Fotbal și globalizare: experiențele naționale ale unui eveniment mondial

Robert Adam

Redactor

Cel mai bun fotbal se joacă, fără dubii, în Liga Campionilor, aceea din Europa, pentru că mai sunt și pe alte continente. Dar Campionatul Mondial (CM) suscită, la fiecare patru ani, o fervoare fără precedent. Globalizarea avansează, iar fotbalul este unul dintre instrumentele ei.

Sociologul britanic Richard Giulianotti a studiat relația dintre cele două. A constatat că „pentru diverși indivizi și grupuri sociale răspândite pe planetă, fotbalul furnizează și o cale de intrare în lume, producând o cunoaștere a societății globale și a relațiilor particulare dinăuntrul ei. […] Cultura contemporană a fotbalului este marcată de un amestec global de amintiri legate de evenimentele majore ale acestui sport. Aceste amintiri se produc ca un conglomerat de urme locale, naționale și transnaționale ale evenimentului”.

Liverpool sau Real Madrid au suporteri de la Luanda la Vladivostok, oameni care nu au văzut și probabil nu vor vedea niciodată pe viu un meci al favoriților. Dar echipele naționale (de fotbal, însă nu numai) rămân unul dintre cele mai puternice simboluri ale unei țări. Statele naționale încă nu au dispărut. Şi nici nu se arată să or facă prea curând.

Campionatul Mondial nu este numai al Federației Internaționale de Fotbal (FIFA), proprietara mărcii comerciale și organizatorul competiției, sau al țării gazdă. Ultimul CM, din 2018, ar fi atras, susține FIFA - a cărei credibilitate, inclusiv în materie de marketing, trebuie serios pusă la îndoială - circa 3.5 miliarde de telespectatori, audiență cumulată. CM este al tuturor, bogați sau săraci, un divertisment global cu o multitudine de fațete. Dar pentru a fi al tuturor, fiecare îl experimentează într-un fel propriu.

Am făcut acest demers pentru CM anterior, cel din 2018. Au răspuns apelului nostru cercetători care au analizat zece țări de pe patru continente, atât calificate la turneul final, cât și necalificate.

Pentru o coerență a studiului, am propus câteva întrebări comune: care este istoricul relației dintre respectiva țară și CM? Ce alte echipe naționale preferă suporterii de acolo și pe care le percep drept rivale? A evoluat această percepție în timp? Ce factori istorici, politici sau sociali au alimentat acest proces?

A rezultat un număr special al revistei Soccer & Society, Lumile Campionatului Mondial, apărut cu câteva săptămâni înainte de debutul acestui CM. Multe dintre concluziile studiului rămân, desigur, valabile și pentru prezentul CM, astfel încât vă voi conduce într-un voiaj în jurul globului, în căutarea experienței locale a Campionatului Mondial.

Acolo unde fotbalul este legat de identitatea națională

Să începem călătoria în America de Sud. În Uruguay, popularitatea fotbalului este legată de modernizarea și industrializarea țării, scriu Lincoln Bizzozero și Gabriel Quirici. Fotbalul a devenit o parte semnificativă a identității naționale, prin succesele din anii de început ai CM, dar și prin „Charrúa grit”, o cerbicie extremă cu care selecționata și-a apărat mereu șansele, chiar și în fața unor adversari teoretic superiori. 

Pentru a sărbători centenarul independenței, Uruguay a găzduit cea dintâi ediție a CM, în 1930, pe care a și câștigat-o. A mai triumfat și la ediția din 1950, în Brazilia. Dar pe tricourile albiceleste figurează patru stele, nu două. Cercetătorii urruguayeni argumentează că FIFA a recunoscut turneele olimpice de fotbal din 1924 și 1928, ambele câștigate de sud-americani, drept Campionate Mondiale. FIFA nu admite însă această versiune, pentru că acolo au participat doar fotbaliști amatori.

