Fluturele

Valentin Șchiopu

Redactor

Născut în Transilvania, în 1950, Alexandru Pop a ajuns în urmă cu 30 de ani tocmai în Erie, un oraș din sud-vestul statului american Pennsylvania.

Până acolo l-a împins un curaj nebun. Și-a riscat viața și a încercat să evadeze din gulagul comunist. Visul său era să ajungă la americani și să se înroleze în armata „imperialiștilor”.

Alături de un camarad, Alexandru Pop a forțat granița pe la sârbi. Au fost capturați la prima încercare și aruncați în pușcărie pentru aproape doi ani.

Frontieriștii, cum erau numiți cei care încercau să treacă de partea cealaltă, clandestin, obișnuiau să-și rupă carnetele de partid – dacă le aveau – în momentul în care ieșeau din România.

Acest gest era echivalentul unui salt în afara condiției umane. Cei prinși de miliția iugoslavă și dați pe mâna grănicerilor români deveneau ținta unor violențe greu de imaginat.

Ștafeta era preluată de gardienii din închisori. Acolo se treceau toate granițele cruzimii, cu bastonul și cu bombeul bocancilor.

Infractor de drept comun, violator sau criminal – valorai mult mai mult decât un frontierist.

Alex și Costel, camaradul său, au supraviețuit perioadei de detenție. Când au ieșit, și-au făcut un plan mai bun. La capătul lui au găsit drumul spre libertate.

Din Padinska Skela, periferia Belgradului unde se afla lagărul ONU pentru refugiați, Alex le-a scris securiștilor din Alba Iulia care îl urmăriseră după eliberarea din închisoare:

„Cu ocazia plecării mele definitive din Iugoslavia și Europa, salutări, numai bine și bla bla bla, bla bla bla… Semnat: Alex Pop.”

Bla bla bla ocupă spațiul unor cuvinte greu de reprodus.

Cum se văd din satelit cartierele-dormitor care au răsărit lângă cele mai scumpe orașe din România, Cluj și Brașov

Brașov și Cluj-Napoca sunt astăzi cele mai scumpe orașe din România pentru cei care visează să-și cumpere o casă sau un apartament. Drept urmare, locuitorii celor două orașe au preferat în ultimii 15-20 ani să se orienteze către locuințe mai ieftine construite în localități limitrofe. Haosul imobiliar generat de migrația lor a dat naștere unor struțo-cămile urbanistice care sunt vizibile din satelit.

Reportaj. Ce a rămas în urma inundațiilor fulger din județul Galați. „Ultimele zile de viață trebuie să le stau în noroi și cu peria în mână”

De zile întregi localnicii, ajutați de voluntari și echipe de salvatori, se chinuie să scoată mâlul și obiectele distruse din case, după inundațiile devastatoare din județul Galați.

„Sunt sigur că au primit-o și că au făcut spume la gură, ca vierul când face sex”, spune Alex Pop acum.

Când scrisoarea sa a ajuns la sediul Securității din Alba, el era deja într-o cameră de hotel din New York, uitându-se la televizor cu ochii în lacrimi.

Era 11 septembrie 1986.

Acesta era sentimentul libertății? O cameră numai pentru el, o compensație pentru coșmarul din „mușuroiul de furnici” de la penitenciarul din Bacău, unde erau 100 de deținuți în 38 de paturi.

Toată averea lui Alex consta într-o pereche de pantaloni, o cămașă cu mâneci scurte, un sfeter, încălțările sale și 10 dolari. Dar omul se ciupea de obraji, parcă nu foarte convins că totul e aievea.

Era începutul visului american. „Mă născusem a doua oară.”

Realitatea americană nu l-a copleșit deloc. Versiunea lui din blocul comunist nu era cu mult diferită față de ce găsea la fața locului.

„Asta pentru că n-am visat niciodată la cai verzi pe pereți, am citit tot ce mi-a căzut în mână și am fost înzestrat cu un creier destul de performant. Am știut că, dacă vreau să realizez ceva-n viață, atunci trebuie să muncesc.”

Pop n-a rămas dator. Din primele salarii și-a achitat biletele de avion pe care statul american le plătise în momentul în care se hotărâse destinul său de refugiat și ruta Belgrad – New York – Pittsburgh – Erie. Vreo 370 de dolari, în total.

