ci să discute despre ce înseamnă trafic, ce metode se folosesc.

– Ați aflat cum se stabilește prețul unei persoane?

– Dacă vorbim de o rețea mai mare, directiva e următoarea: o fată trebuie să facă 500 de euro pe seară. Și atunci traficantul își ajustează veniturile în funcție de numărul fetelor pe care le are. Dacă are 10 și fiecare îi aduce 500 de euro pe seară traficantul își face socoteala: cu cât mituiește polițistul din colțul străzii și așa mai departe.

Și nu vorbesc numai despre România. Și-n țările de destinație caută să-și acopere spatele, că vorbim de oameni din Poliție sau de traficanți din țara respectivă care știu să-i dea informațiile necesare.

E un calcul: cât îl costă zeciuiala, cât îl costă recrutatorii, cât îi trebuie nevestei lui să-și cumpere nu știu ce, cât îi mai rămâne lui în buzunar.

În funcție de asta mai recrutează fete sau rămâne la numărul pe care îl are deja. În cazul lui Ioan Clămparu – cel care a fost prins târziu și care am înțeles că și-a refăcut rețeaua în două săptămâni atunci când au fost arestați câțiva din complicii lui – el cerea 500 de euro pe cap de fată și avea 320 de fete. Acum faceți socoteala: câți bani câștiga Clămparu pe seară? Asta înseamnă trafic.

– Asta îmi amintește de procesul fraților Săndulache care operau în Asturia. Au fost condamnați la 55, respectiv 53 de ani după ce reușiseră să strângă 1,5 milioane de euro din trafic de persoane. Mărturiile victimelor erau șocante: dacă nu reușeau să facă 700 de euro pe seară cei doi le forțau să mestece și să înghită bancnotele cu care veneau. Sunt mai blânde pedepsele pentru traficanții care operează în România?

– Depinde de judecător, de procuror, depinde de voință până la urmă. Dacă vrei, ai legislația necesară să-i condamni la mai mulți ani de pușcărie. Dacă ai trei fete, de exemplu, care dau declarații despre același traficant, de multe ori celor din justiție li se pare insuficient. Deși ea spune că erau mai multe acolo unde erau, noi nu ne bazăm prea mult pe declarația fetei.

În Italia, de exemplu, au combinat infracțiunea de trafic cu cea de sclavie care avea cea mai mare pedeapsă. Depinde deci de voință și de cât de format e judecătorul.

În România avem pedepse destul de mari dacă le-am și folosi și da traficanților, comparativ cu statele nordice. În general acolo pedepsele sunt foarte mici pentru că ei merg pe principiul că nu pușcăria schimbă.

E un caz în țările nordice cu o pedeapsă de doar 4-5 ani pentru un tip prins clar, cu înregistrare telefonică în care amenință victima care fugise că o omoară. Era stabilit, done deal, trebuia omorâtă.

Pe metoda lover boy, cea prin care sunt recrutate cel mai adesea fetele, pedepsele sunt și mai mici, în general. Mai sunt judecători care înțeleg că e trafic și găsesc instrumentele necesare pentru a da o pedeapsă care să reflecte gravitatea infracțiunii.

Plus că, în general, pe metoda lover boy fetele sunt foarte puțin cooperante cu Poliția, pentru că se simt vinovate. Cineva le-a spus că le iubește, le-a promis marea cu sarea și o viață decentă în Occident, dar „falsul iubit” s-a dovedit a fi o rotiță într-o rețea de traficanți, un recrutator.

Dar le poți acuza naivitatea? S-ar putea ca acel om să fi fost primul care le-a spus vreodată „te iubesc”.

– Spuneați undeva că Uniunea Europeană ar trebui să ne ajute pentru că traficanții recrutează de la noi dar își exportă nefericita lor marfă…

– Da, da, în țările de destinație. Da, cumva noi ne spălăm pe mâini și nu prea ne interesează, că lucrurile se întâmplă acolo, iar ei se spală pe mâini pentru că fetele vin din România. Și uite așa fetele stau pe stradă și noi ne arătăm unii pe alții cu degetul.

Toată lumea vorbește de cooperare internațională și inter-instituțională dar rămânem la vorbit, toată lumea vorbește de asistarea victimelor traficului, dar rămânem la vorbit, și așa este și vizavi de sprijinul financiar.

În România, bani alocați pentru asistența victimelor traficului nu sunt și de la U.E. vin foarte puțini. Și asta în ultima vreme, după ce am tot explicat noi că avem nevoie de bani ca să asistăm victimele traficului, ca să le reintegrăm, ca să le trimitem la școală.

Ele trebuie să mănânce, să meargă la doctor, să le facem consiliere psihologică. Toate astea costă bani. Dacă vrei să-mi demonstrezi că-ți pasă te îngrijești de fetele astea.

Multe vin cu nasurile rupte de la bătăi, cu urechile tăiate, cu probleme la stomac pentru că n-au fost hrănite corespunzător.

La nivel de Comisie Europeană, toată lumea dădea bani pentru prevenire. S-au luat milioane și milioane de euro și s-a mers în școli.

S-a vorbit de trafic și nu s-a întâmplat nimic, pentru că asta nu e prevenire ci creșterea conștientizării: vorbești despre fenomen, dai informații omului să înțeleagă despre ce e vorba.

Prevenire înseamnă să creezi alternative. De ce a plecat copila asta? A plecat că n-a avut un loc de muncă aici? Ok, hai să vedem ce locuri de muncă putem crea pentru nivelul ei de educație.

Dar de ce avem atâția copii la nivelul ăsta de educație? De ce au plecat copiii din școală? Și uite așa, mergând pe fir, faci niște reforme în sistemul de învățământ. Dacă vrei, dar noi nu vrem, tot vorbim, vorbim și iarăși vorbim, timp în care copiii sunt în stradă.

– Se poate vorbi, în multe cazuri, de o complicitate între autorități și rețelele de traficanți?

– Pot să spun un lucru și anume că nu există, în general, o complicitate. Dar, în 20 de ani, am putut observa că au fost anumite focare, zone din care fetele au fost recrutate. Galați, Brăila, Constanța, zone unde a fost întotdeauna o nebunie.

A fost destructurată o rețea din care făceau parte polițiști, avocați, în zona Brăila-Galați, se știa că traficul avea loc sub umbrela anumitor politicieni.

A fost cazul de la Brașov, unde asistentul social de la Protecția copilului era direct implicat în rețeaua de trafic, dar s-a pus repede, repede, batista pe țambal, pentru că din acea rețea făcea parte și un renumit cardiolog.

Ei recrutau băieți pentru petrecerile gay organizate într-un club din oraș. Când primeau marfă nouă spuneau că s-au livrat „cozonaci buni și proaspeți”. Nu s-a făcut mare tam-tam, noi am depus mărturie ei au scăpat cu pedepse mici.

Și atunci da, există complicitate, clar, vădit, pe față. Și nu ne interesează. Nu ne interesează pentru că, dacă punem în balanță cine a fost, nu știu, doamna directoare de la centrul de plasament sau polițist sau procuror, noi pe cine credem?

Pe domnul polițist și doamna directoare sau pe fata asta pe care până la urmă tot prostituată o considerăm? Cât preț punem pe declarația ei?

„Multe fete traficate vin din centrele de plasament, multe provin din familii dezorganizate și din comunitatea rromă, unde își scot copiii la produs de la 9 ani”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€