Justiție în ritm de melc. Un psiholog abuzator din București poate practica în continuare, deși s-a propus suspendarea lui de cel puțin 9 luni

Deși Comisia de Deontologie a Colegiului Psihologilor din România a propus de cel puțin 9 luni suspendarea unui psihoterapeut care a făcut sex cu fosta sa clientă, instituția n-a luat nici până acum o decizie finală.

Reportaj de la gala de lupte RXF, unde femeile au fost bătute de bărbați și târâte în lesă. „E ok, Floricica mai trebuie să reziste doar câteva minute”

„Lupta” dintre Costică și Floricica este unul din punctele de atracție ale serii. De când intru în sală văd reclame pe ecranele digitale cu Floricica Dansatoarea, imbrăcată într-o rochie verde cu paiete. Își țuguie buzele în fața camerei pentru ce se dorea a fi un cadru senzual. Mie îmi dă senzația de inocență.

Iasmin Latovlevici se luptă pentru minge cu Cavani Gomez în timpul meciului amical de fotbal dintre România și Uruguay, 29 februarie 2012. Meciul a avut loc pe Arena Națională. Scor final: 1-1. Foto: © Ad C | Dreamstime.com

Pentru micul stat înghesuit între doi giganți geografici și fotbalistici, marile rivalități sunt exact cu vecinele Argentina și Brazilia, ambele multiple campioane mondiale. 

Mexicul este marea putere fotbalistică a Americii de Nord și Centrale. Deși s-a calificat regulat la turneele finale, nu a izbutit decât un sfert de finală, în 1986, pe teren propriu. Din 1994, El Tricolor a trecut de fiecare dată de grupe. Dar s-a oprit de șapte ori consecutiv în optimi. Mulți suporteri locali pun asta pe seama unui blestem.

Marea reușită a Mexicului este că a găzduit deja de două ori CM (1970 și 1986). În 2026, când va co-organiza din nou competiția împreună cu Canada și SUA, va deveni prima țară care o primește a treia oară.

Sergio Varela atribuie aceste succese unui complex de factori: planificarea pe termen lung, negocierile din spatele ușilor închise, amestecul interesului public cu cele private, standardele etice scăzute ale FIFA, dar și o performantă diplomație a fotbalului.

În schimb, echipa Mexicului este detestată de majoritatea suporterilor din America de Nord, Centrală și Caraibi. Media din aceste țări a dezvoltat până la clișeu imaginea unei selecționate arogante.

Triumful prin procură al fanilor africani

În Africa, scrie Ernest Yeboah Acheampong, deși cele cinci selecționate de pe continent nu au trecut de faza grupelor în 2018, suporterii și-au apropriat simbolic o a șasea: Franța. Les Bleus au câștigat atunci trofeul, iar cincisprezece dintre cei douăzeci și trei de jucători din lotul lui Didier Deschamps aveau origini africane.

Acest pan-africanism poate surprinde, mai ales că el s-a manifestat și în Nigeria sau Ghana, nu doar în statele francofone. În Ghana, o participare la CM permite depășirea unor adversități politice și contribuie la unitatea națională. Adversarele tradiționale ale Ghanei sunt marea vecină, Nigeria, dar și Algeria, o rivalitate strict fotbalistică.

Krasnodar, Rusia, 14 noiembrie 2017. Suporterii nigerieni își susțin echipa în timpul unui meci amical între echipele naționale ale Argentinei și Nigeriei, 2017, Rusia. Foto: © Vladyslav Moskovenko | Dreamstime.com

În Nigeria, stat federal cu diverse etnii și credințe, dar și mare putere economică și fotbalistică regională, relația complexă dintre fotbal și politică a fost pusă în evidență la fiecare participare la CM (adică la toate edițiile din 1994 încoace, cu excepția celor din 2006 și 2022), arată Chuka Onwumechili.

