Frații Onyejekwe din Măerişte

Valentin Șchiopu

Redactor

În Măeriște nu se vine, iar de plecat, e o adevărată provocare. Trebuie să ai un plan minuțios: pe ce dată, la ce oră, cu mașina cui. E musai s-o faci?

La începutul anilor ’90, o familie mixtă, româno-nigeriană, se stabilea în micul sat din Sălaj, care atunci avea puțin peste 700 de locuitori.

Mulți dintre ei credeau, în mare măsură justificat, că Zalăul, aflat la vreo 30 de kilometri, e centrul lumii.

Soţii Mariana și Aniemeka Onyejekwe împreună cu cei trei copii ai lor, Okwudi (care atunci avea aproape 6 ani), Chike (4 ani) și Nneka (un an), se instalau la capătul unei uliţe neasfaltate, tocmai la ieșirea din satul natal al româncei.

Aveau patru vecini pe o rază de un kilometru.

Apariția lor a produs rumoare și o curiozitate de neînfrânat. Doar i se spusese Marianei, când plecase la Cluj, să o ia la sănătoasa dacă vede un negru pe stradă.

Ea nu fugise, imobilizată fiind de ceea ce se cheamă dragoste la prima vedere.

Aniemeka Onyejekwe aterizase la București pe 4 martie 1977, cu câteva ore înaintea marelui cutremur. Ceaușescu era într-o vizită oficială tocmai în Nigeria, iar „Ani” se amuza gândindu-se că e un fel de schimb de experiență.

Nigerianul nu s-a făcut dictator. Și-a jurat că va rămâne aici dacă va scăpa cu viață. A urmat un an pregătitor la Bacău, unde a învățat româneşte, și apoi s-a înscris la secţia de Grafică de la Institutul de Arte „Ion Andreescu” din Cluj.

În Ardeal avea un frate care venise înaintea lui la studii în România.

A cunoscut-o pe Mariana Oşan la un chef studențesc, în 1983. Când ea a absolvit Chimia și a fost repartizată pe un post de subinginer la fabrica de cărămidă din Baru Mare, lângă Hațeg, și-au făcut planuri de căsătorie.

Geniul

Copiii pe care România îi doare: de ce avem nevoie de un spital pentru îngrijire paliativă pediatrică

În România, peste 22.000 de copii au nevoie de îngrijire paliativă, dar există doar 40 de paturi disponibile la nivel național. HOSPICE Casa Speranței vrea să schimbe această realitate construind primul spital de îngrijire paliativă pediatrică din țară, în Adunații Copăceni. Spitalul va oferi servicii integrate: îngrijire la domiciliu, kinetoterapie, consiliere psihologică și terapii pentru copii și familiile lor.

N-a fost simplu. Până la ofițerul de stare civilă trebuia să treacă de ofițerul de Securitate: „E cetățean străin, nu se aprobă, cel mai bine ar fi să nu vă mai vedeți”.

Li s-au născut primii doi copii, Aniemeka a trebuit să se întoarcă în Nigeria pentru stagiul militar şi abia în 1988 autoritățile comuniste au acceptat să le semneze certificatul de căsătorie.

După Revoluţie s-au mutat în Sălaj. Au locuit o vreme în casa bunicilor, apoi și-au cumpărat propria gospodărie pe ulița desfundată de la ieșirea din Măerişte.

Copiii au primit reguli noi-nouțe de adaptare la obiceiurile locului: „Aici suntem la țară, salutați pe toată lumea!”.

În vacanțe, când mergeau la Zalău sau la verişorii din Marghita, Okwudi, Chike și Nneka continuau să salute pe toată lumea.

Era derutant: li se spunea că, la oraș, dinamica socială e diferită. Când se întorceau acasă, iar li se atrăgea atenția că uită să dea binețe.

În Măeriște, ca să ajungă la școală, părinții îi cărau pe copii în spate până la ulița principală. Era noroi mai tot timpul.

Mariana preda engleza și franceza și le cerea să nu i se adreseze cu „mami” în clasă.

