FIFA, un stat deasupra statelor

Robert Adam

Redactor

Cum au ajuns sportul, în general, și fotbalul, în special, instrumente de PR pentru regimuri autoritare, dictaturi și țări unde democrația este departe de a fi consolidată sau în declin? Debutul Campionatului Mondial (CM) de fotbal în Qatar, minusculul emirat așezat pe o mare de hidrocarburi, poate reprezenta momentul potrivit pentru a căuta răspunsul la această întrebare.

Alegerea Qatarului ca gazdă a CM, în 2010 și la pachet cu Rusia pentru ediția din 2018, a fost viciată de corupție, fraudă, trafic de influență, complet irațională din punct de vedere climatic (de aceea a trebuit mutat CM din iunie-iulie, perioada uzuală de desfășurare, în noiembrie-decembrie, și perturbat astfel tot calendarul competițional internațional), strategic (ca perspectivă a dezvoltării sportului în regiune) și insensibilă la gravele probleme de încălcare a drepturilor omului (care au dus și la moartea a 6500 de muncitori străini pe șantierele stadioanelor și infrastructurii conexe). Nu voi reveni asupra acestor aspecte, pentru că îmi par de domeniul evidenței. Ele au fost dezbătute și probate dincolo de orice îndoială rezonabilă.

O infrastructură sportivă construită cu prețul vieții a mii de oameni. Foto: © Sophiejames | Dreamstime.com

Dar, și acesta este argumentul pe care voi încerca să îl construiesc, episoadele Rusia sau Qatar nu sunt excepțiile, ci regula. Scria filosoful polonez Leszek Kolakowski că minciuna este sufletul nepieritor al comunismului. Prin analogie, corupția este sufletul etern al FIFA. Guvernanța organizației este construită pe o cultură a corupției. Dacă parcurgem lista ultimelor patru țări gazde, a existat neîndoios corupție legată de Africa de Sud (2010: FIFA a recunoscut că membri ai structurilor sale de conducere au primit mită 10 milioane de dolari în schimbul votului), Rusia (2018) și Qatar (2022). Nici înainte, FIFA nu a fost străină de asemenea practici, de pildă când a ales de două ori Mexicul (1970 și 1986).

De-a lungul deceniiilor, conducerea FIFA și-a clădit puterea pe două căi: prima - acordarea de subsidii federațiilor naționale, în special cele mai sărace din Africa, Asia și Caraibi, spre a dispune de o rețea electorală de tip clientelar; a doua – acoperirea gestiunii în interes personal și a corupției. Statutul FIFA, la articolul 19, stipulează că fiecare federație membră „își va administra treburile în mod independent și fără influență necuvenită din partea unor terțe părți”.

Aceste terțe părți sunt de fapt guvernele naționale. Până la căderea comunismului în 1989 (și destrămarea URSS în 1991), FIFA nu făcea mare caz de respectiva regulă. Era de altfel o absurditate să crezi că, în blocul sovietic, o federație sportivă ar fi putut funcționa în afara controlului statului totalitar. Articolul 19 i-a fost foarte util fostului președinte al FIFA (1998-2015), elvețianul Sepp Blatter.

Deja din timpul mandatului său de secretar general al organizației (1981-1998), în anii 1990 FIFA a început să sancționeze intervenția guvernelor în gestiunea sau alegerea organelor de conducere ale federațiilor naționale. Destule federații au fost astfel suspendate, ceea ce înseamnă că echipele lor naționale sau de club nu mai pot participa la competițiile internaționale organizate sub egida FIFA. Au pățit-o chiar în acest an Kenya și Zimbabwe, pentru imixtiunea guvernelor în activitatea federațiilor respective.