Azi, la 66 de ani, Alexandru Pop e un cetățean respectabil al oraşului Erie din Pennsylvania. A ajuns prea târziu în SUA pentru a mai putea lupta sub drapelul american. Nu mai îndeplinea criteriile de vârstă.

L-au luat drept aproape țicnit când, în 1991, a vrut să se înroleze ca să lupte în Războiul din Golf, „în semn de prețuire pentru țara care l-a adoptat”.

În prezent, e proprietarul unei brutării numite Majestic Baking. Iar asta înseamnă că muncește ca un nebun, de dimineața până seara. E considerat regele Pepperoni Balls în zona lacului Erie.

„Mingile” sale din aluat, trecute prin parmezan și usturoi pudră, au în interior șase feliuțe din celebrul salam.

Când Alex Pop a revenit în România, după Revoluție, tatăl său a vrut să sacrifice doi miei, de Rusalii, în cinstea fiului „rătăcitor”.

„Parcă erau pictați, atâta erau de frumoși. Cu niște zurgălăi prinși, arătau ca niște dalmațieni zgomotoși care îl urmau pe tata peste tot.

Mi-a zis așa: «Fiule, ție nu ți-am dat niciodată nimic, dar nici nu mi-ai cerut vreodată ceva. O să-i tai în cinstea ta». Parcă m-a înjunghiat în inimă.

Tata era un om inteligent. Chiar dacă nu era impunător ca statură, muncea cât trei. I-am zis că, și dacă știu că nu mai pun în viața mea gura pe carne, nu o să-l las să-i taie”, a povestit Pop.

Tatăl său s-a stins de Crăciun, în urmă cu 12 ani, iar mama sa, anul trecut, tot de sărbătoarea Nașterii Domnului.

Când are timp, brutarul Pop se uită la filme vechi. Apropiații găsesc desuete gusturile sale și îl tachinează spunându-i că „e de pe la 1900 toamna” sau chiar cu un secol înainte, „de pe vremea lui Pazvante Chioru”.

La Papillon sau la Marea evadare, Alex plânge ca un copil. Dacă s-ar face un film despre evadarea sa din România, ar vrea ca rolul său să-i aparțină lui Steve McQueen.

Dar, cum The King of Cool nu mai trăiește, s-ar mulțumi și cu Robert De Niro sau cu Chuck Norris, pentru că iubește serialul Walker, polițist texan.

Alexandru Pop și soția sa, Daniela. Foto: Arhiva personală

„Parcă mă văd la premieră, cu tuxedo și adidași noi în picioare.”

Și asta pentru că viața lui Alexandru Pop ar merita un film. Până atunci, să-i aflăm incredibila poveste.

Grave abateri disciplinare

Pop s-a născut într-un sat de lângă Dej, Valea Ungurașului, fiind al doilea copil al familiei, din trei frați și o soră.

De când a învățat să citească, a devorat tot ce i-a căzut în mână.

A făcut parte din prima promoție cu 8 clase, iar examenul de absolvire l-a luat cu 9,66. Apoi a urmat școala profesională la Târgu Mureș, cu specializarea tapițer mobilă fină.

În februarie 1970 a fost chemat în armată. La 20 de ani, și-a dat seama că respectul pentru uniformă și pentru instituția pe care o considera sacră îl recomandă pentru o carieră de militar. Și-a depus dosarul pentru Școala de maiștri și subofițeri de la Sibiu.

După absolvire, a fost repartizat la Alba Iulia.

A fost cadru activ până-n ’79, când, scârbit, a cerut să fie trecut în rezervă. Era încartiruit la șantierul de pe Transfăgărășan, considerat un viitor drum strategic. Ceaușescu implicase acolo Armata, de la artificieri și geniști până la mii de militari în termen.

Într-o misiune la Bâlea Lac, un subofițer, pe numele său Gheorghe Berindei, l-a atacat pe Pop cu un cuțit cu o lamă de 20 de centimetri. Din senin, fără să fi fost provocat.

Pop purta o haină militară vătuită. Astăzi, crede că faptul că o avea descheiată i-a salvat viața. Lama s-a oprit la un milimetru de rinichiul stâng.

A ajuns la dispensarul din Cârțișoara, la baza Transfăgărășanului, apoi a fost mutat la Spitalul Militar din Sibiu. După 10 zile de spitalizare, l-au externat, mult mai repede decât s-ar fi așteptat.

