Fotografiile festivalului de jazz de la Gărâna

Raul Ștef

Redactor

Am auzit de curând, de la reprezentantul unui enorm festival de muzică, că pe nimeni nu mai interesează valoarea artistică a imaginii, doar „să se vadă clar distracția”.

Se poate și altfel?

Un răspuns ni-l oferă fotograful Horațiu Șovăială și mica sa echipă. La aniversarea de 20 ani a festivalului de jazz de la Gărâna, ei le-au propus organizatorilor un proiect inedit: un album de imagini alb-negru realizate integral pe peliculă.

Într-un interviu pentru PressOne, Horațiu spune cum s-a produs întâlnirea dintre muzica de jazz și fotografia pe suport clasic, dar și cum refuză să se lase influențat de fast food-ul vizual.

*

− Ai locuit un timp la Zürich. Cu ce diferă raportarea la fotografie în Elveția față de România?

− În Elveția, fotografia este mult mai prezentă în circuitul cultural și în conștiința colectivă. Asta se datorează, bineînțeles, și contextului istoric, economic și social al țării. În România se poate vorbi doar de începuturi, dat fiind trecutul comunist.

Dar, mai mult de atât, în Elveția există un interes real pentru fotografie, atât ca produs cultural, cât și ca mijloc de comunicare vizuală, și nu în ultimul rând ca produs comercial.

Există galerii de artă care expun regulat artiști care lucrează cu fotografie, galerii doar de fotografie, atât clasică, cât și contemporană, instituții cum este Muzeul de Fotografie din Winterthur, unul dintre cele mai bune din lume, evenimente și festivaluri, precum cel de la Vevey, și publicații de specialitate, ca YET Magazine.

Aceste entități organizează expoziții, discuții publice cu profesori, lectori universitari, critici și artiști, recenzii și evaluări de portofolii, promovează tinere talente, publică cărți și aduc în dezbatere varii teme legate de fotografie.

Separat de aceste entități din sfera artei, există festivaluri și concursuri de fotografie cu audiență largă, unde se expune fotografie profesională, fotojurnalistică, documentară, de arhitectură, modă și așa mai departe. Aș putea spune că fotografia se consumă în Elveția precum celelalte arte și este larg promovată în toate formele ei.

Este, totuși, important de menționat că, încet, încet, încep să apară și în România entități, concursuri și evenimente mai serioase de fotografie, cum este Bienala de Fotografie de la Iași, Centrul de Fotografie Documentară din București, Festivalul In/Out de fotografie documentară din Cluj și proiecte ca Ro Archive și DPlatform.

Genul acesta de inițiative, evenimente și proiecte sunt mereu rezultatul unor mari eforturi, iar oamenii din spatele lor merită recunoștință și respect pentru munca depusă. Speranța mea este că aceste mișcări vor evolua și vor crește în timp.

− Ce tip fotografie faci în general?

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Toscana. Desant de primăvară în inima frumuseții.

Socoteala de acasă: Măreția Domului lui Brunelleschi din Florența, Galeria Uffizi cu toate ungherele și comorile ei nesfârșite, Michelangelo, Botticelli și Caravaggio, drumul pe jos până la Siena pe Via Romea del Chianti și vinurile aferente, potecile șerpuind printre semețe palazzo din piatră în vârfuri de deal, livezi de măslini și podgorii nesfârșite poleite în lumina de primăvară a Toscanei.

− Eu am început cu un tip de fotografie personal, introspectiv, despre natura umană în mediul urban, într-un limbaj vizual subiectiv, care și-a conturat propriul său univers. Am lucrat în felul acesta între anii 2008 și 2016 și am ajuns, firește, la niște concluzii, după care m-am oprit. O materializare a acestui parcurs va fi publicată în toamna acestui an sub forma unei cărți intitulate „Calea București”.

În paralel cu parcursul meu personal, am studiat artiști contemporani care lucrează într-un stil formal cu fotografie documentară și am urmărit să îmi dezvolt și eu un stil propriu.

Am lucrat la câteva serii de imagini în Spania, Dubai și în jurul Bucureștiului. De asemenea, am lucrat câteva ierni la rând, împreună cu doi prieteni, la un proiect despre litoralul românesc pe timp de iarnă, proiect pe care sper sa îl putem publica tot sub forma unei cărți.

Fotografia documentară presupune adesea un stil narativ, față de care mă îndepărtez în ultimii ani. Am început să mă uit în alte direcții de reprezentare vizuală. Este o evoluție firească, cred eu.

Mă bucur, bineînțeles, să îmi pot aplica experiența în realizarea lucrărilor comisionate, cum a fost cea de la Gărâna Jazz Festival sau cele pentru DoR.

Țin să subliniez importanța muncii comisionate în evoluția oricărui artist, atât din punct de vedere material, cât și al explorării unor teme sau subiecte pe care poate că artiștii nu le-ar aborda în afara comisioanelor.

Activitatea comisionată te duce uneori în situații în care trebuie să te folosești de tehnică și de sensibilitatea ta pe subiecte din afara sferei de interes personal, dar care pot avea rezultate importante pentru artist.

− Hai să vorbim despre albumul aniversar de la Gărâna: cum a apărut acest proiect?

