Hristos pe cerul Havanei

Voicu Bojan

Reporter

Ce a fost va mai fi și ce s-a făcut se va mai face. Nu este nimic nou sub soare. (Ecclesiastul 1, 9)

Îmi amintesc cum, prin anii ’90, din nerăbdare, românii o țineau sus și tare că ei sunt creștini bimilenari, cu mult înainte de „plinirea vremii”, cum frumos zice Cartea.

Acest lucru dovedește că noi, oamenii, avem obsesia de a fi contemporanii unor momente mărețe, cum ar fi o unire, o schismă sau măcar o revoluție. Ba chiar ne place teribil să credem că astfel de evenimente epocale nu s-ar putea petrece dacă n-am fi și noi, măcar un pic, prezenți.

Zilele acestea, odată cu mega-întâlnirea dintre Papa Francisc și Patriarhul Kiril pe aeroportul din Havana – de altfel, mai mic decât un sfert din cel mai modest terminal al aeroportului din München -, se vehiculează o nouă cifră cu care suntem contemporani: 1000 de ani! Mă rog, aproape 1000 de ani, fiindcă ce mai contează niște ani lipsă la scara istoriei mari?

Oamenii, să o recunoaștem, adoră cifrele rotunde. La fel cum adoră memorarea datelor unor evenimente aparent irepetabile, cum ar fi ruptura din 1054 dintre Bisericile creștine de răsărit și de apus.

Măturăm rapid sub un preș roșu un mizilic de 38 de ani, până să se facă fix 1000, și, iată, ditamai mileniul cu care suntem contemporani ni se așterne înainte. Suntem martori, e bine.

Avem prin acest an 1054 un reper istoric adevărat, o dată care merită ținută minte, la pachet cu altele memorabile: ultima cădere a Ierusalimului (anul 70), căderea Imperiului Roman (476), căderea Constantinopolului (1453) sau căderea Berlinului (1945), la finele celui de-al doilea război mondial. (Chiar, nu o să pricep niciodată de ce „al doilea război mondial” ar trebui scris cu litere mari. Niciunui război nu ar trebui să i se facă vreodată cinstea de a fi scris cu litere mari.)

Combinatorica istoriei, după cum se vede, deschide infinite posibilități, chiar și pentru un amator ca mine. Cuprins de elan geopolitic, aș putea broda o istorie țesută doar din astfel de căderi răsunătoare. Sau, mai nou, aș putea apela la istoria recentă pentru a însăila o altfel de istorie – una a căderii căderilor.

Aici ar intra căderi de ziduri (Berlin), de granițe (Europa Unită) sau de blocuri (sovietic). Cu istoria ne putem juca la infinit, fiindcă ea e bună, ne lasă și nici măcar nu ne arată că nu-i pasă.

Recenta întâlnire istorică de la Havana se înscrie și ea în această categorie a anulării rupturilor aparent definitive. Excomunicările reciproce se transformă în nesperate punți pentru dialog și unitate. Iar Havana, un oraș aparent neinteresant, abuzat, uitat și părăsit de toți, devine brusc un reper pe harta lumii creștine.

De ce au ales capii Bisericii tocmai Havana, și nu New York, Paris sau Londra? Acest lucru mă contrariază și mă provoacă la iscodirea unor explicații de natură religioasă, istorică și geopolitică.

Religios vorbind, Biserica lui Hristos are o istorie complicată, marcată de schisme mai mari sau mai mici, de excomunicări definitive și de pupături de împăcare, menite să reașeze la loc o lume ce pare a fi mai mereu pe buza prăpastiei, o lume sărită definitiv din balamale, după cum declamă Hamlet pe scenele lumii.

Dacă privim puțin peste umăr, descoperim prin secolul al XIV-lea un debut de schismă în sânul Bisericii Catolice – un Papă la Roma, dar unul și la Avignon. Ca să fie totul și mai complicat, pentru scurtă vreme a apărut și un al treilea Papă.