Ulterior, Alex a aflat că s-au tras sfori pentru a mușamaliza toată afacerea. Atacatorul era protejatul comandatului unității din Alba Iulia, acesta din urmă bun prieten cu comandantul Spitalului Militar. Prea multe zile de spitalizare ar fi cântărit enorm în cazul în care Alex ar fi apelat la Procuratura Militară.

Când a ajuns la unitatea din Alba Iulia, i s-a cerut biletul de ieșire din spital.

„Când am vrut să-mi fac dreptate, mai târziu, biletul acela nu s-a mai găsit de nicio culoare. Asta a umplut paharul. Mi-am dat seama că Armata e o structură la fel de murdară ca societatea în care trăiam.

Am cerut să fiu trecut în rezervă. Am reușit până la urmă, deși numai eu știu cât mi-au frecat ridichea comandatul de unitate și secretarul de partid”, a povestit Alex.

Când a avut însă nevoie de o hârtie, să se angajeze în civilie, a aflat că, de fapt, fusese trecut în rezervă cu articolul 36, litera i, pentru „abateri grave de la disciplina militară”.

Avea 29 de ani, și foștii superiori avuseseră grijă să-i atârne o piatră de moară pe care s-o rostogolească toată viața. Subofițerul care l-a atacat primise doar avertisment, „dar soarta l-a pedepsit crunt”. După doi ani, avea să fie găsit pe treptele locuinței sale, zdrobit în bătaie.

„I-au făcut nasul de comandă, l-au hăcuit ca lumea. Toată lumea se uita la mine, dar jur că n-am avut nicio implicare. Dacă aș afla numele celui care a făcut-o, l-aș cinsti o noapte întreagă cu băutură și mâncare”, zice acum brutarul din Pennsylvania.

După ieșirea din Armată, Alex a lucrat ca gestionar la o fabrică de prelucrare a laptelului. Biroul său avea un perete comun cu Episcopia Romano-Catolică.

Într-o zi, s-a trezit cu o echipă operativă de securiști. Voiau să-și instaleze microfoanele și sculele pentru că Episcopia primise un musafir din străinătate.

Alex a refuzat, „iar ăia s-au simțit teribil de ofensați și de atunci mi-au tot căutat în freză”.

Începutul anilor ’80 l-a prins muncind pe șantier la Orăștie, într-o echipă de dulgheri. Făcea naveta în fiecare zi, alături de vecinul său Costel Rusu, fost tipograf și apoi angajat la Fabrica de Hârtie din Petrești.

Costel locuia la parter, Alex – la etajul al doilea. Pauzele și le petreceau în compania unor sași din Domașnea, Sibiu. Oamenii aceia vorbeau despre o lume în care nu se stătea ore în șir la coadă pentru un litru de lapte botezat.

Saşii primeau frânturi de vești de la rudele lor plecate în RFG, iar imaginația broda restul. Alex avea patru copii și, câteodată, seara, se așeza la coadă pe un taburet, ca să-l prindă zorii zilei mai bine poziționat, deci cu șanse reale să cumpere ceva.

„Aia nu se prea putea numi viață. Soții Ceaușescu erau niște bestii până la urmă. Am citit mai târziu la Pacepa că obișnuiau să se plimbe cu mașina prin București și să se uite la cozile alea nesfârșite. Năsoasa academician spunea: «Uite, șobolanii simt mirosul de carne».

Păi ce oameni erau ăștia? Să ne facă șobolani, cine? O prostituată de pe străzile Bucureștiului? Pe noi ne mai salvau bancurile. Știam zeci de bancuri cu Ceaușescu.”

Coadă la un magazin de lactate, pe vremea lui Ceaușescu. Foto: Arhiva Minerva

Bancul preferat al lui Alex Pop…

… era legat de strania fascinație pe care Elena Ceaușescu o exercita asupra bărbaților. Ea era, pe rând, Preafrumoasa Elena, Tovarășa, Năsoasa sau Cârna.

„Nea Nicu și Ion Gheorghe Maurer (prim-ministru al României între 1961 şi 1974 – n.r.) merg la pescuit. Primul are scule de ultimă generație, aduse de la Moscova. Maurer, ceva mai modeste.

