Fiecare val de gaz de vineri seară

A început după ora 16, când am ajuns pentru a doua oară în Piața Victoriei.

Tocmai fusese ocupată o bucățică de stradă și oamenii scurtcircuitaseră spațiul dintre ei și clădirea Guvernului, care, învelită în drapelul acela uriaș, aduce cu un coșciug pregătit să fie coborât în pământ.

Nimeni n-a ieșit niciodată din cavoul acela îndepărtat, nici măcar la televizor, să le spună ceva protestatarilor – măcar că sunt auziți.

Este exact empatia pe care o are primarul Bucureștiului față de oameni: poți să mori găurit de țânțari și invadat de ploșnițe, compostat de gândaci și răpus de bacteriile din spitale. Nu-ți va răspunde nimeni decât dacă aplauzi realizările greu de identificat în viața reală.

Țin minte, înainte de al doilea val de spray lacrimogen, cum o bunicuță prinsese de mână un jandarm și-i vorbea cu tristețe și disperare. Apoi un cameraman care primise jetul direct în față și era scos pe targă din mulțime.

La un moment dat, unul dintre cei care scandau la portavoce, în zona rulotei, a urlat: Aceasta este o revoluție! Protestatarii din jurul meu l-au huiduit și i-au urat o plăcuță de înmatriculare celebră, mai puțin partea cu PSD.

Următoarele valuri de gaz lacrimogen ajungeau din fața Guvernului spre mijlocul Pieței și făceau mulțimea să se retragă în valuri.

Mi-au rămas în cap gustul dulce al gazului impregnat în piele, apoi niște bătrânei pe care tinerii se opreau să-i spele pe față cu apa lor de rezervă, și familii întregi îngrozite, care nu înțelegeau de ce sunt agresate acasă, în țara unde abia se întorseseră.

Nici măcar tunul cu apă, pornit mai târziu să disperseze mamele cu copii adunate tradițional la Girafa din fața Muzeului Antipa, nu va putea spăla durerea sinistră că aruncăm cu bani publici în românii din diaspora, să rămână acolo, în țările în care muncesc, iar când vin acasă, îi gazăm și-i hăituim pe străzi, numindu-i huligani.

Felul în care politicienii ăștia − care altfel mor de dragul nostru la televizor și nu mai știu pe unde să se afișeze în ii − își gazează poporul întors de la muncă, asta nu se uită.

Și apoi, furia. A crescut gradual, de la primele valuri de gaz, și a explodat odată cu primele proiectile aruncate în mulțime.

După ora 21, toată piața aprinsese telefoanele. A fost un moment de solidaritate, relaxare și optimism, după ore de căldură, hărțuială și gaz.

Eram la chioșcul de pe Buzești, colț cu șoseaua Nicolae Titulescu, când s-a auzit prima bubuitură. Apoi s-au lansat grenadele cu gaz în mulțime. Mii de oameni s-au refugiat alergând spre pasaj, țipând, înjurând.

N-au plecat acasă. S-au regrupat și s-au întors, scandând minute în șir, cu furie, Nu plecăm! Nu plecăm! Nu plecăm!.

Nici o oră mai târziu, o nouă șarjă de proiectile a aterizat direct între manifestanți. Pe întuneric, în fum, alergând, am pierdut-o pe colega cu care respiram alături.

Șarja aceea a împins mii de oameni spre pasaj și spre bulevardul Ion Mihalache. A fost prima dată când mi s-a făcut frică – simțeam presiunea mulțimii din spate, înghesuiala și panica – , fiindcă oamenii puteau să înceapă oricând să se calce în picioare.

Nimeni nu știa exact ce înseamnă bubuiturile – sunt doar gaze sau au tras și cu altceva?

În mers, un băiat de lângă mine a ridicat de jos câteva femei. Nu țin minte să fi văzut pe nimeni „provocator” − doar sute de adulți speriați încercând să respire, protejându-se de gaze.

