Hamnet. Un Oscar pentru „haosul frumos din inima unei mame”

Ana Coman

Oscarul pentru cea mai bună actriță în rol principal a fost câștigat anul acesta de Jessie Buckley, actriță principală din Hamnet. Bazat pe cartea cu același nume, filmul nu este despre literatură și nici despre William Shakespeare, în ciuda titlului. Este despre complexitatea, experiența și doliul unei mame lăsată singură, la fel ca multe altele din România și de pe parcursul istoriei. 

„Se țipă prea mult în filmul ăsta”, a spus un critic după ce s-a terminat proiecția filmului la într-un cinema din București și s-a deschis o discuție între public și  persoane din domeniu. O doamnă din audiență a remarcat că, de regulă, nașterea și moartea copilului tău tind să fie experiențe relativ dificile. Și e normal să faci  gălăgie. 

Acțiunea din Hamnet urmărește viața lui Agnes Shakespeare (jucată de Jessie Buckley), relația ei cu William Shakespeare (jucat de Paul Mescal) și cu copiii lor, Susanna și cei doi gemeni, Judith și Hamnet (care la vremea aceea era un nume interschimbabil cu Hamlet, titlul celei mai faimoase piese a dramaturgului).

Agnes are grijă de copii ajutată de soacră și familia extinsă, în timp ce soțul vine din când în când de la Londra, unde lucrează la piesele lui cu actorii de la teatru. Deși inițial bucuroasă că Will își poate folosi potențialul, începe să fie din ce în ce mai singură.

După ce fiul lor moare din cauza ciumei, Will se întoarce din ce în ce mai rar acasă și se refugiază complet în artă. Povestea spune că scrie Hamlet ca să își ceară iertare față de soția sa și să deplângă dispariția copilului lor. 

Agnes (Jessie Buckley) și Will (Paul Mescal) în pădure Foto: Facebook / Focus Features

Prea simplu și prea modern

Filmul este criticat pentru că este prea emoțional, dramatic sau pentru că încearcă prea tare să te facă să plângi (New York times spune că „Zhao (n.r. regizoarea) nu poate sau nu vrea să țina sentimentalismul sub control”, Victor Morozov descrie o scenă ca fiind „nu doar sentimentală, e de-a dreptul kitsch”, și Times acuză filmul de o „prețiozitate artificială”). 

E criticat și pentru anacronism: decorul nu e suficient de întunecat, hainele nu sunt suficient de austere, Buckley e prea frumoasă într-un mod convențional sau ulița satului nu e suficient de murdară. 

Deși pe alocuri corecte, astfel de critici sunt prost plasate: Hamnet nu este construit să fie un film indie sau corect din punct de vedere istoric și accesibil doar sensibilității antrenate a criticilor și specialiștilor din industria cinematografică. 

Nu își propune nici să fi de-o complexitate narativă, structurală sau cinematică și nici să fie o biografie a lui Shakespeare: este ficțiune istorică și ficțiunea istorică fix asta face. Are un mesaj relativ clar, într-adevăr sentimental, și îndreptat către audiențe mari, în timp ce încearcă să traducă perioada istorică în experiențe familiare (de exemplu, cea de a fi părinte sau frustrările din cuplu). Mai mult, nu își propune să forțeze un public modern să vadă ororile și dificultățile secolului 15. Traduce o parte din ele în termeni, emoții și reprezentări vizuale pe care oamenii le pot recunoaște din ce filme au mai văzut sau ce cărți au mai citit. 

Și foarte bine face: literatura veche e greu de înghițit dacă nu ești pasionat și nu se întâmplă să ai ore întregi la dispoziție ca să înțelegi contextul istoric, referințele culturale și limbajul arhaic. E dificil să empatizezi cu personajele și să fii entuziasmat de acțiune. Miza artistică aici e, de fapt, mult mai mare: literatura clasică de obicei moare atunci când nu mai e relevantă pentru realitatea oamenilor din prezent. Așa că odată la ceva timp, e nevoie de o „retraducere” a era respectivă: în 1960 a fost o piesă absurdă și ironică despre cei doi prieteni ai lui Hamlet, Rosencrantz și Guildenstern, care sunt blocați în timp așteptându-l, neavând o identitate separată, pentru că sunt personaje secundare. În anii 2000, a fost Leonardo DiCaprio sărutând-o pe Julieta într-o piscină la o petrecere cu costume și dansând  pe plajă. 

Bazat pe intensitatea nasurilor suflate din sala de cinema, Hamnet din 2025 pare că a reușit să facă povestea relevantă din nou.

„Fiecare viață are un nucleu, un punct principal, un epicentru, din care izvorăsc toate și înspre care toate se întorc. Acesta este momentul care definește viața mamei absente: băiatul, casa goală, curtea pustie, plânsetul pe care nu l-a auzit nimeni (...) Va rămâne în centrul ființei sale câte zile va mai avea.” (Hamnet, Maggie O’Farrell)

Mai bun sau mai rău decât romanul?

Ajută-ne să te cunoaștem și să fim mai aproape de tine

Lansăm noul sondaj PressOne pentru 2026. Vrem să vă cunoaștem mai bine și să înțelegem mai clar cine sunteți, ce vă preocupă, ce vă enervează și ce așteptări aveți de la noi.

VIDEO. România nepregătită. Oamenii din Tulcea sunt îndrumați prin RO-Alert către buncăre închise. În toată țara, doar 545 de adăposturi sunt complet funcționale

Doar 3,6% dintre români ar putea să se refugieze în adăposturi de protecție civilă, dacă ar fi nevoie. În același timp, doar 0,12% din locuitorii din Tulcea, care sunt sfătuiți de trei ani prin mesaje RO-Alert să caute refugiu și-n buncăre, ar putea să îl găsească. Însă degeaba ar încerca, pentru că adăposturile se deschid doar când sună sirenele.