Iulişca invadatoarea

Fără să exagerăm, putem spune că acolo unde crește iulișca, totul în jur dispare.

Renegatul. Povestea lui John Constantin Brâncuşi Moore

Fiul renegat de Constantin Brâncuși, azi în vârstă de 82 de ani, şi-a povestit viaţa cineastului român Ionuţ Teianu.

Mai apoi, pe la finele secolului al XVI-lea avem un prim Patriarh moscovit, dar și al întregii Rusii, Sfântul Iov, dar și un Patriarh grec ecumenic, cu sediul la Constantinopole. Ba chiar exista și unul armean, tot ecumenic.

Cum săpăm un pic în trecut, ne amintim și istorica întâlnire de la Ierusalim, după „aproape 1000 de ani”, dintre Papa Paul al VI-lea și Patriarhul ecumenic Athenagoras. La fel: cu bărbi, morgă, pupături și promisiuni solemne destul de riscante și îndrăznețe, dat fiind că ne aflam în plin război rece.

Se întâmpla în 1964, la 910 ani de la marea schismă din 1054. Dar și atunci, ca acum, oamenii iubeau milenarismele, așa că ziarele vremii au scris: „După aproape 1000 de ani, asistăm la un moment istoric”…

Să revenim în insula din Caraibe, despre care Cristofor Columb scria în 1492 – „Acesta e cel mai frumos petec de pământ pe care ochii omenești îl pot vedea”. Așa cum nu te duci în Cuba pentru experiențe culinare rafinate, nu mergi nici pentru a descoperi un creștinism foarte fervent.

La Havana, Hristos e o figură destul de abstractă, pe care, poate nu întâmplător, am întâlnit-o cel mai proeminent reliefată în cimitir: unul ca toate cimitirele – liniștit, labirintic și plin de un umor pe alocuri tragic.

L-am mai întâlnit într-un tablou agățat în atelierul unor tâmplari sau într-un magazin de artizanat, ca amintire kitsch din lemn sculptat, vecin cu figura lui Che Guevara, romul Havana Club și berea Bucanero.

Ortodoxia în Cuba e o abstracțiune sau – cum bine zicea Fidel Castro – „o expresie a prieteniei tradiționale ruso-cubaneze”. Catedrale ortodoxe sunt doar două, ambele în Havana: Catedrala ortodoxă ecumenică greacă „Sfântul Nicolae”, inaugurată în 2004, și Nuestra Señora de Kazan, inaugurată în 2008 tocmai de Patriarhul Kiril, eroul întâlnirii epocale de pe aeroportul din Havana.

Catolicismul e ceva mai bine reprezentat din punct de vedere al lăcașelor de cult, însă, în mare parte, e contaminat de credințe străvechi – fie ale vechilor băștinași taino și siboney, fie ale sclavilor aduși de prin Africa.

În clasicul stil conchistador, începând din secolul al XVI-lea spaniolii au încercat să-și impună forțat credința, schimbând de câteva ori vechea denumire tradițională a insulei în Fernandina, Santiago sau chiar Ave Maria. A rămas Cuba, iar catolicismul e privit cu oarecare reținere, fiind asociat și azi cu religia cuceritorilor, dintre care mulți nu au mai părăsit insula niciodată.

Vorbim, așadar, despre o țară în care, deși 8 din 10 oameni îl simpatizează pe Papa, mai bine de 40% se declară necredincioși, cam 25% sunt catolici, vreo 5% – protestanți destul de persecutați mai nou, iar restul, nu se știe câți, practică Santeria, numită și La Regla Lucumi, Ordinul lui Osha sau Yoruba.

Acestea sunt vechile credințe afro-caraibiene transmise prin viu grai, asociate bătăilor ritmice de tobe, transelor, sacrificiilor animale și ghicitului în scoici; conțin urme de catolicism cam la fel cum toate ciocolatele din comerț prezintă urme de arahide.

