Gelu Voican Voiculescu: "Noi, cei care am adus libertatea, am ajuns să fim trataţi drept criminali"

Bărbulescu Matei

Redactor

Gelu Voican Voiculescu (77 de ani) este unul dintre cele mai misterioase personaje care au marcat Revoluția din 1989. Membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN) încă din seara de 22 decembrie 1989, a fost trimis de noua putere la Târgovişte să supravegheze procesul soților Ceaușescu, iar apoi a fost chiar omul însărcinat să-i îngroape.

A devenit numărul doi, viceprim-ministru, în Guvernul provizoriu condus de Petre Roman până la primele alegeri libere (20 mai 1990). În acest interval a înființat serviciul secret al Ministerului de Interne, UM 0215, care avea să capete o notorietate controversată sub numele de „Doi ș-un sfert”.

În mai 1998, Consiliul Suprem de Apărare a Țării a catalogat activitatea acestei unităţi drept o formă mascată de poliție politică, pentru că sabotase politicieni din opoziţie şi interceptase convorbirile ziariştilor critici la adresa puterii FSN-iste. Drept urmare, unitatea a fost desființată şi reînfiinţată sub alt număr.

Ales senator în 1990, Gelu Voican Voiculescu a renunțat la mandatul de parlamentar pentru a pleca în diplomaţie, mai întâi în Tunisia, începând din 1992, și, ulterior, din 2000, în Maroc.

S-a întors în țară în 2005 şi a dispărut din viaţa publică. Asta până la sfârșitul lunii martie 2018, când − surprinzător, dată fiind şi vârsta sa − a fost numit director general al Institutului Revoluției Române, care are ca scop cercetarea evenimentelor din decembrie 1989.

Şi nu numai că a revenit într-o funcţie publică, dar, spre stupoarea sa, jurnalişti născuţi după Revoluţie îi cer acum socoteală la ieşirea de la Parchet.

Pentru că, alături de Ion Iliescu şi de Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu este cercetat penal în dosarul Revoluției și inculpat în dosarul mineriadei din iunie 1990.

Nu a mai acordat vreun interviu consistent de aproape 10 ani şi, de altfel, spune că nu mai citește presa românească din anii ’90.

A rămas pasionat de ezoterism, astrologie și filosofie, respinge cu dispreț Facebook-ul, se consideră un „elitist radical” și un „veritabil conservator” și crede că „analfabeții nu ar trebui să aibă voie nici pe trotuar”.

Personaj dificil și enigmatic, s-a lăsat convins cu greu să stăm de vorbă cu reportofonul deschis. A fost nevoie de un interviu „preliminar” și de multe discuții telefonice pentru a stabili, totuşi, o dată şi o oră la care să răspundă, faţă către faţă, oricărei întrebări.

Imaginea cu care Gelu Voican Voiculescu a intrat în memoria colectivă în decembrie 1989.

Geniul

Copiii pe care România îi doare: de ce avem nevoie de un spital pentru îngrijire paliativă pediatrică

În România, peste 22.000 de copii au nevoie de îngrijire paliativă, dar există doar 40 de paturi disponibile la nivel național. HOSPICE Casa Speranței vrea să schimbe această realitate construind primul spital de îngrijire paliativă pediatrică din țară, în Adunații Copăceni. Spitalul va oferi servicii integrate: îngrijire la domiciliu, kinetoterapie, consiliere psihologică și terapii pentru copii și familiile lor.

− De ce credeți că au fost redeschise aceste dosare, cel al Revoluției și cel al mineriadei din iunie 1990?

− Poate ați înțeles că sunt destul de metodic… Dumneavoastră v-ați născut în 1991 şi mai sunt atâția oameni născuți după acest an.

Aparent, pentru toți, se acreditează ideea că, după ce, timp de 30 de ani, nu s-a făcut nimic în privința morților din Revoluție, vine în sfârșit președintele Iohannis care, providențial, intervine ca să fie pedepsiți criminalii. Deși, până una-alta, noi suntem doar suspecți.

Suntem deja într-o campanie electorală, declanşată în mod prematur și forțat de către președintele Iohannis, care se iluzionează, vrând să-și atribuie acest merit. Nu va câștiga nimic dintr-o asemenea manevră inutilă.

Dar nu doresc să mai comentez, deoarece, fiind implicat într-un proces juridic, nu înțeleg să mă judec în mass-media.

− Spuneați într-un interviu mai vechi că, înainte de 1989, ascundeați fugari în casă. Cine erau acei oameni?