Nea Nicu, momeli sofisticate. Maurer tot scotea dintr-o cutiuță niște ghemotoace cu ceea ce părea să fie păr pubian. Nea Nicu nu prinde nimic, Maurer, cum arunca bățul în apă, bâști – se prindea peștele. Cum umbla-n cutiuță, cum sărea crapul.

Ceaușescu merge supărat acasă, se culcă lângă frumoasa sa Elena, preafrumoasa Elena.

La un moment dat, Cârna simte agitație în lenjeria ei intimă. Cineva o scărmăna, Nea Nicu tundea gazonul cu foarfeca.

Tovarășa oftează: «Și tu, băi Nicolae?» Concluzia: Maurer a ciupilit-o primul.”

Tovarășii Elena și Nicolae Ceaușescu. Foto: Arhiva Minerva

Prima evadare

„Bă, hai să plecăm de aici, că nu mai e de stat”, i-a zis, într-o zi, Alex lui Costel. Iar ceea ce părea inițial o glumă s-a transformat într-un plan destul de elaborat.

Marea problemă era că Alex nu știa să înoate. Se ducea ca ghiuleaua la fund. Așa că singura variantă era să treacă frontiera pe uscat, spre Iugoslavia.

Cei doi prieteni au cumpărat o lunetă „foarte sofisticată”, pe care le-o adusese cineva de la fabrica de armament din Cugir.

În vara lui 1983 au decis să acționeze. Satul Partoș din județul Timiș și canalul Bârzava au fost alese ca puncte înroșite pe harta „marii evadări”.

Noaptea, grănicerii puteau fi păcăliți. Cei doi au încercat să treacă direct pe un pod suspendat deasupra canalului.

Alex a fost cât pe ce să calce pe capul câinelui-lup al grănicerului. Animalul i-a privit curios, dar n-a scos nici măcar un lătrat. Stăpânul lui dormea la capătul punții.

Alex și Costel s-au repliat și s-au târât prin niște canale destul de adânci, până au ajuns în colțul unei orezării vecine cu pichetul de grăniceri. Vidrele le dădeau târcoale, „cu niște ochi ca mărgelele”.

„Din ascunzătoarea aceea improvizată, puteam număra firele de păr din barba grănicerului aflat în foișor.” Au stat o zi întreagă acolo. Seara, morți de sete, au intrat în sat, să caute o cișmea.

I-a reperat un localnic – Gheorghe, șeful stației de tractoare, „să-i dea Dumnezeu viață lungă!”.

– Voi?

– Noi? Știi foarte bine!

I-a ascuns în locuința sa și le-a dat de mâncare. Au așteptat încă o dată lăsarea întunericului. O parte a grănicerilor s-au mobilizat pentru un exercițiu de trageri pe timp de noapte. Gheorghe i-a pus în mișcare.

„Ne-a dat un azimut. «O țineți pe aici, așa, nu vă abateți nici un metru, stânga sau dreapta. Succes!».”

Fugarii i-au respectat indicațiile și au reușit să ajungă în Iugoslavia. Au lăsat în urmă localitățile Gudurica, Malo Središte, Veliko Središte.

Ținta lor era orașul Vârșeț (Vršac). Aici însă, au fost capturați de milițienii sârbi.

„Cineva ne-a bunghit și a sunat la poliție. Ne-au încălțat imediat.”

Costel și Alex au fost judecați imediat și au primit 15 zile de pușcărie pentru că intraseră ilegal în Iugoslavia. Aceasta era procedura, după care nu știai ce se întâmplă cu tine: iei drumul Belgradului sau ești trimis în România.

Înainte de a fi închiși la Vârșeț, „frontieriștii” au fost duși într-un birou, unde îi aștepta un ofițer român.

„Era un agent de contrainformații. Ne-a luat în primire și ne-a spus pe un ton patern: «Alex, Costel, stați cuminți, nu faceți prostii. Când terminați, mergeți la Belgrad!».”

Pe 25 iulie 1983, după ce și-au ispășit pedeapsa în Iugoslavia, au fost urcați într-o dubă cu direcția Stamora Moravița. Acolo i-au preluat bastoanele grănicerilor români.

„Un sergent mic de statură, cu o voce pițigăiată, se tot învârtea pe acolo și urla: «Băăăă, de ce ați trecut frontiera, băăăăăă?».