Istoric vorbind, revoluția cubaneză condusă de Fidel Castro și de prietenii săi, cu toate relele aferente, a restabilit ceva din demnitatea pierdută a unui popor ce devenise complet aservit banilor și intereselor americane.

Havana – cu clădirile ei coloniale, șarmul inegalabil și minunatele ei lumini de dimineață, când soarele răsare dinspre Regla, dincolo de port – ajunsese un bordel al mafiei din Florida și de pe coasta de est a Statelor Unite.

Dacă vrei să înțelegi măcar un pic din acele vremuri apuse, trebuie să mergi la Tropicana Club, să vezi cabaretul, fetele îmbrăcate doar în pene de flamingo și bătrânii chelneri în costume albe, făcute la comandă.

Sau să găsești cluburile clandestine unde, la pachet cu o sticlă de Jack începând de la 140 de euro, primești o chica – însoțitoare de bord menită să te remorcheze când te vei afla pe punctul de a eșua la vreun țărm. Cel puțin așa mi-a povestit O, un tânăr evreu din Tel Aviv, ajuns la Havana chitit să încerce absolut totul, la fel ca mulți alții din aceeași specie turistică.

Triada rom, havanele și chicas exercită aceeași fascinație asupra slăbiciunilor omenești ca pe vremurile lui Fulgencio Batista, dictatorul.

Revenind la spectaculoasa Revolucion, luna de miere ruso-cubaneză să tot fi durat 10 ani de entuziasm și derută, timp în care El Che a devenit eroul romantic desăvârșit, bun la toate și împins la înaintare cu mare stil de către Fidel, care știa prea bine că un frumușel mort, însoțit de fotografia iconică a lui Alberto Korda, poate face mai mult decât un dictator viu care execută cu mână de fier aspirațiile comuniste de mărire.

Fidel a bătut cu pumnul în masă – Socialismo o Muerte!, după care lucrurile au mers progresiv, mai rău și mai rău. Și politic, și economic.

În 1962, Castro se credea intermediarul perfect al unui război rece acutizat, pentu că găzduia în ogradă rachete rusești îndreptate spre vecinii din nord. După negocierile dure în ceea ce istoria a numit „Criza rachetelor”, americanii i-au convins pe ruși să termine cu prostiile, să-și ia jucăriile și să plece acasă.

Interesant e că această criză a deschis un dialog permanent între Washington-Moscova, care avea să detensioneze mult relațiile celor două puteri mondiale în timpul războiului rece.

Bietul Fidel a aflat și el, la urmă, despre decizia ruso-americană și că fusese un pion sacrificat în șahul istoriei. La fel mă aștept ca fratele Raul, succesorul său inevitabil la conducerea Cubei, să priceapă cu mintea de apoi ce fel de întâlnire istorică a intermediat de fapt în 12 februarie 2016 și, mai ales, de ce.

Revenind la istoria recentă, constatăm că perestroika a dat peste cap toate planurile de înfrățire veșnică, iar liberalizarea pieței a aruncat Cuba în derivă.

Relațiile comerciale cu fosta Uniune Sovietică au decăzut în asemenea hal (de la 8,7 miliarde de dolari în 1989 la 750 de milioane în 1993), încât Fidel a fost nevoit să instaureze un regim de strâns cureaua denumit elegant periodo especial. Asta înseamnă – parcă n-a fost demult nici la noi – mâncare pe cartele și o descurcăreală generală tipic comunistă, unde unii se prefac că mănâncă, iar alții se prefac că îi plătesc.

Dar cubanezii sunt niște supraviețuitori de profesie și, în ciuda dezastrelor care se tot abat asupra lor cu furia taifunurilor caraibiene, au mereu o bună dispoziție contaminantă.

Embargoul american a fost dureros, noroc cu recenta decizie a administrației Obama de a normaliza relațiile și de a uita trecutul. Acest fapt a adus Cubei de 5 ori mai mulți turiști americani, curioși să-și vadă mașinile naționalizate în 1959 circulând bine-mersi pe străzile Havanei. Creativitatea cubanezilor în materie de recondiționare și întreținere a unui Buick model ’45 e inegalabilă.