− Erau oameni prigoniți și vânați de noile autorități deja comuniste, și-apoi exclusiv comuniste, din perioada 1946-1949. Dar era vorba de familia mea, eu fiind copil pe atuncea…

Îmi amintesc totuși bine cum, începând din 6 martie 1945, odată cu guvernul dr. Petru Groza, ne îndreptam treptat către un regim de teroare totalitară.

Definitoriu pentru epoca stalinistă care a urmat era ca nevinovații să se constituie oricând în vinovați, ca oamenii să se teamă chiar dacă nu făcuseră nimic.

Am trăit atunci într-un imperiu al fricii, dublat de unul al prostiei. Conjugarea lor a generat devieri și excese, mergând până la monstruozitate (desigur, într-o formă mai atenuată în anii 1970-80).

Oamenii trebuiau reduși la o stare de spaimă generalizată, perpetuă. Orice devenea un pretext pentru o arestare, care nu era urmată de vreun proces, ci de o detenție prelungită ani de zile; în felul ăsta, întreaga societate era terorizată. Conta numai efectul urmărit: o frică difuză, care pătrundea adânc fibrele ființei.

− Mama îmi povestea că Ceaușescu este nemuritor și că regimul comunist nu va dispărea niciodată.

− Și eu credeam la fel. Oricum, 25 de ani a fost ceva. Mai mult: înspre 1989, consideram că nu există ieșire, că sistemul se va generaliza la nivel mondial, iar, în final, omenirea va sfârși în canibalism.

De ce? Pentru că era de domeniul evidenței că lagărul socialist (care era, la propriu, un lagăr) supraviețuia și putea să continue numai datorită existenței sistemului celălalt, zis capitalist (vezi importurile de cereale pe care le făcea Uniunea Sovietică, cumpărând recolte întregi de la marii producători și exportatori de grâne, precum Canada, Statele Unite, Argentina etc).

Și atunci, din cauza generalizării sistemului socialist la nivel global, nu mai avea pe cine parazita și, încet-încet, o foamete generalizată ar fi dus la canibalism, adică, nemaiavând ce mânca, oamenii s-ar fi mâncat între ei…

Era desigur, o viziune apocaliptică, terifiantă, a viitorului, în cazul în care se extindea sistemul socialist. De multe ori, victoria partidelor de stânga, social-democrate, din Occident părea să prefigureze o viitoare supremație a socialismului.

Deci, mama dumneavoastră nu se înșela și, într-adevăr, părea că, odată produsă această contagiune, ea ar fi dus, prin generalizare, la extincția omenirii.

Totuși, era o viziune mult prea pesimistă, care ignora factorul suprauman. Și prin asta înțeleg o trimitere spre transcendență, spre Dumnezeu.

Omul este o ființă teomorfă, făurită după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Oricât de degradată și de degenerată ar fi specia umană, totuși nu va avea un sfârșit atât de catastrofal.

− În 1985, ați fost arestat pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste. Unde ați stat în închisoare, cât timp?

− Mai fusesem arestat și înainte, dar în 1985 am fost arestat și ținut în arestul Inspectoratului General al Miliției (IGM). Dar eram anchetat la Securitate, care era în aceeași clădire de pe Calea Rahovei.

Fusesem judecat, inclusiv recursul, dar Securitatea m-a ținut în arestul IGM-ului până în ianuarie 1986. Apoi am fost dus la penitenciar, de unde am ieșit, paradoxal, grație unui decret de-al lui Ceaușescu. Fiind condamnat la un an şi jumătate, am beneficiat de acest decret.

Am fost grațiat după 11 luni de recluziune la arestul din Calea Rahovei și la penitenciarul din Șoseaua Alexandriei. Abia în 1988 am fost amnistiat; toate pedepsele de până la 10 ani au fost șterse pur și simplu.

− De unde clemența asta din partea lui Ceaușescu?

− Împlinise 70 de ani și a făcut o mare pomană…

− Cum de ați primit o pedeapsă de numai un an şi jumătate?

− Pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste (faimosul articol 166 din Codul Penal), pedeapsa era, într-adevăr, de la 7 la 15 ani, dar Ceaușescu dăduse instrucțiuni să nu mai existe deținuți politici, și-așa s-a renunțat la această încadrare a mea.

Era o formulă comodă a-i pedepsi pe cei cu delicte politice prin condamnări de drept comun.

Normal că, între o pedeapsă cuprinsă între un an şi jumătate şi 3 ani și una între 7-15 ani, am preferat să iau asupra mea infracțiunea de înșelăciune în dauna avutului obștesc, referitoare la niște decontări incorecte ale deplasărilor mele pe teren.

− Lucrați ca geolog?