FIFA și-a creat instanțe de judecată și nu se supune niciunei jurisdicții naționale. În schimbul acceptării jurisdicției sale exclusive, FIFA distribuie federațiilor naționale fonduri generoase, grație cărora acestea nu mai depind de finanțarea statului. În România, Federația Română de Fotbal nu a mai solicitat din 1990 sprijin bugetar din partea guvernului. Principiul autonomiei sportului include, în accepțiunea FIFA, și interdicția de a recurge la instanțe judiciare naționale pentru reglarea diferendelor. Unii specialiști au susținut că ideea neamestecului în gestiunea federațiilor naționale a fost utilizată de FIFA pentru a acoperi corupția generalizată din era Blatter. Tot ea ar reprezenta principalul obstacol în calea combaterii corupției din fotbal.

Regula de aur a corupției

În 2015, în plin congres al FIFA, în Elveția, autoritățile judiciare din SUA și Elveția au arestat șapte oficiali ai organizației, care ulterior au fost trimiși în judecată pentru corupție, înșelăciune și spălare de bani estimate la 150 de milioane de dolari, legate de atribuirea drepturilor de televizare și marketing pentru competițiile FIFA în zona Americilor. Rechizitoriul procurorilor americani menționa darea de mită pentru încheierea de contracte de sponsorizare, atribuirea organizării CM din 2010 către Africa de Sud și alegerile prezidențiale ale FIFA din 2011.

Unsprezece oficiali FIFA din America de Nord, Caraibi și America de Sud au încheiat cu toții acorduri de recunoaștere a vinovăției. Președintele FIFA și președintele UEFA, Michel Platini, au demisionat ulterior și au fost la rândul lor trimiși în judecată pentru corupție, într-un caz separat, în Elveția. Ambii au fost definitiv achitați de justiția elvețiană în iulie 2022.

Cum poți salva democrația în epoca TikTok și a gratificării instantanee

Pe scurt, te identifici cu un anume partid în funcție de cât de mult se potrivește cu propriile tale interese. Numai că în realitate, lucrul ăsta se întâmplă din ce în ce mai rar, sau cel puțin asta este percepția publică, în special într-o epocă în care ne-am obișnuit cu gratificarea instantanee - adică să primim foarte rapid un răspuns pe măsura așteptărilor noastre.

Marcel Ciolacu dă bir cu fugiții, confruntat cu consecințele propriei guvernări. Are cine să-l aducă înapoi și să-l pună să-și asume responsabilitatea?

Deocamdată am aflat ceva ce știam deja: în capul guvernului actual și eventual și al celui viitor se află un om complet iresponsabil. Din acest punct de vedere, poate că nu ar fi o tragedie, ci chiar ar fi absolut necesar ca domnul Ciolacu să nu mai ocupe nicio funcție de stat în România, indiferent cine vine în locul lui la PSD. Marii bărbați de stat își asumă prostiile, nu rămân paralizați în fața consecințelor acestora.

Reforma FIFA, făcută în 2016 sub presiunea opiniei publice și a sponsorilor, a fost una de fațadă. Alte fețe au preluat conducerea sistemului, dar acesta a rămas la fel de netransparent. CM din Rusia și Qatar au fost menținute, deși în 2020 procurorii americani au publicat un rechizitoriu care detalia mita primită de diverși membri ai Comitetului Executiv al FIFA în schimbul votului.

Michel Platini, de vorbă cu Zbigniew Boniek, legendă a fotbalului polonez și vicepreședinte UEFA, și Hryhoriy Surkis, la vremea aceea vicepreședinte UEFA și președinte al Federației de Fotbal din Ucraina. Oligarhul Surkis a fugit în Rusia la începutul războiului din Ucraina, fiind bănuit că a fost agent KGB. Foto © Katatonia82 | Dreamstime.com

Partenerii predilecți ai FIFA au rămas țările corupte și autoritare. Pentru acestea, marile competiții fotbalistice constituie un prilej de spălare a imaginii internaționale. Ele au și marele avantaj că nu trebuie să consulte cetățenii pentru a decide dacă o candidatură este sau nu oportună. În multe orașe din Occident, opoziția comunității a anulat de pildă proiecte de candidaturi pentru organizarea Jocurilor Olimpice, considerate prea scumpe.