Cuba se află azi la o turnură importantă. După 50 de ani în care a trăit într-o recluziune forțată și în ciuda declamațiilor sforăitoare de tipul „Viva la Revolucion!”, de care s-au cam sictirit cu toții, insula revine timid pe harta lumii.

E o piață interesantă pentru chinezi și mașinile lor copy-paste, pentru tradiționalii lor parteneri ruși, care ar reîmprospăta oricând armata cu marfă rămasă în imensele depozite de prin Ucraina, pentru prietenii lor venezueleni darnici cu petrolul, dar și pentru americanii însetați de a plasa umbreluțe de cola rece la colțuri de stradă, stricând, iarăși, totul.

În tot acest răstimp, în care tinerii cubanezi descoperă lumea prin internetul de viteză și pe ei înșiși cu ajutorul selfiurilor la modă, insula trăiește apusul unei ere și arde de nerăbdare să guste dintr-un nou viitor. Dacă, acum 10 ani, Cuba semăna cu România anilor ’80, acum seamănă cu elanul haotic al anilor ’90.

Pușcăria cu zăbrele de aur în care au fost ținuți zeci de ani începe să dea semne de șubrezire, la fel ca Fidel – El Lider Maximo, ale cărui apariții publice sunt tot mai timide.

Nu va trece mult și cubanezii vor evada în lumea liberă, vor descoperi farmecul inegalabil al rafturilor pline, vor deschide pe bandă afaceri falimentare, se vor lăsa atrași în combinații economice fatale, iar cuvântul „corupție” li se va înfige în fibra națională ca o săgeată otrăvită.

Cu alte cuvinte, dedulcindu-se la consum, punându-și pământul în negoț și deschizând larg porțile spre marii investitori, cubanezii își vor pierde pentru totdeauna și mințile, și liniștea, și bucuria de a se hrăni din gesturi simple, iar lumea cea largă, așa cum o știm, îi va înghiți fără milă și fără regrete, transformându-i după chipul și asemănarea ei.

Acesta e paradisul pierdut pe care nu aș vrea să-l revăd.

Dar, până atunci, Cuba se află în mod neașteptat, pentru o clipită istorică, în centrul lumii. Pentru 3 ore esențiale, aeroportul havanez a găzduit ceva greu de descifrat: o declarație comună în care lumii i se readuce aminte că, în ciuda unui colaps aparent iminent, se mai pot construi punți doar dacă se dărâmă ziduri înalte și groase.

Ca printr-o mare ceață, forțați de împrejurări greu de descifrat, capii Bisericii par să-și aducă aminte că, de fapt, creștinismul nu e o toană a modernității, ci tocmai rațiunea ei de a fi. Ba chiar aleg să declare public acest fapt pe nedrept uitat.

În mare Sa ironie și dragoste, Hristos, fan declarat al celor marginali, uitați și abuzați, a aterizat vremelnic la Havana și a transformat un vas de ocară într-un vas de cinste.

De ce? Pentru a demonstra a nu știu câta oară paradoxala funcționare a creștinismului autentic, unde lucrurile disprețuite și nebăgate în seamă le pot face lejer de rușine pe cele ce se cred tari și înțelepte.

Iar această concluzie absolut personală izvorăște dintr-o parabolă simplă, care se regăsește în mai multe locuri ale Noului Testament: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului”.

Cu alte cuvinte, un oraș-închisoare, un oraș ruinat, pentru ai cărui locuitori creștinismul, așa cum îl știm noi, reprezintă o abstracțiune, e reabilitat într-un mod surprinzător și spectaculos, așa cum Hristos, lepădat de oameni și vândut de frați, ajunge piatra unghiulară, cheia ce închide bolta oricărui templu creștin în icoana Pantokrator – Domn atotputernic și stăpân al universului întreg.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€