− Da, dar într-un institut de proiectări miniere; deci, nu făceam meseria tipică de geolog, ci lucram într-un atelier geotehnic, pentru construcțiile industriale din minerit.

Eu eram suspectat și aveam dosar de urmărire informativă cam de prin 1965. Deci, de la vârsta de 24 de ani, până în 1989.

Și, între altele, în planul de măsuri al Direcției a II-a a Securității (responsabilă de contraspionajul economic − n.r.), care se ocupa de serviciul meu, se sugera să fiu arestat pentru decontările delegațiilor, când mergeam pe teren.

Ca atare, am fost arestat de la serviciu, iar ancheta IGM-ului a durat cinci zile, pentru că eu m-am grăbit să recunosc toate faptele penale. Șapte luni a durat ancheta Securității.

Deși am fost judecat pentru înșelăciune în dauna avutului obștesc, mi s-au confiscat 2.000 de cărți, tratând istoria civilizațiilor arhaice, ezoterism, filosofie, plus dosare cu înscrisuri, adică manuscrisele mele… de care s-a ocupat Securitatea.

După eliberare, am mai avut două descinderi ale Securității, în octombrie 1988 și în august 1989, soldate cu ridicarea altor sute de cărți, recuperate abia după Revoluție.

− Unde ați fost închis?

− Primele șapte luni, în arestul ighemeului, din Calea Rahovei. De acolo, mă treceau la etaj, în Inspectoratul de Securitate. Urmau ore întregi de întrebări, de declarații, de confruntări etc.

− Vă era frică?

− Nu, fiindcă aveam experiența traiului în celulă din arestările anterioare, dar, ca orice deținut, nu pot să spun că mă simțeam bine… Însă, la nivelul anilor 1985-86, nu era un regim penitenciar de exterminare și de distrugere.

Desigur, toată țara era supusă unui regim de privațiuni care afecta populația, astfel că și mâncarea din închisori era foarte precară.

Dar intenția de a distruge individul nu s-a manifestat în formele atroce pe care societatea românească le cunoscuse în anii ’50. Dacă te scoteau la muncă, erau condiții mai suportabile, în obiective în care deținuții lucrau, reducându-li-se pedeapsa.

Însă, legat de condiția mea de deținut politic,cu aparență de drept comun, amintesc că fusesem repartizat la Secția a V-a specială a închisorii din Șoseaua Alexandrei, supranumită de deținuți tot Rahova sau, cum pronunțau țiganii – Racova…

Și în această secție specială, complet separată de celelalte patru secții, eram supus unui regim de mare strictețe: nu primeam pachet, n-aveam vorbitor, gardienii erau în parte subofițeri de la Securitate, dar îmbrăcați în milițieni.

Nici vorbă de muncă, unde mai aveai contacte, ieșiri, şi se reduceau zilele de detenție. Deci, formal, eram deținut de drept comun, dar, realmente, eram într-un regim de deținut politic nerecunoscut oficial.

Printre colegii de secție specială erau şi mulți ofițeri de Securitate care contraveniseră unor norme ale instituției − în general, raporturi nepermise cu străinii, acceptarea de foloase necuvenite, ba chiar infracțiuni legate de securitate, ceea ce putea fi considerat contra regimului.

Dar de foarte multe ori erau lucruri exagerate, denaturate și cu o anumită tentă de corupție, reală sau confecționată. Practic, erau oameni care fuseseră în sistem, iar acum, în mod paradoxal, eram colegi de celulă…

Fusesem închis de mai multe ori, dar condamnat doar o dată, în 1985. În 1970 stătusem trei luni tot la Securitate, în arestul din Calea Rahovei, fără condamnare, fiind scos apoi de sub urmărire penală…

În anii 1985-1986 am ispășit o condamnare de un an şi jumătate, din care am făcut doar 11 luni, fiind grațiat.

Câţiva dintre cei care au preluat puterea în 1989: Dumitru Mazilu, Ion Iliescu şi Gelu Voican Voiculescu. În planul doi este şi Petre Roman.

− Cum și unde v-ați cunoscut cu domnul Ion Iliescu?

− Ne-am cunoscut în 22 decembrie 1989, la intrarea în studioul 4 al Televiziunii. Eu fiind înăuntru, dânsul intrând.

Nu-l cunoscusem înainte, dar îl știa o țară întreagă încă din 1971; chiar și ultima babă auzise că, dacă moare Ceaușescu, vine unu’ Iliescu.

