Familiile niciodată uitate ale românilor adoptaţi

Roxana Garaiman

Redactor

f

Peste 300 de români adoptați de cetăţeni străini în anii ’90 și-au găsit familiile cu ajutorul paginii de Facebook The never forgotten Romanian children – Copiii niciodată uitați ai României. Această pagină a fost lansată în urmă cu doi ani și jumătate de Ileana Cunniffe-Băiescu (39 de ani), o româncă stabilită în Irlanda, care spera că într-o bună zi își va găsi, la rândul ei, un frate pe care îl căuta de mai bine de 20 de ani.

O dată la câteva zile, cineva își așterne aici speranțele, împreună cu cele câteva informații pe care le deține despre părinții biologici sau despre vreun alt membru al familiei.

Sunt tineri care provin din culturi diferite și care vorbesc limbi diferite, așa că nu pot rezolva prea multe de unii singuri.

Așa a ajuns Ileana Cunniffe-Băiescu (foto) să se implice personal în regăsirea familiilor din România.

„Ei erau în căutarea familiilor, eu eram în căutarea fratelui meu. Una dintre persoanele pe care le-am cunoscut m-a rugat s-o ajut să îşi găsească familia, care era tot din județul Buzău. A doua zi i-am găsit familia.

A fost vorba de un schimb de câteva mesaje cu persoanele de pe Facebook care aveau numele de familie al fetei adoptate. Unul dintre ei era frate cu persoana adoptată.

A fost un moment important pentru mine, pentru că nici eu nu eram convinsă că se poate realiza așa ceva. Am plâns cu ei, am râs cu ei, i-am ajutat cu contacte, i-am ajutat cu traducerea.

După ce am rezolvat primul caz, am început să primesc tot mai multe solicitări din partea acestor tineri. Și tot așa, până când am ajuns să organizez vreo 70 de întâlniri”, povestește Ileana Cunniffe-Băiescu.

Ea îi ajută pe cei care-și caută familiile biologice să posteze un anunț bilingv, în română și în engleză, și îi sfătuieşte să adauge colaje de fotografii din copilărie.

„Nouă cine ne plătește pensia?” Două potențiale soluții

În România și Europa de Est, scepticismul legat de viabilitatea sistemului public de pensii este în creștere, în special în rândul tinerilor, din cauza problemelor demografice și a creșterii speranței de viață.

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

Nu se bazează doar pe distribuirile (shares) care ar putea veni de la cei 11.000 de urmăritori ai paginii. Creează liste cu numele de familie identice pe care le găsește pe Facebook și începe să-i contacteze pe oameni. După ce le găsește rudele, le traduce conversațiile și, eventual, îi ajută să fixeze o întâlnire.

Așa ajunge să dedice și câteva săptămâni pentru un caz. Răsplata sună cam așa:

„Vă mulțumesc tuturor pentru susținerea incredibilă de care ați dat dovadă! Datorită vouă, minunata echipă din spatele acestei pagini, mi-am găsit familia biologică, minunata mea mamă naturală. Voi, toți, ați contribuit ca acest vis să se realizeze și vă sunt foarte recunoscător!

De asemenea, dragostea și respectul meu se îndreaptă și către followerii acestei pagini, acești oameni cu inimă mare!”, a scris pe data de 4 iulie Jacob Costel Wied Hatting, un tânăr de 24 de ani din Danemarca.

În luna martie, el a postat un anunț în care povestea că fusese abandonat la naștere și adoptat la vârsta de 3 ani dintr-un orfelinat din Botoșani. Își cunoștea numele primit la naștere și pe cel al mamei sale.

„Mi-ar plăcea să știu cine este și cum este, și dacă a mai avut alți copii după mine. Am fost probabil primul său copil, deoarece m-a avut la vârsta de 18 ani. Găsirea familiei mele biologice ar fi un vis care devine realitate. Întotdeauna am vrut să îmi știu trecutul, să îmi știu originile…”

După ce și-a identificat mama cu ajutorul unor comentarii primite la postarea sa, Jacob s-a dus la Botoșani și a reîntâlnit-o.

Jacob și mama sa biologică, pe care a reîntâlnit-o la Botoșani. Foto: Facebook

Ileana Cunniffe-Băiescu spune că majoritatea celor care și-au găsit familiile biologice au mers în țară să le viziteze:

„Fiecare caz e diferit, dar, ca idee, o să citez pe cineva care a scris că o astfel de reuniune de familie este ca o lună de miere. După multe emoții și mult entuziasm, în cele din urmă ei se acomodează unul cu altul. Dacă unii rămân în contact intens, alții se distanțează.

Însă ce rămâne între ei pe viață este acea ușurare sufletească, că știu cine sunt, de unde au venit”.

În cazurile mai dificile, părinții emigrează, iar autoritățile române nu mai au posibilitatea de a le oferi nicio informație copiilor care se interesează. În aceste situații, singura speranță rămâne căutarea pe Internet, ceea ce face și pagina de Facebook a Ilenei.

La The never forgotten Romanian children au apelat însă și câteva zeci de copii fără identitate, părăsiți în spitale. Pentru ei este de departe cel mai greu să-și găsească rudele, pentru că nu au nici măcar numele mamei.