Costel i-a răspuns senin: «Păi dacă n-o păziți bine…» Mamă, i-au tras apoi niște nespălate!”

În prima noapte în arestul poliției din Timișoara, Alex avea să o încaseze serios: 20 de bastoane peste palme, o durere insuportabilă. Simțea că i-au crescut palmele ca și cum i s-ar fi pus o ladă de drojdie sub piele.

Timp de o lună, mâinile i-au fost umflate și negre până la cot. Nu știa atunci că Golgota sa era abia la început.

Pușcăriile

Alex și Costel au fost condamnați la un an și 8 luni de închisoare, pentru trecerea clandestină a frontierei. Au ajuns la Popa Șapcă. Așa era supranumită închisoarea din Timișoara, după numele străzii pe care se afla.

Popa Șapcă, nr. 7.

Deținuții munceau zilnic, pe șantiere. Alex a plecat „în delegație” undeva la Peciu Nou. Acolo, niște hale zootehnice erau transformate în crescătorii de porci.

Un accident l-a împins în ghearele morții. Un zid s-a prăbușit efectiv peste el. Peste mâna dreaptă i-a căzut un cofraj.

„M-a făcut de comandă, mușchi, os, tot, zdrobit. Nu mai puteam umbla, mă târam pe acolo.” De asistență medicală nu putea fi vorba.

Era dus zilnic pe șantier și lăsat acolo „ca un sac de cartofi”, deși picioarele i se umflaseră ca „stâlpii de la poartă”.

Seara, înnebunea din cauza durerii. Singura poziție suportabilă era să stea pe beton, sub patul din celulă, și să-și pună zeghea făcută sul de-a latul, sub genunchi. În plus, rana de la mână începuse să arate ciudat.

„La ce alimentație aveam, organismul nu mai putea lupta împotriva infecției. Rana se închidea la suprafață, dar înăuntru… Nu mai puteam de durere și înlăturam coaja de la suprafață. Ieșea ceva urât mirositor, ca uleiul de motor.”

Alex și-a amintit de un bătrân din satul natal, care-l învățase la ce sunt bune plantele. A găsit pe șantierul din Peciu niște fire de limba oii (pătlagină), le-a pus pe rană și și-a înfășurat mâna cu o zdreanță.

„Mă mânca incredibil, dar am zis că trebuie să fiu mai tare și să depășesc problema asta. Am zis că, decât s-o dezleg, mai bine o pun pe butuc și o tai cu mâna sănătoasă. După 24 de ore, mi-am dat jos pansamentul improvizat. Mâna era albă ca laptele, frunzele nu mai erau, iar rana se închisese”, a povestit Alex Pop.

Infirmitatea nu l-a protejat de bătăile gardienilor. Un plutonier major îl lovea cu o și mai mare sete. Când a încercat să se ferească, bruta s-a întins după el cu piciorul. Avea bocanci cu plachiu din fier la bombeu.

Plachiul era desprins dintr-un cui și, practic, s-a transformat într-un fel de lamă de briceag. Pop are și acum amprenta pe genunchiul stâng.

A aflat că, după Revoluție, acel plutonier a fost asasinat pe malul Begăi. Venea cu bicicleta la serviciu când o sârmă întinsă de doi necunoscuți i-a secționat gâtlejul.

La 16 decembrie 1983, Pop a fost „pus pe cursă”, cum se spunea în argoul pușcăriașilor, și transferat la penitenciarul din Bacău, după o săptămână de tranzit la București.

Aici erau înghesuiți 100 de deținuți la 38 de paturi. El avea loc sus de tot. Erau în jur de 60 de centimetri între pat și tavan. Când gardianul dădea deșteptarea urlând, Alex își făcea ditamai cucuiul.

Mâncarea era groaznică și la Timișoara, și la Bacău.

„O bucățică de mămăligă, lungă de 8 centimetri și lată de 4 centimetri, picioare de găină de la genunchi în jos, și care nu trecuseră pe la pedichiură. Adică nu aveau unghiile tăiate.

Capete cu ciocurile netăiate și cu ochii în cap. Numai delicatese, buze și nasuri de vacă sau de porc. Cred că am avut noroc. Ne îmbolnăveam pe capete acolo.