Din punctul ăsta de vedere, el a avut o campanie electorală de 19 ani…

Dar, cum știți, după marginalizarea din 1971, biografia sa a cunoscut diferite fluctuații: întâi, secretar doi la Timișoara; pe urmă – o încercare de recuperare –, prim-secretar la Iași; apoi, la CNA (Consiliul Naţional al Apelor), ceea ce deja era un semn grav – ieșea din structurile de partid și rămânea doar ministrul Apelor, deci era deja o mare dizgrație.

Iar după aceea, din 1984, director la Editura Tehnică, un post cu totul minor. Bineînțeles, sub strictă supraveghere zilnică, bară-la-bară, până în 22 decembrie.

N-am avut prilejul să-l cunosc personal. Ar fi fost un merit dacă eu și alții am fi putut să ne întâlnim în condiții subversive, în pivnițe, în păduri, în văgăuni, să conspirăm împreună cu Ion Iliescu pentru a-l răsturna pe Ceaușescu.

Ar fi fost un act de mare curaj și n-ar exista motive să ne jenăm și să ascundem această activitate pre-revoluționară, pregătitoare, dacă ea ar fi avut loc.

Dar, în afară de patru persoane cu care se cunoștea din trecut (Silviu Brucan, îndepărtat din 1965, Alexandru Bârlădeanu, înlăturat în 1969, Corneliu Mănescu, dat la o parte în 1981, Dan Marțian, care fusese secretar UTC după Ion Iliescu), majoritatea eram de altă generație; toți ceilalți, care am semnat Comunicatul către ţară, am fost oameni ieșiți în stradă care ne-am strâns în jurul său atunci, la 22 decembrie.

− Cum a fost prima întâlnire cu Ion Iliescu?

− Ce să vă spun?… L-am însoțit de la intrarea din studioul 4 până la masa din care a avut loc transmisia. Mihai Ispas și cu mine stăteam în spatele lui.

Eu eram cu 11 ani mai tânăr decât Ion Iliescu, iar Ispas avea 24 de ani atunci… Nimeni nu știa pe nimeni.

Fiecare credeam că toți ceilalți se cunosc între ei, că există o conivență, dar, în realitate, eram niște necunoscuți adunați în această echipă care era alergată de colo-colo, supusă unui tir violent.

Așa vânați cum eram, am asigurat existența unei conduceri la vârf din seara de 22 decembrie până în 27 decembrie, când, în sfârșit, liniștea survenită după execuția soților Ceaușescu − anunțată în seara de 25 decembrie, prima zi de Crăciun − a permis ca acest CFSN, Consiliul Frontului Salvării Naționale, să-și diferențieze structurile, formându-se guvernul, comisiile etc.

Țin să precizez pentru cei de astăzi, dar și pentru cei din trecut, că Ion Iliescu a fost președintele CFSN din seara în care a rostit discursul acela televizat.

Conducătorul unei revoluții nu se alege… Puterea, în asemenea împrejurări revoluționare, se ia direct, se proclamă, iar ulterior se consfințește și printr-un act scris – în cazul nostru, Comunicatul către țară, în zece puncte, care a apărut a doua zi în Monitorul Oficial.

Din acest punct de vedere nu există echivocuri. Revoluția nu e un act galant, ci unul arbitrar, profund ilegal în raport cu ordinea de drept existentă şi de cele mai multe ori violent, întrucât cei răsturnați de la putere nu renunță ușor.

Din acest punct de vedere, este limpede că asumarea puterii de către noi, în seara de 22 decembrie, pe la ora 22.30, a reprezentat un moment fondator – dovadă enunțul acela: „Întreaga putere în stat trece în mâinile CFSN”.

Din momentul acela, exercițiul autorității în stat a fost preluat, printr-un act revoluționar, de către echipa care a semnat acest Comunicat către țară.

La CFSN au aderat cetățeni din toate orașele, din toate județele. A se vedea ședința din 27 decembrie 1989, unde erau mai mulți participanți decât cei 39 de membri inițiali.

Reamintesc că în acea adunare s-a început cu votarea prim-vicepreședintelui Dumitru Mazilu, urmând vicepreședinții Cazimir Ionescu, Károly Király etc.

CFSN-ul a fost organul autorității de stat între 22-27 decembrie, dar, fiind permanent supus agresiunii unei gherile urbane difuze, n-a putut să exercite efectiv puterea.

Practic, în perioada asta confuză, CFSN-ul a avut atribute legislative, emițând doar două decrete-legi.

Cât despre prerogative executive… Apariția noastră la televizor asigura țara că există cineva la vârf, evitându-se căderea în anarhie.

A fost o mare dovadă de civilizație a societății românești că toate mecanismele au funcționat: a curs apa, s-a copt pâinea, a existat curent electric etc.