Alergi și te îneci. Alergi și te înfurii. Te înfurii și te întorci înapoi. Nu plecăm acasă! Nu plecăm acasă!

Așa a sunat al doilea val, care s-a întors cu și mai multă furie în Piață.

Mai țin minte, pentru că l-am văzut de sus, de deasupra Pieței, episodul cu rândul de jandarmi care se desprinde din cordon și traversează prin dreptul parcării din Victoriei, pierzând în spate doi colegi – sunt cei pe care câțiva oameni îi protejează cu brațele și-i scot din mijlocul agresorilor.

În acel moment, la colțul Buzești cu Titulescu, trei mașini care voiau să înainteze spre Piață − mai precis, două mașini de poliție care încadrau un autoturism de culoare închisă − fuseseră înconjurate și blocate de protestatari, care le așezaseră tricolorul pe parbrize.

Jandarmii desprinși din fața Guvernului au alergat acolo, să salveze mașinile de poliție, după care au rămas postați la intrarea dinspre Buzești spre Piață.

Țin minte groaza pe care am simțit-o la vederea puhoiului care sare cu pumnii pe cei doi jandarmi uitați în spate. Și lacrimile de admirație pentru oamenii care i-au îmbrățișat, protejându-i cu trupurile lor.

Și revolta: ce coordonator întreg la minte a putut să-i trimită pe acei jandarmi, printre care o fată de 20 de ani, direct prin mulțimea furioasă?!

Și nepăsarea jandarmilor, atunci când civilii le returnează colegii.

Din acel moment, mai multe televiziuni au repetat în buclă că femeia jandarm a fost grav rănită și că ar putea rămâne paralizată pe viață.

Informația a fost repetată a doua zi de purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei, în conferință de presă. A fost nevoie să iasă ministrul Sănătății și să declare public că informația este falsă.

Apoi, evacuarea o știți. Tunul de apă direct în mulțimea de la Antipa − unde, repet, e zona de întâlnire a părinților cu copii. Tot acolo au fost mobilizați și jandarmi călare.

La protestul de a doua zi, pajiștea din jurul Girafei semăna cu un picnic. În noaptea dinainte, se intervenise cu tunul de apă. Alăturate, imaginile astea îți dau fiori.

Așa cum îți dau fiori secvențele în care Jandarmeria se bate cu huligani adevărați, câțiva, pe care nu i-a putut extrage din mulțime o după-amiază întreagă.

Nu mai țin minte ultima tură de gaz. Trăim în România și barbaria ne ocupă prea mult timp.

Mai târziu, când am plecat spre redacție, pe Calea Victoriei se vedeau blocuri de piatră smulse din pavaj. Pe Ion Mihalache, la mijloc, ardeau ghiveciuri cu arbuști decorativi. Clădirea goală a Guvernului era flancată de mașini cu beculețe albastre ale Jandarmeriei și Poliției.

Gândul că instituțiile noastre protejează mai cu zel o clădire goală decât zeci de mii de oameni vii.

De notat − protestatarii de vineri seară nu mai erau doar „tinerii frumoși și liberi”, asupra cărora s-au revărsat în ultimul an valuri de zoaie din toate sursele propagandistice ale puterii.

Am văzut familii venite din diaspora, familii alungate de sărăcie și de lipsa unui loc de muncă, și revenite din dragoste pentru țară.

Femei și bărbați arși de soare, întorși din Italia și Spania, fluturând steagul UE și pe cel al României. În general, oameni pe care politicienii și jurnaliști îi numesc „oameni simpli”.

Doar că ei, așa simpli cum sunt, mai știu să trăiască firesc patriotismul acela ca o împletire firavă de decență și iubire.

Iar autoritățile noastre, cele mai iubitoare de neam din ultimii 30 de ani, i-au primit cu gaz și tunuri de apă.

Pâinea și sarea se terminaseră.