Florin Lăzărescu: „Mi-ar plăcea să scriu și despre un miliardar, dar nu cunosc momentan niciunul”

Florin Lăzărescu este unul dintre cei mai apreciați și mai traduși prozatori români contemporani și unul dintre scenariștii noului val de film românesc. Îl știți, poate, ca scenarist al scurtmetrajului Lampa cu căciulă (2006, în regia lui Radu Jude, câștigător al festivalului Sundance, SUA, pentru cel mai bun scurtmetraj), Co-scenarist al mediu metrajului O umbră de nor… (2014, în regia lui Radu Jude; premieră la Cannes) și al lungmetrajului Aferim! (2015, în regia lui Radu Jude; Ursul de Argint la Berlinale, nominalizare la Premiile Academiei Europene de Film pentru cel mai bun scenariu din 2015).

A debutat editorial în 2000, cu un volum de povestiri: Cuiburi de vîsc (Outopos, Iași). A mai publicat la Polirom romanele Ce se știe despre ursul panda (2003), Trimisul nostru special (2005) și Amorțire (2013), volumele de povestiri Lampa cu căciulă (2009) și Întîmplări și personaje (2015), și cartea pentru copii Puiul de balaur, puiul de zmeu și puiul de om (Cartier, 2019). Cărțile sale sunt traduse și publicate în 10 limbi.

L-am invitat la o discuție despre raportul dintre societate și scris, despre transferul elementelor din lumea înconjurătoare în produse artistice, despre stil, personaje și statutul scriitorului în România secolului XXI.

Se spune că pentru un prozator, dincolo de stil și mânuirea limbajului, o calitate esențială este spiritul de observație. Spiritul acesta transpare din toate textele tale, reușești, foarte concis, să surprinzi și să faci expresive detalii ale personajelor și ale vieții cotidiene care îți încarcă prozele de naturalețe și umanitate. Totodată am observat că ai o predilecție pentru decoruri, contexte și personaje comune. Cum îți alegi subiectele și personajele, ai o preferință pentru anumite straturi sociale? 

Uite-ți zic despre cel mai recent personaj întâlnit în realitate, pe care cu siguranță o să-l prind undeva într-o poveste: șeful unei firme de pompe funebre, un pachet de mușchi – gen luptător în cușcă, cu tatuaje din vârful degetelor de la mână, pe dosul palmei, continuând pe antebraț și braț, până spre lobul urechii –, care vorbea doar în șoaptă, chiar și la telefon, cu o sfioșenie de măicuță: „N-aveți nicio grijă, rezolvăm tot. Vorbesc cu băieții, pot face orice, numai să-mi spuneți. Mă sunați la orice oră. Aici aveți lista de servicii. Facem cum și ce vreți, trimit băieții. Numai lumânările trebuie să le cumpărați dumneavoastră din biserică, peste Biserică nu mă bag, nu mă pun cu ei, știți cum vine treaba, na, asta-i situația. Doamne-ajută!”. Ei, eu n-am ales, n-am căutat personajul ăsta, ci pur și simplu mi s-a întâmplat, mi se pare demn de poveste. 

Îmi place să scriu despre ceea ce cunosc foarte bine, totdeauna pornesc de la realitatea din jurul meu, de la un personaj sau o întâmplare la care am fost martor. Apoi caut să preiau ceea ce m-a intrigat pe mine în realitate și să o transform prin ficțiune în ceva relevant pentru cât mai mulți oameni. Agăț din viața obișnuită personaje de toate felurile – și muncitori, și artiști, și vânzători, și ziariști etc. – din toate categoriile sociale, n-am preferință pentru un anume strat. 

Mai am în cap o mulțime de personaje de povestit, gen contabili, medici ori corporatiști. Mi-ar plăcea să scriu și despre un miliardar, dar nu cunosc momentan niciunul, n-am cum să-i știu pe bune bucuriile, visurile și depresiile sale, n-am detalii despre mediul în care trăiește, despre cum se înnoadă relațiile lui cu oamenii din jur. Teoretic, m-aș putea documenta despre miliardari, aș putea ficționaliza, dar practic, n-aș scrie până nu aș cunoaște unul în carne și oase. 

Proza scurtă care te-a făcut celebru și care pe urmă a fost și ecranizată, “Lampa cu căciulă”, are în centru un personaj inspirat de figura tatălui tău. Aceeași figură stă și la baza personajului principal al celui mai recent roman al tău, “Noaptea plec, noaptea mă-ntorc”. Ne poți povesti puțin despre copilăria ta, despre figura tatălui și influența sa asupra modului în care vezi lumea?

În treacăt fie zis, cred că pot fi orice, numai celebru, nu :)… Tata a ajuns un personaj literar pentru că l-am cunoscut foarte bine. L-am integrat din mers în unele dintre poveștile mele, mai mici sau mai mari, dar nu pentru că era taică-meu, evocându-mi biografia, ci pentru că el chiar a fost un personaj în sine, despre care aș fi putut scrie și dacă mi-ar fi fost vecin, ori l-aș fi cunoscut întâmplător în tren.

Cred că și tu sau alți scriitori ar fi remarcat și recuperat modul lui de a trăi și de a privi viața, dacă l-ați fi cunoscut.  Da, tata s-a identificat cu personajul principal din Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, chiar și în scenele în care totul era pură ficțiune. Pe de altă parte, imediat după publicarea cărții, cititorii din generația mea au spus despre personaj „parcă-i tata meu”, iar ăștia mai tineri „parcă-i tataia meu”. 