Nimeni nu ne-a contestat atunci, nimeni nu şi-a manifestat dorința de a prelua puterea prin înlăturarea noastră. Dimpotrivă, exista un fel de ușurare că, în sfârșit, cineva a avut curajul să-și asume răspunderea exercițiului autorității de stat.

Toată lumea a acceptat această nouă echipă conducătoare revoluționară, care abolise sistemul politic totalitar prin cele zece puncte ale Comunicatului.

Aceste puncte erau incompatibile cu comunismul, începând cu primul punct, care desființa sistemul partidului unic, înlocuindu-l cu pluripartidismul democrației parlamentare reprezentative.

Toate acestea anunțau și dovedeau că acest program anunță o revoluție, în sensul unei schimbări radicale de sistem politic, și nu doar o simplă schimbare de echipă conducătoare.

Desigur, ignoranța acreditează astăzi o confuzie supărătoare, uneori utilizată și cu rea-credință, vorbindu-se de lovitură de stat, înțeleasă ca acțiune anti-statală.

Ei bine, da, revoluția noastră (și orice revoluție) este o acțiune anti-statală; dar lovitura de stat înseamnă cu totul altceva, traducând sintagma coup d’etat.

După cum o arată și numele, este o schimbare petrecută în interiorul statului, în intimitatea instituțiilor centrale ale puterii, unde unii dintre guvernanți îi înlătură pe ceilalți fără participarea populației, care află de la radio ce s-a întâmplat…

Asta este lovitura de stat: ceva întreprins înlăuntrul statului. Pe când, în decembrie 1989, esențială și determinantă a fost masiva prezență în stradă a oamenilor care ne-au susținut, cinci zile și cinci nopți, pe noi, cei proveniți din rândul lor. Fără sprijinul celor prezenți pe străzi nu am fi putut rezista.

Desigur că și Armata − care a fost implicată în represiune, dar s-a alăturat acestei schimbări − a contribuit la victoria Revoluției noastre.

Țin să precizez că primul semnal dat în acest sens a fost prezența și discursul generalului Ștefan Gușe, șeful Marelui Stat Major, în balconul Comitetului Central, după Ion Iliescu, Sergiu Nicolaescu, Dumitru Mazilu.

Generalul Guşe era prezumtivul succesor al lui Vasile Milea, ministrul defunct al Apărării. Mai există o întreagă discuție legată de rolul generalului Victor Atanasie Stănculescu.

Dar mai bine să nu ne lungim; în România de atunci, MApN avea trei primi adjuncți, ceea ce reprezenta o anomalie logică, o aberație tipic românească…

Ion Iliescu. Foto: Lucian Muntean

− Cum rămâne cu „teroriștii”?

− E cam greu să se facă o reconstituire istorică, în condițiile în care Armata, știindu-se vinovată de actele de represiune de până în 22 decembrie 1989, a dispus de toate documentațiile, mai ales ale Securității, care intrase în subordinea sa…

Nu știm în ce măsură Armata este străină de acțiunile subversiv-diversioniste ale grupurilor care au întreținut teroarea gherilei urbane în București și în alte orașe în care s-a tras.

E vorba de acele echipe răzlețe ale rețelei R. Intrăm într-o chestiune extrem de delicată și nelămurită încă.

Fapt este că s-a tras asupra noastră, iar Armata a apărut în ipostază salvatoare, contribuind în bună măsură la instaurarea ordinii după 27 decembrie.

În situația asta, nu putem ști cine a coordonat acțiunile „teroriste” − care erau, de fapt, niște acțiuni pur militare, de sorginte necunoscută.

Puținul care se știe despre rețeaua R este că erau grupări răzlețe de 5-6 oameni, deplin conspirați, adică având o aparență civilă.

Aceste grupări intrau în acțiune în situația teritoriului vremelnic ocupat, având misiunea să antreneze ulterior restul populației într-o amplă mișcare de partizani, de gherilă generalizată care să se opună ocupantului.

Am detaliat prea mult perioada asta critică a începutului, respectiv a insurecției cu care a debutat Revoluția. A fost un proces de reorganizare a întregii societăți, care a durat până la adoptarea noii Constituții, în decembrie 1991.

Dar, dincolo de această mențiune, Revoluția noastră a mers consecvent în direcția trasată de Comunicatul către țară din seara de 22 decembrie, care este actual fondator al noii orânduiri.

− De ce ați primit dumneavoastră sarcina de a-i îngropa pe soții Ceaușescu?

− Pentru simplu motiv că am fost trimisul CFSN-ului la procesul de la Târgoviște.

− Dar erau mai mulți oameni acolo.

− Nu, a mai fost Virgil Măgureanu. Ceilalți erau militari. Judecata Ceaușeștilor a fost pe măsura condițiilor în care a avut loc.