− Albumul GJF 20 a fost o lucrare comisionată de către Fundația Culturală Jazz Banat și a presupus documentarea ediției 20 a Festivalului de Jazz de la Gărâna. Știind că nu voi putea acoperi singur întreaga sarcină, l-am invitat pe fratele meu să fotografieze și să lucrăm împreună.

Albumul este structurat în două părți distincte. Partea principală este o serie de snapshot-uri și peisaje, care vor să redea atmosfera locului − Gărâna și împrejurimile − în timpul festivalului.

Am pornit inițial de la o desfășurare cronologică a imaginilor, dar, după ce am ajuns la o primă editare, mi s-a părut prea previzibilă și prea „ușoară”. Am lucrat cu designerii de la 72+87, Alin Cincă și Costin Popescu.

Alin e un prieten vechi și un foarte bun designer și editor de carte. El a venit cu o propunere bazată pe intenția de a reda un „mood” specific locului și festivalului, prin asocierea imaginilor după conținutul lor vizual și nu în ordine cronologică, adică fără început și sfârșit, ci mai degrabă printr-un ritm vizual care să țină privitorul în carte de la prima pagină până la final.

Ni s-a părut o abordare foarte bună, iar după primul lui draft am început să ajustăm editarea astfel încât să funcționeze pe întreaga lungime a cărții.

A doua parte a cărții, cea care este conținută în mijlocul primei, funcționează ca un insert menit să ofere o pauză de la citirea imaginilor din festival și constă într-o serie de portrete ale artiștilor care au cântat la festival. Portretele sunt intenționat stilizate și decontextualizate de festival, pentru a pune accent pe expresiile artiștilor.

Cartea poate fi cumpărată direct prin site-ul festivalului. Ea a fost produsă la Atelier Fabrik în București, cu care lucrăm mereu și cărora le mulțumim pentru susținerea constantă în realizarea tuturor proiectelor la care am colaborat. Arată și se simte perfect.

− De ce ați fotografiat albumul în alb/negru, pe peliculă?

− Pentru că a fost o ediţie aniversară, am vrut în primul rând să lucrăm cu un tip de imagine atemporală.

Și eu, și fratele meu am fotografiat analog mereu, de când am început să studiem fotografie. Este un mediu pe care ni l-am însușit din multe motive, iar discuția analog versus digital este deja trivială și obositoare.

Am să argumentez în schimb referitor la alt aspect: fotografia digitală este larg disponibilă şi acceptată ca standard de aproximativ 15 ani. Fotografia ca mediu, ca tehnică și proces, există de aproximativ 180 de ani, analog.

În ziua de azi, a scroll-ului infinit de imagini, impresia mea este că atât calitatea imaginii, cât și atenția privitorului s-au diluat.

Și mai important decât atât este că intimitatea fotografului cu procesul în sine, cât și cu subiectul muncii sale s-au erodat prin automatizarea tehnică și prin atitudinea de fast food față de imagini. Toată lumea vrea like-uri repede.

Procesul analog presupune rigoare, disciplină și o imersiune completă a fotografului în munca sa. Faptul că există o gaură temporală între momentul fotografierii și materializarea concretă a imaginii dezvoltă intuiția vizuală a fotografului. El trebuie să funcționeze implicit în cea mai bună formă a sa pentru a obține ceea ce urmărește.

Jack Dejohnette

− Ați avut un plan înainte să ajungeți la Gărâna? Aveați în minte o serie de imagini care să vă servească drept muză?

− Da. Când am fost abordat de către familia Giura, cea care organizează festivalul de 21 de ani încoace, am făcut un pic de cercetare și am venit cu niște propuneri. Am ajuns la un mix de fotografie jurnalistică și vernaculară românească, în stilul celor din arhiva Minerva de la Cluj, cu fotografie documentară americană a anilor ’70, oameni ca Tod Papageorge, Larry Fink și Gary Winogrand, care au documentat varii evenimente la vremea respectivă.

Am scris proiectul și am făcut o prezentare prin care am propus stilul acesta, după cum spuneam mai sus, pentru a da o dimensiune atemporală imaginilor. Am avut apoi o discuție cu Simona Giura, directorul executiv al festivalului. Le-a plăcut și am primit proiectul.

− Care este cadrul tău preferat din album și care e povestea din spatele lui?

− Nu cred că aș putea spune care este cadrul preferat. Am tras 40 de filme și la multe cadre bune a trebuit să și renunțăm în varianta finală a cărții.

Din cauza volumului de muncă, eram mereu pe fugă. Dar în ziua a treia, cred, am prins un moment de liniște și am plecat în pădure. Am găsit un luminiș undeva, cu iarbă înaltă care se clătina în vânt, iar în depărtare se auzea cum începe sound check-ul. Este un spread în carte cu momentul acela.

− Ai o fotografie văzută și nefăcută la Gărâna?

− Nu prea este. Noi am plecat cu un soi de plan despre ce voiam să facem. Bineînțeles, dat fiind că era prima oară, nu puteam intui exact cum vor arăta locul și evenimentul, dar aveam o schemă mentală despre cum vrem să arate cartea, și le-am bifat încet pe toate.

Lucrurile imprevizibile le-am luat din mers și le-am încorporat apoi în carte. La final, nu cred că ne-a părut rău că am fi ratat ceva.

Horațiu Șovăială  a absolvit Universitatea Națională de Arte în 2009. Între 2013 și 2016 a locuit la Zürich. Acum trăiește la București.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€