Tatăl le spunea mereu: „Să nu-ți fie niciodată jenă cine ești, să nu intri nicăieri cu capul plecat. Să stai întotdeauna drept și să-ți rostești numele răspicat!”.

Erau fraze pe care fraţii Onyejekwe aveau să le înţeleagă pe deplin abia mai târziu.

„E o chestie foarte pregnantă partea asta de mândrie personală, pe care o avem de la tata. Nu neapărat că nu le-am fi avut și de la mama, dar n-am simțit lucrul acesta ca fiind la fel de important în cultura românească precum în cea africană sau nigeriană.

Poate că atunci mă deranja că tata nu dorea să se adapteze din toate punctele de vedere la mediul în care trăia. Acum înțeleg de ce. Era latura asta de multiculturalitate și dorința de a ne pasa niște idei în care el credea.

E interesant să trăiești într-o familie în care există două feluri de raportare aproape la orice lucru care te înconjoară. Am fost obișnuiți cu această dualitate culturală.

Mama avea un fel de a fi, tata − un alt fel de a fi. Veneau din culturi total diferite. Lucrurile astea nu le poți ascunde și nu le poți diminua însemnătatea. Țin de identitatea culturală”, spune Okwudi, cel mai mare dintre frații Onyejekwe.

La ocazii, seniorul Aniemeka purta ținuta tradițională a culturii din care provenea, Igbo.

Duminicile, mergeau toți cinci la biserica din sat. „Era o regulă clară în familia noastră. Ştiu că se termina programul de desene animate și mergeam la slujbă”, își amintește mezina, Nneka.

De Paști îmbrăcau întotdeauna haine noi, iar de Crăciun mergeau cu steaua.

Odi și Chike.

„Eram integrați total în ceea ce însemna viața la țară.

Aveam același comportament ca ceilalți, cu excepția faptului că nu aveam voie să primim copii  acasă.

E o chestie pe care n-am înțeles-o la momentul respectiv.

Oamenii erau însă foarte, foarte curioși, iar mama, extrem de reticentă.

Și nu din cauză că, vezi Doamne, ce s-ar fi putut întâmpla, ci prin prisma faptului că nu dorea să fim subiect de bârfă în sat.

Oricum eram, dar ea prefera ca partea asta, cu ce se întâmplă în gospodărie, să fie legată numai de noi”, îşi aminteşte Odi.

Iar frații Onyejekwe au fost de multe ori, fără voia lor, subiect de discuție.

„Așa e făcută societatea. N-are legătură cu România. Vei întâlni discriminare peste tot. Nouă, tuturor, ne e frică de nou și de necunoscut.

Și, astfel, discriminarea apare întotdeauna, că-i o privire, că-i o glumă sau o remarcă spusă în șoaptă. În timp, te obișnuiești s-o gestionezi. Îți dai seama, la maturitate, că diferența rasială nu este un dezavantaj.

Când ești copil, nu înțelegi lucrurile astea. Copiii pot fi foarte, foarte răi, prin sinceritate, oarecum.

Negru, cioară, maimuță, erau tot felul de apelative care mă deranjau foarte tare când eram mic.

Și acum mă deranjează, nu apelativele în sine, ci mai ales ideea că oamenii nu sunt capabili încă să treacă de aspectul fizic și să judece efectiv dincolo de copertă.

Uite, la Cluj, lumea are impresia că am evoluat, că suntem într-un oraș cosmopolit și super-multi-cultural, dar în continuare sunt oameni care se șochează când mă văd pe troleibuz.

Sau glumesc și mai aruncă o vorbă, la nivel de stradă. Suntem în 2018, în Cluj-Napoca.

Gândește-te ce se întâmpla în anii ’90 în satul Măeriște din judeţul Sălaj.

A contat totuși faptul că era o comunitate mică, unde orice minune durează trei zile. Apoi oamenii se obișnuiesc”, povestește Okwudi.

Okwudi-Olisederago, aşa-l cheamă în buletin pe primul dintre fraţii Onyejekwe. S-ar traduce prin „ce ție nu-ți place altuia nu-i face”.