Fiind ocupați, practic, cu organizarea şi instalarea Guvernului, s-a omis că rămășițele celor doi rămăseseră undeva la morga Spitalului Militar.

Când s-a pus problema, eu am fost cel însărcinat să mă ocup de asta − bineînțeles, împreună cu generalul Stănculescu, devenit ministru al Economiei.

Din biroul său de la fostul CSP (Comitetul de Stat al Planificării) de pe Calea Victoriei, am procedat la organizarea asta, care nu era deloc simplă sub aspectul formalităților.

− Aţi devenit viceprim-ministru și unul dintre primele lucruri pe care le-aţi făcut în această calitate a fost să înființați UM 0215, serviciul secret al Ministerului de Interne. Ulterior, în 1998, Consiliul Suprem de Apărare a Țării avea să catalogheze activitatea acestei unităţi ca fiind o formă de poliție politică. De ce credeți că membrii Consiliului au reacționat în acest fel?

− Este prima dată când aud așa ceva. CSAT este un for fundamental, esențial, dar nu exista la sfârșitul lui ianuarie 1990, când a fost înființată UM 0215.

Dar uitați-vă bine la cine participă în componența acestui Consiliu, ca să vă dați seama că, și ulterior, asemenea catalogări pamfletar-jurnalistice nu puteau fi formulate de un astfel de for, din care face parte, între alţii, şi ministrul de Interne.

Nu e printre primele lucruri pe care le-am făcut, dar la 1 februarie 1990 a fost înființat acest serviciu secret, cu misiunea de a „lucra” pe plan informativ, cu mijloacele fostei Securități, marea infracționalitate și crima organizată.

Devenea un serviciu secret al Ministerului de Interne, așa cum au toate ministerele de Interne din lume. Totodată, acest serviciu se ocupa de protecția contrainformativă a celor care activau în acest minister.

Activitatea informativă și contrainformativă a continuat indiferent cine s-a succedat la guvernare. Încet-încet, ofițerii de Securitate care compuneau această unitate s-au retras, au ieșit la pensie, locurile fiind ocupate de către alți ofițeri din cadrul ministerului. Destul de curând, la comanda unității 0215 a ajuns colonelul Stoian Rusu, ofițer de poliție din Cluj.

− Am înțeles că la mineriada din 18 februarie 1990 ați apărut lângă Guvern, în Piața Victoriei, cu o armă în mână. Este adevărat?

− Cum credeți că aș fi umblat cu o armă în mână în mijlocul unei piețe pline de oameni? N-ar fi provocat decât iritare. Puteam face uz de arma aia cu 30-100 de gloanțe? Piața Victoriei e mare…

Ce absurditate! Astea sunt afirmații iresponsabile, care nu s-au făcut nici măcar atunci. Sunt scornite acum, după 30 de ani, când poți să spui orice.

Imagine de la protestele anti-FSN din iarna anului 1990. Sursa foto: wikipedia.org

− Ați fost numit ambasador la Tunis în ’94…

− Nu. Nu v-ați informat corect. Am condus ambasada din Tunisia din martie 1992, ca însărcinat cu afaceri ad interim, având gradul de consilier. Abia în 1994 am devenit ambasador.

− Ce istoric al relațiilor româno-arabe moșteneaţi?

− Lumea arabă era un partener important al României, numeroasele-i oficii diplomatice ilustrând cu prisosință această realitate.

Aveam relații foarte diversificate cu toate statele arabe, dar și cu Israelul, o relație privilegiată.

Era o performanță a diplomației române să împace aceste două orientări. Noi am fost singura țară socialistă care n-a rupt relațiile cu Israelul după Războiul de şase zile din 1967.

Noi am fost prima țară care a reunit la aceeași masă israelieni și palestinieni, la Neptun, în 1987.

Noi am fost cei care l-am îndemnat pe Yasser Arafat să renunțe la radicalismul său excesiv legat de existența statului Israel, îndemnându-l să proclame statul Palestina. Iar în 1989, România a primit la București primul ambasador al noului stat Palestina, în persoana lui Fouad al-Bitar, cumnat cu Yasser Arafat.

Apoi, în 1994, cu prilejul forumului Crans Montana, la București au avut loc șase runde de convorbiri nocturne, găzduite de Ion Iliescu, între delegația israeliană și cea palestiniană, cu Yasser Arafat în frunte.

După aceste conciliabule, în primele zile ale lui mai 1994 Yasser Arafat a debarcat pe teritoriul Autorității Naționale Palestiniene (Fâșia Ghaza și zona din jurul Ierihonului).