Tata mi-a influențat enorm viața, în feluri atât de numeroase și diferite, încât nu-s nici măcar conștient de toate. Dar în privința lecțiilor asumate pe care mi le dădea el mie, despre orice, gen Învățăturile lui Pavel Lăzărescu către fiul său, Florin, în majoritatea cazurilor ajungeam la o ceartă :). 

Cariera ta de prozator este dublată de una la fel de activă de scenarist. Am remarcat în ultimul tău roman că aproximativ 90% din carte este făcută din dialog. Vreau să vorbim despre asta, deoarece dialogul este o piatră de poticnire pentru mulți prozatori cu potențial, mulți știu să scrie o poveste, însă puțini reușesc să scrie un dialog firesc. De unde crezi că provine această dificultate și ce rol crezi că are dialogul în proză?

Că unii scriu cu mai multe sau mai puține dialoguri, descrieri, introspecții ori comentarii narative nu mi se pare așa relevant. Poate doar statistic, poate doar între noi, în breaslă. Depinde cum îi vine fiecăruia la îndemână să-și spună povestea. În fața paginii albe, îmi „aud” de fiecare dată personajele, fiecare cu vocea lui, le „văd” ca și cum aș fi martor la o scenă aproape reală. Unii au considerat asta influența faptului că scriu scenarii de film, ignorând că eu aveam deja două cărți publicate, tot „cinematografice”, înainte de a încerca primul paragraf al unui scenariu. 

Așa mă simt eu confortabil la scris, asta mi se potrivește: fără prea multe comentarii narative, cu mult dialog, minimalist. Dacă chiar am o poveste, mă străduiesc să o zic simplu, direct, nu pe după cireș. Cred că și ritmul vieții mele nu-mi permite să întind pe cinci sute de pagini. Altfel, nu cred că o poveste e bună în funcție de câte dialoguri are. Ca provocare stilistică mi-ar plăcea să scriu un roman numai din dialoguri, cum la fel de bine aș vrea să scriu altul fără absolut niciun dialog.

General vorbind, arta de a scrie dialoguri firești e la fel ca șofatul, nu-i musai talent, ci mult exercițiu. 

Cam toate temele tale narative au, la un moment dat, o miză socială. Am observat însă că niciodată la tine această miză nu alunecă pe pantă ideologică, nu face propagandă și nici nu oferă imagini deformate pentru a servi unei teze. Cum păstrezi echilibrul acesta?

Miza asta socială de care zici mai degrabă îmi scapă printre rânduri, nu mi-o propun, nu-i triggerul meu pentru a scrie. Mă feresc de tezisme ca dracul de tămâie. Locul lor nu e în literatură, cred. Tezismul asumat direct, în orice formă de artă, mi se pare stupid. Adică te-apuci să cânți la pian nu de dragul muzicii, ci sperând că publicul tău o să dea foc sălii de spectacol la final. 

Vii dintr-o generație în care biografismul a fost mereu soluția ușoară și la îndemână. Există și la tine, dar mai mult ca o formă de context, nu un scop. Care crezi că sunt plusurile și minusurile acestei abordări?

Ești cam drastic cu generația noastră :) Ce înseamnă biografism? Putem vorbi două zile de unde începe și unde se termină. Și, dacă povestea e pur autobiografică ori pur fictivă, ea devine mai bună în funcție de asta? Nu cred. Altele-s motivele pentru care o poveste funcționează ori nu. Sunt sute de cărți autobiografice geniale, cum există enșpe cazuri de cărți proaste, muncite, documentate. Și invers.

În linii mari, autoficțiunea pare mai comodă, mai pentru leneși, iar ficțiunea, pentru cei mai cu tragere de inimă spre cercetare. Dar, în esență, pe mine nu prea mă interesează cât și cum a trudit scriitorul pentru a-și scrie cartea. Un scriitor care insistă să-ți bage în ochi chinurile facerii mi se pare la fel de amuzant ca un instalator care, după ce ți-a schimbat bateria robinetului de la baie, vrea să-ți încarce artificial factura. Cel mai important e să curgă apa la robinet, povestea, fără explicații colaterale din partea meseriașului.

Lucrezi după un plan, folosești formule, ai un program de scris? 

Încă de la primele povestiri aveam un plan în cap, măcar de unde plec și unde vreau să ajung. Apoi, pe parcurs, chiar am fost influențat de scrierea scenariilor în această privință: nu mă apuc de munca efectivă până nu am  o structură narativă clar definită, scrisă și rescrisă în timp pe măcar vreo douăzeci de pagini. Însă e doar modul meu de lucru, nu înseamnă că numai așa se poate scrie literatură, că, dacă faci un plan amănunțit, neapărat iese și bine. În momentul de față am planuri detaliate, cizelate în timp, pentru măcar trei romane, foarte diferite ca poveste și formulă de abordare.  

Doar că programul meu de scriitor e simplu: scriu printre picături, cu întreruperi, când prind câteva ore libere. Doar noaptea, când nu-s foarte obosit și îmi permite restul vieții mele. Din 2013 încoace, n-am avut niciodată două zile libere la rând în care să scriu literatură. Nu mă plâng – am scris, totuși, Noaptea plec, noaptea mă-ntorc –, doar îți răspund la întrebare.

Ce sfaturi ai da unui tânăr prozator sau prozatoare care îți apreciază literatura și ar vrea să abordeze subiecte asemănătoare cu ale tale?

Nu pot da sfaturi tinerilor în general, ci doar unor tineri în carne și oase, după ce ajung să pricep de ce vor să se apuce de scris. Altfel, frumusețea literaturii e că se poate scrie în tot atâtea feluri câți scriitori există. 

Ultima și cea mai scurtă întrebare: în ce crezi?

În foarte multe lucruri. Pe moment, în puterea binefăcătoare a somnului lung și adânc, fără vise.