Cartea după care a fost adaptat filmul este scrisă de Maggie O’Farrell, care de altfel a făcut și scenariul, alături de regizoarea Chloé Zhao. Cum se întâmpla adesea atunci când trebuie să pui sute de pagini în doar două ore, filmul pierde o parte din complexitatea textului: decorul peliculei este aproape exclusiv întunecat, mohorât și adesea apăsător, așa cum te-ai aștepta de la o poveste din vremea ciumei. 

Cartea, în schimb, este scrisă într-un stil cald și luminos, care însoțește inclusiv momentele sfâșietoare. Agnes găsește libertate în pădurea în care își petrece majoritatea timpului și bucurie în podul în care își duce viața cu soțul ei - le simți pe ambele, ca cititor. Fiecărui gest îi este dedicată o pagină: tresărirea lui Will atunci când tatăl său violent intră în cameră, captivitatea pe care o simte în micul sătuc unde locuiesc, tonul vocii lui când se îndepărtează de familie. 

Romanul este o incursiune în treburile casnice pe care femeile au fost forțate să le facă de-a lungul istoriei și o explicație a micii puteri pe care o poți simți în interiorul sferei domestice: săpunul la care adaugă lavandă, rozmarinul pe care îl folosește în medicamentele copiilor, pielea roz a porcușorilor după ce îi curăță, refuzul categoric de a își lăsa copiii să treacă pe lumea cealaltă. Iar Jessie Buckley, actrița care-i dă viață lui Agnes, traduce foarte bine aceste trăiri: personajul are o forță interioară vizibilă, o determinare pe alocuri viscerală și un aer straniu, uneori criptic, care te face să te simți și puțin inconfortabil. 

Cei trei copii ai familiei - Hamnet, Susanna, Judith Foto: Facebook / Focus Features

Textul este scris de parcă naratorul ține în mână o cameră video: cadrele se mută de la bârna casei din colțul străzii la dealul unde se întâmplă un conflict, la copacul sub care Agnes dă naștere primului lor copil. Totul este povestit la persoana a treia, însă ai acces la interiorul personajului: fiecare gând, senzație sau premoniție este explicat în detaliu. De aici rezultă un dinamism surprinzător în interiorul unei lumi înghețate, unde fiecare zi arăta, la prima vedere, la fel. 

Shakespeare și soția sa

Deși există multe alte dinamici complexe între membrii familiilor lor (fratele lui Agnes, mama și tatăl lui Will), relația dintre cei doi este punctul central al romanului: un paradox al unei conexiuni profunde, dar înstrăinate. Când se întâlnesc, amândoi sunt la marginea societății: ea este „vrăjitoarea” care umblă neînsoțită prin pădure cu șoimul pe braț și refuză să fie căsătorită cu forța, iar el este profesorul de latină nevoit să dea meditații copiilor din sat ca să plătească datoriile familiei, în loc să plece și să își înceapă viața de scriitor. 

Fiecare deține un tip de cunoaștere complet străin celuilalt: Agnes vede lucruri pe care nimeni nu le poate vedea și citește destinul cuiva doar atingându-i palma. Intuiția ei și conexiunea cu natura sunt în contrast profund cu rațiunea lui Will. El știe să citească, recită poeme în latină  și are acces la toată cunoașterea care ei îi este inaccesibilă. Îi promite lui Agnes că îi va citi. 

Actorul care îl joacă pe Shakespeare, Paul Mescal, primește recenzii împărțite: este adesea distant, reținut și uneori  inexpresiv. Este neclar dacă asta provine dintr-un neajuns actoricesc sau din respectarea romanului: ușor ușor, Will devine o umbră. Este un tată iubitor și un soț blând, dar trăiește în lumea pieselor lui și dispare din viața familiei. 

Agnes înfruntă moartea fiului lor fără Will și traversează singură doliul, în timp ce el își pune în scenă marile tragedii. Piesa pe care o scrie (Hamlet) devine modul în care comunică cu Agnes: dacă ar putea, i-ar lua locul copilului lor în moarte și încearcă să îl readucă la viața pe scenă.

„Îi va spune toate acestea mai târziu soțului ei. După ce piesa se va fi terminat, după ce liniștea finală va fi căzut peste teatru, după ce morții se vor fi ridicat ca sa își ocupe locul printre actorii care stau acum la marginea scenei.” (Hamnet, Maggie O’Farrell)

Agnes asistă la punerea în scenă a piesei Hamlet Foto: Facebook / Focus Features

Lipsa relativă de complexitate a lui Shakespeare e explicabilă și prin genul literar în creștere în care se încadrează cartea și filmul: poveștile despre soțiile marilor personalități istorice își propun să facă fix asta. Să îndrepte atenția către cealaltă jumătate a cuplului, care a fost lăsată la o parte și ignorată atunci când s-a construit mitului bărbatului de lângă ele. 

Hamnet nu este o poveste despre o relație fericită. Dar nici una despre o căsnicie nefericită. Viitorul celor doi rămâne o întrebare deschisă, iar realismul lui O’Farrell este binevenit: doliul nu aduce întotdeauna oamenii mai aproape, iar gesturile mărețe nu pot să rezolve totul. Sunt, în cel mai bun caz, un mod de a își cere scuze. Sau o explicație. 

În sine, Hamnet nu este cel mai bun film al generației sale. Dar contribuie la o moștenire culturala care ține în viață interesul oamenilor pentru artă. Buckley își încheie discursul de mulțumire de la gala premiilor Oscar „haosului frumos din inima unei mame”. La fel ca în piesa originală, restul e tăcere. 

Merită văzut.