Fără suflare

Adrian Sandu poate să-și țină respirația sub apă timp de 6 minute și 33 de secunde. E un record național pe care l-a stabilit anul trecut.

Și nu e singurul. În 2014, a înotat pe sub apă, cu o singură gură de aer, o distanță de 159 de metri. Iar ajutat de înotătoare, chiar 175 de metri.

PressOne vi-l prezintă pe Adrian Sandu, campion național la freediving sau scufundare liberă – sport care, în România, se practică după standarde internaționale numai de 4 ani încoace.

Freediving-ul este…

… scufundarea liberă sau în apnee, adică prin ținerea respirației, fără a folosi vreun aparat autonom de respirat sub apă. Partea competițională include probe care pot fi efectuate în bazin sau în apă deschisă, pe orizontală sau în adâncime. În funcție de probă, pot fi folosite labe de înot, centură de lestare sau anumite greutăți.

Practicanții de la noi, câteva zeci de persoane, s-au strâns în AIDA România, membră a Federației Internaționale de Freediving.

Adrian Sandu (foto) nu e sportiv de profesie. Poartă, în fiecare zi lucrătoare, costum și cravată: e Business Developer Manager la Veolia Gulf Countries, în Dubai, unde locuiește de câteva luni.

S-a apucat de freediving în urmă cu 4 ani, când s-a îndrăgostit de un film realizat de scufundătorul francez Guillaume Néry (33 de ani), fost campion mondial și deținător de recorduri mondiale.

Iată-l pe Néry coborând în Dean’s Blue Hole, o groapă marină adâncă de 202 metri, situată la vest de Long Island, Bahamas:

„Am rămas stupefiat, nu știam că există genul acesta de sport: pur și simplu să iei o gură de aer și să te scufunzi în abis. Atunci am decis să încep să mă antrenez și eu și am aflat că există o comunitate de scufundători în România. Am aflat că este un sport în mare măsură mental, deoarece te obligă să înfrunți multe bariere ce țin de limitele pe care ți le impui tu.”

De altfel, recordurile internaționale din acest sport au uluit și comunitatea științifică, deoarece se credea că omul nu poate supraviețui fără echipament special la adâncimi mai mari de 30-40 de metri.

Iată, totuși, că cei mai buni scufundători din lume au reușit să coboare sub 200 de metri adâncime. De pildă, la proba de apnee no limit, recordul mondial, care este de 214 metri, datează din 2007 și îi aparține austriacului Herbert Nitsch.

Cum este posibil?

Cercetările științifice arată că oamenii sunt înzestrați cu un reflex de scufundare, specific mamiferelor acvatice. Acest mecanism ancestral ar fi activ cu precădere în primele luni de viață și face ca durata în care o persoană poate supraviețui fără oxigen să fie mai mare în apă decât pe uscat.

Reflexul de scufundare se declanșează în momentul în care fața este scufundată în apă rece și presupune scăderea pulsului, redistribuirea fluxului sangvin către organele esențiale, răcirea extremităților și eliberarea de celule roșii, purtătoare de oxigen.

Adrian Sandu spune că, după ce cobori la o adâncime mai mare de 20-25 de metri, e ca și cum ai cădea în abis și nu mai trebuie să folosești labele ca să înaintezi:

„Te simți foarte liber, de obicei închizi ochii și te relaxezi, pentru a-ți conserva oxigenul și a avea un puls cât mai scăzut. Mai mult, după 50-60 de metri adâncime poate apărea așa-numita beție a adâncurilor sau narcoza. Mai exact, azotul din aerul reținut începe să se dizolve în țesuturi și în sânge, iar asta îți afectează creierul, oferindu-ți senzații deosebite.

O campioană internațională care a ajuns până la aproximativ 100 de metri adâncime mi-a povestit că, de fiecare dată când are narcoză, vede ursuleți panda sub apă.„

Pentru a ajunge însă la asemenea senzații e nevoie de mulți ani de muncă.

„Eu am atins 60 de metri adâncime după trei ani de antrenamente. Nu poți să ajungi peste noapte la adâncimi mari, pentru că îți asumi riscuri uriașe. E un sport intuitiv și, oricât ai încerca să ții cont de sfatul antrenorului, contează să-ți cunoști limitele.”

Adrian Sandu se antrenează în piscină de două sau trei ori pe săptămână. Nu e nimic spectaculos la exercițiile pe care le tot repetă pentru a crește rezistența organismului la condițiile subacvatice. Răsplata vine doar când ajunge să exploreze viața marină fără echipament incomod și fără vreun aparat de respirație.

„Fac tabele de dioxid de carbon – exerciții în care îți obișnuiești organismul să tolereze mari niveluri de dioxid de carbon. Când aerul este menținut în plămâni, se acumulează mult dioxid de carbon și apare acidul lactic, care îți dă senzația de picioare grele.

De asemenea, sunt necesare și tabelele de oxigen, în care trebuie să-ți obișnuiești corpul să funcționeze în condiții de hipoxie, ca în cazul montaniarzilor. Astfel, trebuie să înveți să tolerezi niveluri cât mai scăzute de oxigen în organism.”

Sănătatea este afectată dacă sportivul forțează și își pierde cunoștința. De aceea, pentru a evita accidentele, una dintre regulile antrenamentelor este ca sportivul să fie asistat de un instructor sau de un coleg freediver.

În lumea freediver-ilor e cunoscut accidentul fatal din 2002 al franțuzoaicei Audrey Mestre. Ea a murit din cauza unei defecțiuni a balonului care urma să o ducă rapid la suprafață, după ce încercase să coboare la adâncimea de 171 de metri. Incursiunea subacvatică trebuia să dureze circa 3 minute și s-a prelungit la peste 8 minute, iar Audrey nu a mai putut fi salvată.

Este motivul pentru care astăzi se iau măsuri speciale la competițiile de profil, sportivii fiind asistați de un coleg când coboară la adâncime.

„Foarte mulți oameni nu se antrenează până la limită. Ei preferă să rămână scufundători recreaționali, ceea ce este, de altfel, foarte plăcut. Nu trebuie să te duci la adâncimi colosale ca să ajungi printre pești și corali. Freediverii experimentați sunt cei care reușesc să coboare sub 40 de metri, însă viața marină se limitează, oricum, cam la 20-30 de metri adâncime.”

Deși practică numeroase sporturi extreme, Adrian Sandu povestește că freediving-ul i-a schimbat viața în bine. A slăbit 10 kilograme, și nu pentru că sportul în sine ar fi foarte solicitant.

Antrenamentele l-au disciplinat în așa fel, încât a reușit să reducă semnificativ cantitatea de carne și să facă mult mai multe exerciții cardio, care îl ajută să-și îmbunătățească performanțele sportive.

„Când începi să faci freediving și îți propui să parcurgi un bazin de 50 de metri fără să respiri, ți se pare imposibil. Când depășești pragul și ajungi la 100 de metri, îți dai seama că majoritatea limitărilor sunt mentale, nu din cauze externe.

Cred că asta mi-a plăcut cel mai mult în freediving, și cred că mai este vorba despre depășirea fricii. Scufundările îți oferă un mod interesant de a-ți controla emoțiile și starea de spirit. Plus că vin la pachet cu niște senzații foarte plăcute: simți că te disociezi și devii una cu apa.”

*

Ultimele minute din documentarul „The Passage”, în care francezul Guillaume Néry coboară într-o cenotă (cavitate naturală subacvatică) din peninsula Yucatan: