Hiroko Ogawa, japoneza care-și învață conaționalii să facă bulion ca-n România

Valentin Șchiopu

Redactor

Hiroko Ogawa e de 11 ani în România. Prima impresie a fost catastrofală. Nu prea are cum să-ți placă Bucureștiul imediat după ce te dai jos din tren, în Gara de Nord. Japoneza se îndrăgostise de un român și venea în țara despre care auzise doar că le-a dat pe Nadia Comăneci și pe maratonista Lidia Șimon.

O vreme a stat la cutie. „Eram ca o scoică, închisă, nici nu vorbeam, nici nu înțelegeam limba română. Nu prea ieșeam și mă enerva că lumea striga după mine − «Uite, chinezoaica, Ni Hao, Ni Hao» (n.r. – salut în limba mandarină)„.

Plăcerea de a alerga a dus-o într-un grup de maratoniști. Pe atunci erau doar două competiții de profil în România. Între timp a călătorit prin toată țara și a descoperit locuri pe care nici prietenii ei români nu le știau.

„Sunt surprinși când le povestesc ce locuri am vizitat. Am ajuns să înțeleg cum gândesc românii, felul în care trăiesc și felul în care simt. Acum mă chinui să perfecționez și modul în care vorbesc limba română. Gramatica e foarte grea”, spune Hiroko.

Ține și un blog, în limba japoneză, în care scrie despre aventura ei românească. Într-una dintre postări le prezintă conaționalilor săi mașina de tocat, obiectul sacru din inventarul oricărei bucătării, și le spune cum se prepară bulionul în România.

Îi place să meargă la piață în Titan și, recent, a făcut gem de prune.

„Acasă, la Osaka, locuiesc mama și sora mea. Le vizitez o dată pe an, și atunci le duc mălai și brânză de aici. Adoră mămăliguța cu brânză.

În România gătesc mixt, combinații între bucătăria japoneză și cea de aici. Se gătește ușor, pentru că se găsesc ingrediente foarte bune, legume și fructe foarte gustoase.

Datorită acestui lucru, nu mai ai nevoie de prea multe condimente. Prietenii japonezi care m-au vizitat au găsit delicioasă mâncarea voastră. Mie îmi plac sarmalele în foi de viță”.

Nu-i plac chiar toate lucrurile de la noi. „Există coșuri de gunoi, dar parcă nimeni nu le folosește”. Își amintește că un prieten i-a zis că, dacă România ar avea conducători japonezi, ar fi „o țară foarte bogată”. Înclină să-i dea dreptate.

„România e o țară cu multe resurse naturale, cu pământ bun, dar cred că problema e la conducători. Japonia nu are atâtea resurse, dar acolo mereu inventează ceva.

Poate că a devenit totul mult prea organizat, dar există respect între oameni, pentru oameni. Într-o companie vei vedea mereu oameni dispuși să ajute, să facă să funcționeze grupul. Aici, păreți preocupați mult prea mult doar de voi înșivă”.

De exemplu?

„Să zicem că sunt două departamente într-o firmă. Unul e foarte aglomerat, cu foarte multe lucruri de rezolvat într-un timp scurt. Celălalt, care nu e atât de ocupat, nu va face absolut nimic să preia din sarcina primului.

De fapt, ar trebui să ajute cu plăcere, ba chiar să nici nu considere că e o formă de ajutor, ci un fel de datorie”.

Povestea Lay’s pe care nu o știai: drumul cartofului, din câmp la fabrică și la „Mica Unire în bucate” (P)

„Povestea Lay’s pe care nu o știai” este o serie realizată de Amintiri Gustoase, care creează punți gastronomice între generații și se află mereu în căutarea brandurilor ce vorbesc tinerilor prin gust. Provocați de PepsiCo, am pornit pe drumul cartofului pentru a descoperi lucruri mai puțin cunoscute despre chipsurile Lay’s: sunt făcute din cartofi crescuți sustenabil, în ferme atent selecționate, iar gustul lor ajunge astăzi în 18 țări din Europa.

Pe Via Danubiana la Gostinu: o plajă care încă mai poate rămâne sălbatică

La doar o oră de București, departe de haos și agitație, stă ascunsă o plajă sălbatică, la malul Dunării. Plaja Gostinu, poziționată la doar 20 de kilometri distanță de orașul Giurgiu, se află la capătul satului cu același nume, străjuită de o limbă lungă și răcoroasă de pădure prin care te poți aventura în zilele toride.

Hiroko Ogawa predă japoneza la Academia de Studii Economice din București. Are 77 de studenți, un record. Până la 57 de ani, a alergat în peste 170 de maratoane. De când e în România, au fost cel puțin o sută. Câștigă mai mereu la categoria ei de vârstă.

Sunt competiții în care-și impune un ritm mai lejer și unele în care își fixează ca obiectiv un timp sub care „să coboare”. Se bucură să alerge de fiecare dată.

„Toată lumea e fericită când trece linia de finiș. Sigur, kenyenii vor ajunge mult mai repede, dar la maraton nimeni nu pierde”.