Fă bine, dacă vrei să ți se întoarcă binele, fă rău, dacă vrei să ți se întoarcă răul, adaugă Odi, cum îi spun prietenii.

Potrivit tradiției nigeriene, numele copiilor au fost alese de bunicul din partea tatălui.

Chike Osita, prenumele fratelui mijlociu, înseamnă „mărit fie numele lui Dumnezeu”, iar Nneka Obiamaka înseamnă „mama mea este specială, cea mai bună”.

Odi, Nneka şi Chike, în vara lui 2006. Foto: Arhiva familiei

*

Odi a fost primul dintre fraţii Onyejekwe care a plecat din Măeriște − să facă liceul în Zalău.

A urmat Chike, care, după examenul de Capacitate, a optat pentru secţia de handbal a unui liceu sportiv din Cluj.

La înscriere l-a însoțit toată familia. O antrenoare de la volei a remarcat-o pe Nneka. „Înăltuță, subțirică, tu trebuie să faci sportul acesta. Într-o săptămână începem”.

Nneka avea 12 ani când a ajuns să locuiască în același internat cu Chike. Ea era la etajul doi, el, la trei.

„Nu erau niște condiții prea grozave pe vremea aceea, la începutul anilor 2000, dar încercam să facem abstracție de astfel de lucruri.

Eu și colegii mei eram în creștere, mâncam ca niște termite. Parcă ne era foame tot timpul. Mâncam la cantină, doar că porțiile ni se păreau cam mici.

Viața de cămin te marchează în bine. Ne-a învățat să fim uniți și să împărțim tot ce aveam”, îşi aminteşte Chike.

Nneka a făcut eforturi și mai mari să se acomodeze. În primele zile, plângea întruna. Odi a plecat de la Zalău ca să stea o săptămână cu ea.

La școală, doi colegi o terorizau. Chike i-a vizitat într-o zi și a fost destul de convingător.

„Acasă eram niște draci împielițați. Apoi, dintr-odată, a trebuit să ne descurcăm. Ne-am apropiat foarte mult: orice bucurie, orice problemă am avut de atunci încoace, am împărtășit-o cu frații mei. Am avut grijă unii de alții”, mărturiseşte Nneka.

Ea și-a construit o carieră solidă în volei. A jucat la Galați, Voléro Zürich, Racing Club Cannes şi, mai nou, la Volei Alba Blaj.

În acest sezon, la 28 de ani, Nneka Onyejekwe a fost aleasă în echipa ideală a Ligii Campionilor, pe poziția de „centru”. Volei Alba Blaj s-a clasat pe locul doi la turneul final, desfășurat la începutul lunii mai.

Nneka face parte din naționala de volei a României din 2009.

Nneka (a doua din dreapta) și colegele sale de la Volei Alba Blaj au fost felicitate de președintele Iohannis după performanța istorică din Liga Campionilor Foto: Pagina de Facebook a clubului Volei Alba Blaj

Chike Onyejekwe (31 de ani) joacă extremă stânga la echipa de handbal CSM București. A mai trecut pe la Iași, Știința Bacău, HCM Constanța, CSM Ploiești și Odorheiu Secuiesc.

A câștigat de două ori campionatul și e component al naționalei de handbal a României.

Odi (33 de ani) e business developer în Cluj. Speră ca, într-o zi, să ajungă împreună cu frații lui în Nigeria, fiindcă n-au văzut niciodată țara tatălui lor:

„Probabil că asta se va întâmpla când ei vor termina cu sportul de performanţă și vom putea planifica o călătorie.

Oricâte istorisiri aş fi auzit despre acel loc, simt că îmi lipsește o parte din identitatea culturală.

Dacă în copilărie am fi aflat mai multe despre mediul cultural din care provine tatăl nostru, poate ne-ar fi fost mai uşor să ne înţelegem pe noi înşine”.

Familia Onyejekwe: de la stânga la dreapta, Chike, Odi, Nneka, Mariana și Aniemeka. Foto: Arhiva personală

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€