Fotoreportaj: refugiații din Ucraina și mobilizarea emoționantă a voluntarilor români

Nabil plânge în rulota oferită ca adăpost de voluntarii aflați în vama Halmeu. Profesorul de muzică de 41 de ani tocmai a ajuns la punctul de trecere împreună cu soția sa Maria, 32, profesoară de muzică și fiul lor Oliver de doi ani.

În 2020, după atentatul din portul din Beirut, Liban, familia decide să părăsească țara natală a lui Nabil și să meargă în orașul copilăriei lui Maria, Sievierodonețk din Ucraina. Planul era să înceapă o nouă viață în liniște și pace.

Nici doi ani mai târziu, Nabil își ia familia și fug în subsolul blocului în care locuiesc.

„Am coborât în beci încă din prima zi, mi-a fost teamă. Eram zeci de persoane înghesuite pe niște holuri fără geamuri, a fost groaznic” spune Maria în timp ce îi dă de mâncare lui Oliver.

„Tatăl meu a rămas, dar noi nu am mai putut… până și școala copilăriei mele a fost lovită de rachete, era prea periculos. Când în sfârșit am reușit să ne urcăm într-un tren ne-a luat aproape 40 de ore să ajungem aici la graniță… nu am apucat să ne luăm mare lucru și am fost foarte înfometați. Acum suntem bine, dar obosiți. Vrem să ajungem la București și de acolo în Liban, la Beirut. Am vrea să ne întoarcem cât de curând, aveam în plan să ne renovăm casa în vară, dar nu știu cum va fi, dacă pierde Ucraina nu vom mai veni.” spune ea.

„Vorbeam cu Maria care îl ținea în brațe pe Oliver și am văzut cum o rachetă lovește o clădire în spatele lor… asta nu voi uita niciodată. Trebuia să plecăm” Nabil, refugiat din Ucraina

În câteva minute voluntarii se mobilizează, le găsesc transport pentru Satu Mare, de unde în câteva ore pleacă un tren spre București.

Deși cu un copil mic în brațe și cu zile de călătorie în față, iau doar strictul necesar, repetând întruna că vor mai veni și alții care poate au nevoie de mai mare ajutor. Curând mașina este pregătită, bagajele încărcate, Oliver hrănit și călătoria continuă.

Contrastul față de celelalte puncte de trecere extrem de aglomerate este unul evident. Nu-și explică nimeni de ce nu vine lumea încă 100 km mai la vest de punctul de trecere din Sighetu Marmației pentru a evita aglomerația mare de acolo.

Deși e puțină lume, standurile amenajate de comunitatea locală sunt pline, pregătite să primească autocare întregi de refugiați. Aici găsești orice, de la o îmbrățișare și o vorbă bună până la scutece, mâncare caldă, pachete pentru drum, jucării, haine, pături etc.

Dacă ai fi fugit fără nimic la tine din calea războiului, voluntarii aflați la frontieră îți pot asigura strictul necesar fără probleme, acesta și este planul coordonatorilor.

Biserica ortodoxă, cea adventistă și Serviciul de ajutor Maltez organizează pachetele oferite de comunitatea locală.

„Pentru noi nu contează, ortodocși, unguri, adventiști, baptiști, n-are importanță, aici este implicată toată lumea,” spune un preot dintr-un sat din apropiere.

„Nu pot să uit cum, printre primii refugiați întâlniți aici, a fost o bunică cu două fetițe… nu aveau nimic, erau flămânde și obosite… cum să nu-i ajuți,” adaugă el.

Iolana, o doamnă de vreo 60 de ani, ia câte ceva de mâncare și se așază lângă muntele de bagaje pe care nu știu cum l-a adus până aici. Îmi dau seama că este dintr-un sat din apropiere când mă întrebă în repetate rânduri, cu puțina română pe care o știe – „Eu unde mă culc, unde să merg?”

Auzind-o, doi voluntari încep să discute posibile planuri. Lângă Iolana, doi frați, Muhammad și Rakib discută triști privind mereu spre puținele tiruri care intră în Ucraina.