Toate aceste aspecte sunt semnificative în condițiile actualelor disensiuni create în sânul puterii de la București, între președintele Klaus Werner Iohannis și guvernul condus de Viorica Dăncilă, inclusiv ministerul de Externe, condus de Teodor Meleșcanu.

Sunt aspecte foarte delicate și dificil de gestionat, mai ales în condițiile în care UE impune anumite rezerve statelor componente.

Discuțiile fiind complicate, nu este momentul să ne pronunțăm, dar trebuie înțeles totuși că, în România, guvernul, prin ministerul de Externe, face politica externă, președintele având doar anumite valențe executive. Dar șeful diplomației, ca atare, rămâne ministrul de Externe.

− L-ați cunoscut pe Yasser Arafat?

− Da. Era o personalitate singulară. Am fost într-o relație apropiată, în primul rând pentru că eram român.

Mi-a relatat că plânsese când auzise de soarta lui Ceaușescu, dar apoi s-a întors către staff-ul lui și a spus: „Pentru noi, România rămâne aceeași, trăiască președintele Iliescu”…

− Cum comentați mutarea la Ierusalim a ambasadei americane din Israel?

− Este o decizie a actualei administrației americane, răspunzând unui mai vechi deziderat al Israelului.

Simbolic, mie mi se pare că Ierusalimul este centrul lumii. Mai mult decât al lumii evreiești, creștine, islamice, chiar al Lumii, cu majusculă. Nu întâmplător, în perspectivă eschatologică, se așteaptă pogorârea Ierusalimului ceresc.

Sunt greu de întrezărit evoluțiile și consecințele care vor decurge din acest sprijin acordat de surprinzătorul și originalul președinte Donald Trump. Nu putem intra în viziunea meta-politică a unui președinte american, dacă ea ar exista.

Cea mai rezonabilă poziție este de a mă abține, deocamdată, de la orice fel de comentariu. Mai ales că Palestina și-a retras ambasadorul de la București, iar UE are poziția pe care o are.

Nu mă pot însă abține să nu comentez acuzația grotescă de înaltă trădare la adresa doamnei Viorica Dăncilă, prim-ministru al României. Chiar dacă, prin Urmuz, suntem precursorii suprarealismului, o asemenea enormitate frizează demența, periclitând însă, prin consecințe, interese majore ale țării.

− Uniunea Europeană se află într-o criză a identității: încotro credeţi că se îndreaptă?

− Nu sunt profet. UE are o carență fundamentală, prin această oscilație între a fi o federație și a fi Europa națiunilor, în viziunea lui De Gaulle.

Oare se poate vorbi despre o ideocrație? Uniunii Europene îi vine greu să renunțe la o anumită preeminență sau pretenție de supremație, care nu se măsoară cantitativ, ca producție pe cap de locuitor. Logica devenirii istorice nu este logica noastră curentă. Viața în sine nu e logică.

− Ați prezis destul de limpede, într-un interviu din 2008, invadarea Ucrainei de către Rusia.

− Da. Dar mult mai târziu s-a comentat că anticipasem cu exactitate ocuparea Crimeei. Care a fost, de fapt, o revenire a Crimeei la Rusia, pentru că populația este masiv rusofonă, iar Sovietul Suprem n-a ratificat niciodată includerea Crimeei în Ucraina, petrecută în 1954.

− Cum vi se pare activitatea Rusiei vizavi de tot scandalul cu fake news?

− Mi-e teamă că ei au pas în fața americanilor în domeniul ăsta. Dacă merge, e un teren în care nu întâmpini nicio opoziție, nicio restricție.

Ar fi ușor delirant să cădem într-un conspiraționism ieftin. În ce măsură rușii puteau să-l prefere pe Donald Trump?

Din atâția prezidențiabili din spațiul american, cum să-l alegi pe Trump, ca să-l promovezi şi să-l ghidezi pentru a ajunge candidatul republican? Să nu-mi spuneți că tot Rusia i-a asigurat succesul în afaceri…

Şi, până acum, nu prea s-a manifestat favorabil Rusiei. Declarațiile unor politicieni nu pot fi luate în seamă. Credeți că demagogia este o invenție recentă? Există sinceritate în declarații?

− Spuneați, într-o discuţie anterioară, că formele de dreapta și de stânga sunt golite de conținut. Ce credeți că le-a luat locul și cum să ne raportăm astăzi la ideologii?

− Astăzi nu există decât grupuri de interese care susțin și împing înainte o serie de factori politici, cu un discurs aproape nul din punct de vedere doctrinar. Nu există doctrine reale care să se confrunte.