Te trezeai dimineața, uneori, și-l găseai mort pe cel de lângă tine. Gastrite, ulcere perforate erau la ordinea zilei. În plus, noi, frontieriștii, nu eram considerați ființe umane. Eram considerați cea mai mizerabilă categorie.

Pentru orice motiv, îți măsurau la bastoane de nu le puteai duce. Ca să puteți compara, era un individ care-și violase și omorâse mama, cu 18 ani condamnare. Îl țineau pe palme gardienii.

Sau altul. Avea o concubină, femeie cu doi copii mici. Omul își pusese o cloșcă cu pui, iar copiii, din joacă, omorâseră câțiva. Știți ce a făcut nenorocitul ăla? I-a pus pe copii să stea cu mâinile pe plita încinsă, după care i-a ucis.”

La Bacău, un deținut, fost doctor la Cluj, îndeplinea și rolul de medic al penitenciarului. Fusese condamnat la 18 ani după ce își aruncase soția de la etajul 8.

Într-o zi, venea acasă de la policlinică și a văzut-o că flirtează de pe balcon cu un „crai” aflat în fața blocului. A urcat în grabă și a apucat s-o audă zicând de pe balcon: „Gata, a venit prostul!”.

Doctorul a apucat-o de după subsuori și i-a strigat celui de jos: „O vrei? A ta să fie!”. Și i-a dat drumul.

Foto: eriereader.com

Cu acel medic, Alex a negociat săptămâni întregi să-i „opereze” rana de la mână.

Îi rămăsese o excrescență urâtă după tratamentul naturist de la Timișoara.

Au făcut rost de un calmant injectabil și de 5 centimetri de sârmă.

„Poate că n-o să credeți ce vă spun. Ce credeți că am făcut cu sârma?

Doctorul a deschis rana cu bisturiul, a înlăturat marginile alea urâte, apoi, eu, din sârmă, am făcut niște copci metalice, în formă de U, cu care am închis rana.

Doctorul s-a albit la față: «Băi, Alex, băi, o să te am pe conștiință și pe tine». Liniștește-te, doctore, nu o să mai ai pe nimeni pe conștiință. Rana s-a închis, acum arată chiar bine, ca după o operație estetică”, se amuză românul stabilit în Erie.

A doua evadare

După ce s-a „liberat”, Alex s-a angajat la un șantier din Zlatna. Avea un securist care suna constant la birouri pentru a-l chema la telefon. Colegii se fereau de el, crezând că e informator. Parcă era ciumat.

A luat legătura cu Costel. Au hotărât să încerce încă o dată să fugă, într-o duminică. Era aprilie 1986.

Marțea, Alex a fost anunțat că trebuie să se prezinte la sediul Securității din Alba Iulia. Și-a lăsat toate economiile și lucrurile cât de cât valoroase la niște rude din oraș. „Dacă mi se întâmplă ceva, le trimiteți părinților.”

S-a prezentat în fața securiștilor. A fost băgat într-o cameră care avea zar doar în exterior. Nu mai putea fi deschisă de dinăuntru.

– Tovarășe Pop, ia zi matale, nu cumva mai ai de gând să pleci?

– (Manevre de popă tuns) Dom’le locotenent major, mi-am făcut pedeapsa. Încerc să-mi câștig o pâine cinstită, mai albă, mai neagră, cum pot. Am plătit, m-am reeducat, nu mă mai gândesc la prostii din astea.

Duminică dimineață, au luat trenul până la Simeria, apoi mai departe, până la Oțelul Roșu, unde au dormit la fratele mai mare al lui Alex.

De la Bocșa Română au mers vreo 5 zile pe jos, pentru a ajunge în proximitatea zonei unde voiau să forțeze frontiera – satele învecinate Lățunaș (județul Timiș) și Comorâște (Caraș-Severin).

Era un perimetru greu accesibil, „cu fire de alarmă conectate la rachete de semnalizare”.

„Am pierdut acolo cel puțin două ceasuri. Desculți, cu pantofii legați peste umăr, pipăiam cu mâna unde-i sârma, apoi puneam piciorul peste ea și o căutam pe următoarea.”

Un „elastic” riscant. Apoi au nimerit pe o tarla de grâu, care crescuse binișor în acea vară călduroasă. Senzația era că pășești pe un covor persan. Lângă o lizieră, au dat de borna dintre România și Iugoslavia.