Tensiunile etnice, reverberate inclusiv în alcătuirea lotului, acuzațiile de corupție și luptele pentru putere au fost mai mereu prezente în preajma echipei. Ba chiar, în 1998, jucătorii aveau acces direct la dictatorul de atunci, Sanni Abacha, iar decizii importante se luau peste capul federației. Pentru nigerieni, marile rivale sunt Ghana și Camerun.

Pan-africanismul se manifestă cel mai puțin în Africa de Sud, constată Gustav Venter. Multă vreme suspendată din competițiile sportive internaționale din cauza regimului de segregare rasială (apartheid), Africa de Sud a mizat pe sport (fotbal, dar și rugby) în anii 1990, în timpul președinției lui Nelson Mandela, ca instrument de reconciliere națională.

Echipa națională a participat onorabil la edițiile din 1998 și 2002. Găzduirea marilor competiții sportive (campionatele mondiale de rugby în 1995 și fotbal în 2010) a făcut parte dintr-o strategie de a proiecta imaginea unei națiuni-curcubeu, care reușește să își depășească vechile conflicte. În 2010, Africa de Sud devenea prima țară africană care organiza CM. În ciuda unei spectaculoase victorii contra Franței, bafana bafana nu au reușit să treacă de grupe. Din păcate, acel moment nu a reprezentat o rampă de lansare, ci cântecul de lebădă. Echipa națională nu s-a mai calificat la turnee finale, ba chiar s-a scufundat în mediocritate și pe plan continental. 

Pod aerian pentru calificare

În Algeria, scriu Mahfoud Amara și Youcef Bouandel, fotbalul a servit ca instrument de construire a identității naționale, dar și de poziționare geopolitică în Africa de Nord și dincolo de ea. Încă dinaintea independenței din 1962, Frontul de Eliberare Națională constituise o echipă reprezentativă care disputa meciuri amicale pentru a promova cauza suveranității. După 1962 și până la începutul anilor 1990, fotbalul a fost un vector de promovare a Algeriei socialiste și a ambițiilor sale de lider regional (la concurență cu Egiptul) și susținător al pan-arabismului.

La CM, algerienii pot susține echipe nord-africane precum Tunisia și chiar Maroc. Dar nu Franța, din cauza traumatismelor războiului de decolonizare încă prezente în memoria colectivă, și în niciun caz Egiptul, din motive atât politice cât și sportive.

Suporterii echipei naționale de fotbal a Tunisiei cu steaguri naționale înainte de meciul Anglia-Tunisia. 18 iunie 2018 în Volgograd, Rusia. Foto: © Berkut34 | Dreamstime.com

În 1989, Algeria, care fusese prezentă la turneele finale din 1982 și 1986, pierdea la Cairo, într-o atmosferă încărcată, meciul decisiv pentru calificarea la CM 1990. În noiembrie 2009, cele două echipe naționale au disputat un baraj de calificare la CM 2010, în Sudan. Guvernul algerian a pus în aplicare un adevărat pod aerian spre a permite prezența majoritară a suporterilor algerieni în tribune. Strategia a funcționat: Algeria a câștigat. Președintele Bouteflika a capitalizat acest moment pentru a se înfățișa ca părinte al națiunii și vindecător al rănilor războiului civil, care sfâșiase țara vreme de un deceniu, după 1991.

Fotbalul ca liant între comunități: modelul belgian

Politologii Pascal Delwit, Jean-Michel De Waele și Grégory Sterck analizează în articolul lor atât relația Belgiei cu fotbalul, în general, și CM, în special, cât și conflictele comunitare ce au agitat adesea societatea.

Una dintre pionierele fotbalului, Belgia a trebuit să aștepte patruzeci de ani pentru o primă victorie la CM. După o perioadă inițială aridă, cei trei împart relația Belgiei cu CM în trei epoci: 1982-2002 (participare constantă, ascensiune cu semifinale în 1986 și declin); 2002-2014 (decădere și renaștere); 2014-2018 (medalie la CM și emergența Belgiei ca model global în materie de fotbal).