Corupția endemică din interiorul FIFA nu poate acoperi complicitatea unor actori internaționali de prim rang. Într-un interviu acordat luna aceasta presei elvețiene, Blatter a recunoscut că acordarea CM Qatarului a fost o greșeală și că el personal ar fi votat în 2010 pentru SUA, dar cele patru voturi ale UEFA controlate de Platini au înclinat balanța în favoarea micului emirat din Golf. Platini ar fi fost influențat de fostul președinte francez Nicolas Sarkozy, deja condamnat de două ori, inclusiv pentru corupție, deocamdată doar în prima instanță.

După atribuirea CM, banii Qatarului au început să curgă spre Franța: fondul suveran al emiratului a cumpărat în 2011 clubul Paris Saint Germain și ulterior a investit sume enorme pentru transeferul unor staruri precum Neymar, Mbappé, Messi. Desigur, este pură coincidență că PSG era clubul susținut de Sarkozy, atunci președinte al Franței. Qatarul cumpăra apoi, în 2015 și 2018, și 36 de avioane de luptă franceze Rafale, pentru un cost estimat de nouă miliarde de euro.

Coincidență, Rafale sunt produse de grupul Dassault, proprietatea unui apropiat al lui Sarkozy. Iar investițiile și achizițiile qatareze din Hexagon au continuat la scară mare.

Miza Qatarului în sport

Totuși, are acest CM vreo importanță pentru Qatar sau este doar o toană pe care o înlesnesc petrodolarii? Micul emirat, pe baza uriașelor resurse de petrol și gaze naturale, are veleități de a conduce o politică externă independentă de vecina Arabia Saudită și de Emiratele Arabe Unite (EAU), cele două puteri din Consiliul de Cooperare al Golfului. Întreține relații amicale cu Iran (marele rival regional al Arabiei Saudite) și Turcia (inclusiv militare cu aceasta din urmă), ba chiar și cu confreria Frăția Musulmană, considerată organizație teroristă în Egipt, Arabia Saudită, EAU, Bahrein și chiar Rusia. Tensiunile au escaladat într-o blocadă impusă Qatarului de Arabia Saudită, Egipt, EAU și Turcia între iunie 2017 și ianuarie 2021, sub acuzația de sprijinire a terorismului. Qatarul nu a cedat, iar obiectivele politice ale blocadei nu au fost atinse.

Unul dintre stadioanele pentru Cupa Mondială de Fotbal din Qatar. Foto © Fitria Ramli | Dreamstime.com

Sportul și prezența mediatică internațională sunt vectori importanți ai diplomației publice qatareze. Pe lângă fotbal, Qatarul a investit serios și în handbal (inclusiv la PSG, care are grație lor cel mai mare buget din lume, dar nu a câștigat încă Liga Campionilor nici pe semicerc). În 2015, țara găzduia CM de handbal masculin.

Prin urmare, a naturalizat în masă jucători din cele patru vânturi. Cu o echipă de mercenari, antrenor spaniol, dar și cu arbitraje favorabile, Qatarul a ajuns până în finală, într-unul dintre cele mai rușinoase episoade din istoria handbalului.

Al Jazeera este o televiziune de știri cu acoperire globală controlată de statul qatarez. Emite în arabă, engleză și în sârbă/croată/bosniacă pentru spațiul ex-iugoslav. Acuzată uneori de islamism, ea rămâne totuși foarte urmărită la nivel global, inclusiv în Africa și Asia. Din ea s-a desprins beIn Sports, un canal de sport care emite în lumea arabă, Franța, SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Turcia, Indonezia, Malaysia, Filipine și Thailanda.

Acesta a investit considerabil în drepturi de televizare a diferite competiții pe piețe mari, fiind lider de piață în Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Pentru Qatar, sportul este nișa prin care se face cunoscut la nivel global, ceea ce îl ajută să își promoveze interesele. Iar Campionatul Mondial este vârful de lance al acestei strategii, nu doar un simplu capriciu.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€