Au luat-o iarăși spre Vârșeț. Au intrat în oraș pe ploaie torențială, de zici că pica cerul pe ei.

S-au adăpostit și au așteptat zorii zilei. Era Vinerea Mare, înainte de Paști. În fața bisericii din Vârșeț, au abordat un preot. L-au rugat să le schimbe niște lei românești în dinari, să poată cumpăra mâncare.

„No problem, no problem.” Preotul a intrat în biserică. După 5 minute, Alex și Costel erau înconjurați de mașinile de poliție.

Au urmat același traseu ca la prima evadare. Duși la tribunal, au primit 20 de zile de închisoare pentru pătrundere ilegală în Iugoslavia. Și au ajuns din nou în biroul agentului român „de contrainformații”. S-au familiarizat rapid.

– Alex, Costel, ați venit iarăși?

– Am venit și sper să nu ne mințiți ca data trecută, că hâr, că mâr…

– Aveți 20 de zile de pușcărie. Să fiți cuminți, să nu faceți prostii și…

– Și după aia ne trimiteți la Belgrad, nu? Cum ne-ați mințit și data trecută. Am fost norocoși, am supraviețuit. Dar dacă ne trimiteți înapoi și avem norocul să scăpăm teferi din nou, într-o zi noi vă…

– Vă dau cuvântul meu de onoare că vă faceți pedeapsa și ajungeți în lagărul pentru refugiați de la Padinska Skela.

Discuția s-a încheiat în felul ăsta. După ce au stat închiși 20 de zile, Costel și Alex au fost urcați într-o dubă, alături de alți deținuți. Duba a oprit pentru 5 minute în fața postului de miliție din Vârșeț.

Au coborât jumătate, printre care și cei doi camarazi. Niște gealați i-au aruncat într-o celulă.

„Eram albi ca varul. Cât eram noi de duri, dar ne părăsise tot curajul. Eram convinși că ne întorc din nou în România.”

După două ore, a apărut agentul de contrainformații:

„V-am dat cuvântul că o să mergeți la Belgrad. Cei care au rămas în dubă au fost predați grănicerilor români la Stamora Moravița. Voi așteptați să se întoarcă duba și plecați spre Belgrad. Îmi pare rău, dar e o singură dubă. Cu ea se merge și spre granița cu România, și spre Belgrad”.

Cei doi fugari au stat aproape 5 luni la Padinska Skela. Au susținut apoi un interviu la ambasada americană din Belgrad și au fost acceptați ca refugiați.

Alex a fost trimis în Erie, statul Pennsylvania, iar Costel, în San Antonio, Texas.

Primul muncește de 30 de ani ca brutar și a ajuns să cumpere chiar brutăria la care se angajase când a ajuns în State. Costel e șofer de tir. Vorbesc săptămânal la telefon.

*

Alexandru Pop și-a dus toți cei patru copii în SUA, după ’90. Unul e ajutor de șerif undeva în statul Arkansas.

A muncit din greu pentru a-și asigura o viață bună peste ocean. O perioadă, a avut două joburi full-time și unul part-time, șapte zile din șapte.

A izbutit dormind în medie 3-4 ore pe noapte sau câte 10 minute, în parcare, când trebuia să fugă de la un serviciu la celălalt.

Aceasta este povestea unui român plecat din Valea Ungurașului care, pe 11 septembrie 1986, ajungea la New York, după o evadare incredibilă din România lui Ceaușescu.

Singur, într-o cameră de hotel, românul a pornit televizorul. Se difuza un film american, celebrul Papillon, cu Steve McQueen și Dustin Hoffman.

„Câteodată mi-e dor și de pietrele alea de-a lungul satului, de fugeam desculț și mă loveam cu picioarele de ele. Îmi zburau unghiile de nu le mai găseam. Luam puțin praf de pe jos, îl puneam pe răni și îi dădeam înainte la joacă. Și de pietrele alea mi-e dor câteodată.

Pe de altă parte, dacă mă prindea revoluția-n România, nu mai ajungeam în SUA. Și atunci cred că muream de inimă rea. Și așa, am pierdut niște ani în pușcărie, iar planul meu a reușit numai pe jumătate. Nu am mai putut să mă angajez în armata americană.”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€