Nisa, Franța 22 iunie 2016. Mulțimea de fani belgieni își arată susținerea în timpul meciului Suedia - Belgia de la EURO 2016 la Allianz Riviera Stade de Nice, Franța. Foto © Katatonia82 | Dreamstime.com

Reflectând diversitatea societății belgiene, diavolii roșii constituie un liant între francofoni și neerlandofoni, integrând la cel mai înalt nivel jucători cu origini etnice dintre cele mai diverse. Succesul lor a decomplexat societatea și a generat o descătușare a energiilor creative din alte domenii, precum și, element nou, o mândrie de a fi belgian.

Marile rivale ale Belgiei sunt Țările de Jos, iar mai nou, Franța, detestată consensual de ambele comunități lingvistice pentru aroganță și pentru a fi spulberat în 2018 visul titlului mondial.

Frăția polono-maghiară

Istoria Poloniei la CM, decriptată de Seweryn Dmowski, este una sinuoasă. De două ori medaliată cu bronz, în 1974 și 1982, Polonia a cunoscut după căderea comunismului o lungă perioadă de necalificări, pe fundal de infrastructură depășită, corupție galopantă, decădere a campionatului intern și exod al talentelor. După găzduirea Campionatului European din 2012, a început o ascensiune nedezmințită până azi.

Suporterii polonezi oferă unul dintre cele mai spectaculoase exemple de prietenie cu cei maghiari, iar explicațiile acestui fenomen sunt culturale și istorice. Marile rivalități sunt cu Rusia și Germania, pe fond istoric ușor explicabil, și cu Anglia, dezvoltată recent și pe fundal strict fotbalistic.

Poznan, Polonia. 8 iunie 2018. Meci amical internațional de fotbal: Polonia - Chile 2:2. Echipa Poloniei în timpul imnului. Foto © Dziurek | Dreamstime.com

Globalizarea a adus cu ea și un alt fenomen. În tot mai multe echipe naționale, din Africa, dar și Polonia și altele din Europa, apar jucători născuți în alte țări, legați mai îndeaproape sau mai de departe cu țara de origine, iar uneori pur și simplu naturalizați. Când rezultatele sunt bune, nimic de zis, dar când ele lipsesc, acești „străini” devin țapii ispășitori. 

Nu putem încheia turul altundeva decât în Italia

Cvadrupla campioană mondială este, paradoxal, absentă din nou de la turneul final în 2022, după ce l-a ratat și în 2018. Pentru o națiune obsedată de fotbal, acestea sunt traume colective. Totuși, când squadraazzura cucerea primele sale două titluri mondiale, în 1934 și 1938, nu a declanșat niciun entuziasm popular, amintește Fabien Archambault. Fotbalul era pe atunci apanajul clasei medii urbane într-o țară majoritar rurală de pasionați de ciclism. 

Suporterii italieni ai echipei naționale de fotbal sărbătoresc victoria din turneul Campionatului European, Torino, Italia, 11 iulie 2021. Foto: © Antonello Marangi | Dreamstime.com

A fost necesar un fiasco precum cel de la CM 1966, când Italia pierdea cu Coreea de Nord, pentru a ilustra noua relevanță politică și socială a fotbalului. Victoria din semifinale contra Germaniei, la CM 1970, a constituit un moment astral cu rezonanță dincolo de cadrul strict al sportului. De atunci, rezultatele naționalei au devenit un barometru al stării națiunii.

Desigur, italienii nu acceptă ca rivale decât campioanele mondiale (Uruguay, Argentina, Brazilia, Anglia, dar mai ales Germania și, mai nou, Franța). Iar când doar Italia lipsește de la festin, nu mai rămâne decât sfidarea: ignorarea Campionatului Mondial, care fără Italia nu are aceeași savoare. Și nu greșesc întru totul italienii: chiar nu are.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€