„Suntem din Bangladesh, acum am venit din București unde locuim, trebuie să o salvăm pe sora noastră care are un bebeluș de două luni și ne așteaptă într-un loc la 400 km de graniță… dar nu ne lasă să trecem, nu știu ce să facem… sora ne sună și plânge în continuu la telefon”.

Zeci de voluntari și zeci de refugiați se mișcă în continuu între corturile și standurile așezate chiar la intrarea în țară.

Unii încearcă să-și facă planuri cu telefonul în față, alții caută de mâncare, lucruri pentru copii, transport, răspunsuri la întrebări legate de cazare, plecarea din România mai departe.

Viețile celor care vin par rezumate în câteva propoziții traduse de translatori sau de aplicații de telefon. Un voluntar îmi arată cât de simplu redă telefonul în ucraineană întrebările adresate în limba română – De ce aveți nevoie, vă pot ajuta cu ceva, unde doriți să ajungeți?

Localnici, susținuți de diferite culte religioase, s-au mobilizat încă din prima zi de război.

Au organizat standuri cu cele necesare și corturi unde oamenii pot să se odihnească, să aștepte la căldură transport, unde pot vorbi în liniște cu cei rămași acasă, în Ucraina.

Sunt și voluntari veniți din alte părți ale țării. Dar majoritatea sunt de aici, de lângă graniță.

„Locuiesc în apropiere și am fost printre primii aici să încercăm să ajutăm. Lucrez de acasă, sunt croitoreasă și cum în perioada asta nu am multe comenzi, nu a fost problemă să-mi iau liber. Cum era să nu vin? Ne-am mobilizat chiar când a început războiul, în 24 februarie, am cumpărat ce am crezut noi necesar și i-am primit pe primii care au trecut granița, erau dezorientați și speriați… am încercat să-i ajutăm cum am putut. Ulterior au venit de la Biserică, de la toate cultele de aici, de la Crucea Roșie, s-a implicat și Primăria și au ajutat, au mobilizat și coordonat lumea.” spune Măriuca.

Standurile organizate de comunitatea locală oferă aproape orice ai nevoie: scutece de diferite mărimi, mănuși, păturică pentru pisică (cum a cerut cineva), mâncare pentru căței conservă sau boabe, ceai, cafea, mâncare caldă, cartele telefonice gratuite, aproape că nu sunt cereri la care voluntarii să nu răspundă cu „sigur că avem”.

La toate astea se adaugă transport aproape oriunde și posibilități de cazare. „Nimeni nu este lăsat în frig, fără un loc unde să doarmă” îmi spune mândru un tânăr voluntar.

Merjen și Maysa, surori, sunt din Turcia, dar acum mulți ani au ajuns la Kiev, la facultate. Acum, împreună cu soțul lui Maysa și copiii ei așteaptă într-un cort soluții legate de ce vor face.

„Nu avem alte opțiuni decât să ne întoarcem în Turcia… asta vom face, iar ulterior, dacă Ucraina va câștiga războiul, ne vom întoarce.”Maysa

Svetlana, plecată acum doi ani de la Donețk la Kiev, așteaptă un transport împreună cu băiatul ei și copiii unor prieteni.

„Nu știm ce vom face, rămânem aici…soțul meu a rămas să lupte, s-a înrolat în poliția civilă. Nu aveam ce să facem, a trebuit să plecăm. Îmi aduc aminte ziua de dinaintea începerii războiului. Era totul normal, am mers la serviciu, la cumpărături, ne-am întâlnit cu toții acasă… și după câteva ore ne-am trezit cu ce s-a întâmplat. Am stat câteva zile, dar ne-am dat seama că trebuie să plec.”

Numărul celor care trec prin acest punct vamal este constant de la început, în jur de 2.000 pe zi, conform primăriei locale. Vin pe jos sau cu mașinile.

Deși este foarte multă lume, lucrurile se desfășoară cursiv. Când ai impresia că nu mai sunt locuri în corturile de adăpost vine anunțul unui transport și acestea se golesc.

Ofertele de voluntariat și de pachete vin în continuu iar, din când în când, se aude un strigăt care oferă speranță pentru cei rămași în urmă – „Faceți loc, convoi umanitar!”.

Este doar începutul unui maraton umanitar despre care nimeni nu știe cât va dura.