Există numai o vorbărie agresivă, iar cei care folosesc astăzi termenii de dreapta și stânga habar n-au care e adevăratul lor conținut.

Este doar o demagogie sterilă, răsucită în funcție de oportunități. Există numai un conflict între mentalități, dar nu putem decreta sentențios răspunsuri la orice.

Gelu Voican Voiculescu a revenit într-o funcţie publică în acest an. Foto: Matei Bărbulescu

− De ce vă considerați „un elitist radical”?

− Din conștiința nobiliară că am un drept de conducere în treburile statului. Dar, într-o epocă în care societățile sunt defective de elită, totul seamănă cu o prăvălire accelerată pe un povârniș periculos.

În absența elitelor, care asigură continuitate și stabilitate, nu există decât o disoluție progresivă și o degradare fără cale de întoarcere. Elita presupune valoare și meritocrație. Nu stăm acum să facem teoreme axiologice.

− Ce-mi puteți spune în legătură cu procesele în care sunteți implicat?

− Uitați-vă aici (îmi întinde o foaie − n.r.): legat de problemele Revoluției, au fost instrumentate 4495 dosare penale, cu 245 de inculpați. Au fost începute imediat prin Ordonanța din 24 iulie 1990; s-au cercetat cazurile a 698 de morți, a 1903 de răniți prin împușcare, 243 răniți altfel etc.

Majoritatea cauzelor referitoare la Revoluţia română au fost soluţionate până în 2000, mai rămânând în lucru 236 de dosare. Din păcate, începând din 1997, problematica dosarelor Revoluției a fost folosită în lupta politică, ceea ce a alterat grav acuratețea și neutralitatea actului juridic.

Vizând în mod tendențios nivelurile decizionale şi organizatorice ale acţiunilor desfăşurate în Bucureşti, s-a ajuns și la cercetarea noastră penală, dispunându-se finalmente încetarea urmăririi penale (NUP).

Însă, ca urmare a unor ingerințe politice, prin Ordonanţa nr. 978 din 7 decembrie 2004, generalul Dan Voinea, procuror militar inspector în cadrul Secţiei Parchetelor Militare, a dispus infirmarea rezoluţiei de încetare a urmăririi penale din 20 septembrie 1995 şi reluarea acesteia, cu toate că, din actele dosarului nr. 97 P/1990 nu reieşeau date sau indicii cu privire la implicarea persoanelor învinuite, adică noi.

Ordonanţa olografă era semnată de generalul Dan Voinea, în calitate de procuror militar şef adjunct, deşi nu mai deţinea această funcţie.

Totuși, prin rezoluţia din 22 august 2008, procurorul militar şef al Secţiei Parchetelor Militare, generalul magistrat Ion Vasilache, a dispus infirmarea Ordonanţei din 7 decembrie 2004, prin care fusese începută urmărirea penală, deoarece fusese făcută cu nerespectarea condiţiilor de formă şi de fond, precum şi cu încălcarea dreptului la apărare a persoanelor învinuite.

Ajungând în prezent, nu există decât interesul actualului președinte de a utiliza, în campania electorală de anul viitor, meritul că, după 30 de ani, el este primul care a rezolvat dosarele Revoluției și ale mineriadei, că a dat satisfacție victimelor, iar vinovații au fost, în sfârșit, condamnați.

Pentru că, în rest, niciunul dintre noi, cei care suntem cercetați penal, deocamdată suspecți, nu reprezintă o amenințare politică, un viitor oponent, fiind oarecum în arierplanul politicii.

Ceea ce este scandalos este că tocmai noi, cei care am adus libertatea, bucuria liberei exprimări, care am redat demnitatea civică a individului și multe alte binefaceri aduse de Revoluția din decembrie 1989, am ajuns să fim tratați drept criminali care am ordonat cu cinism uciderea a 942 de inși din mulțimea ieșită în stradă, căreia îi aparținuserăm până să luăm puterea.

O asemenea acuzație aberantă îi lasă reci însă pe cei din generația dumitale și mai tineri, care au cu totul alte preocupări, alte gânduri, și nu le pasă că niște bătrâni o să fie condamnați, o să fie nedreptățiți. Nu interesează pe nimeni!

Iar povestea cu victimele este întreținută într-un mod tendențios, pentru a crea o anumită aprobare din partea opiniei publice, care nu mai e dispusă să se întoarcă în urmă cu 30 de ani, ci doar simte mirosul de sânge și se bucură.

Pe nimeni, nici din presă, nici din societatea actuală, nu interesează adevărul, ci numai plăcerea scandalului și satisfacția că unii vor fi umiliți și condamnați. Asta este epoca în care trăim!

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€