De aceea, Ileana Cunniffe-Băiescu îi încurajează și pe părinții care în tinerețe au dat un copil spre adopție să lase datele de contact pe pagină. Nu o dată s-a întâmplat ca atât copilul, cât și familia biologică să se adreseze paginii, iar reunirea să se producă foarte ușor, doar prin corelarea solicitărilor.

În momentul acesta, Ileana este ajutată de câțiva voluntari care oferă traducere pentru cei care solicită ajutor pe pagina de Facebook și spune că tinerii care apelează la ea pentru găsirea rădăcinilor au nevoie inclusiv de prieteni din România care să converseze cu ei și să îi familiarizeze cu tradițiile și cultura țării și, de ce nu, să-i învețe câteva cuvinte în limba română.

Rachel, adoptată la un an de o familie din SUA, și-a regăsit familia biologică în județul Buzău. A aflat că mai are trei frați. Foto: Facebook

Și-a găsit cei șase frați

Când a decis să-și caute fratele pe Facebook, Ileana Cunniffe-Băiescu era deja „expertă” în regăsiri. Ea a fost cea mai mare dintre cei zece copii ai unei familii necăjite din județul Buzău. În 1990, când ea avea 13 ani, șase dintre frații săi mai mici au fost adoptați de familiile unor cetăţeni străini.

Pe cinci dintre fraţi i-a găsit de-a lungul timpului fără ajutorul internetului, însă pentru al șaselea nu a funcționat nimic: a încercat prin autorități, avocați, detectivi particulari sau articole de presă.

Așadar, avea emoții de fiecare dată când primea un mesaj pe pagină: dacă era de la fratele ei?

În primăvara anului trecut, Corina Spătaru, o fată din SUA a cărei reuniune cu familia din România fusese puternic mediatizată, a rugat-o pe Ileana Cunniffe-Băiescu să o ajute cu administrarea propriei pagini dedicate copiilor adoptați.

„Ea nu avea timp să răspundă la toate mesajele pe care le primea. Chiar în seara în care mi-a spus că am fost adăugată ca administrator al paginii, mi-am făcut repede treburile, mi-am pus copiii mai devreme la culcare, rugându-mă să se afle și fratele meu printre sutele de persoane care scriseseră.”

Ileana Cunniffe-Băiescu a luat la rând toate cele câteva sute de mesaje care nu fuseseră niciodată citite. Când l-a deschis pe unul dintre ultimele, a simțit că i se înmoaie picioarele.

„O fostă prietenă a fratelui meu adoptat a scris paginii, a lăsat numele de naștere, data când s-a născut și cum se numește el acum.

A fost incredibil să văd acest mesaj. În câteva secunde după ce mi-am revenit din șoc, l-am căutat pe Facebook. O aveam pe Corina prietenă comună.

În acea noapte n-am dormit, m-am uitat încontinuu pe profilul lui. Mi-a răspuns foarte devreme, pe la ora 6.”

Băiatul fusese adoptat în Belgia de o englezoaică și de un american. Locuise și în SUA, iar acum se afla lângă Manchester, în Anglia, la mai puțin de o oră distanță de o altă soră a lor, despre care însă nu știa nimic.

Pe ceilalți cinci fraţi îi găsise mai repede, și asta pentru că nu încetase să îi caute. În vara în care cei șase frați mai mici fuseseră adoptați, Ileana se afla în vacanță la Câmpina, la o mătușă.

„Familia avea o situație dificilă, eram în evidența primăriei, care amenința că cei mici vor ajunge la orfelinat. Când le-a fost propus, părinții au acceptat să fie adoptați. Până în ziua de azi a fost, probabil, cea mai bună decizie pe care au luat-o în viața lor.”

Așa vede Ileana lucrurile acum, la maturitate. Dar recunoaște că ziua în care s-a întors acasă și a aflat că frații ei plecaseră fără să-și fi luat rămas bun, a fost cea mai neagră din toată viața ei.

„Rămăseseră cei mai mari doi frați după mine, iar mama era însărcinată cu cel de-al zecelea copil. În acea zi, eu m-am întors la mătușă și am rămas acolo, nu am suportat să stau în casa aceea goală, fără frații mei. Mai ales că oamenii prin sat vorbeau prostii, că i-au omorât, că le-au luat organele. Oamenii erau tare lipsiți de educație pe vremea aceea.”

Apoi, Ileana a găsit în casă adresa unei familii irlandeze care îi adoptase pe doi dintre frații ei. Le-a scris. Nu au răspuns din prima, dar Ileana a insistat. În final, irlandezii au vizitat-o în România, iar la împlinirea vârstei de 18 ani au invitat-o în Irlanda.

„O surpriză frumoasă a fost că, atunci când au venit și i-au luat pe cei mai mici doi copii din casă, o altă familie irlandeză ajunsese și ea acasă la mine și a mai luat încă doi. Deci, pentru că s-au întâlnit acolo, familiile au făcut schimb de informații, iar în Irlanda au continuat să se viziteze, astfel încât cei patru frați au menținut legătura.”

Părinții adoptivi ai fraților ei i-au oferit șansa să studieze în Irlanda și să-și facă la rândul ei un rost acolo, lângă frații ei. Era tot ce își putea dori. Nu a mai plecat niciodată din Irlanda.

Mai mult, firele destinului aveau să o conducă cu aceeași subtilitate și către regăsirea următorului frate. Cea de-a doua familie irlandeză care adoptase doi frați din familia Ilenei Cunniffe-Băiescu se întâlnise la rândul ei, în gospodăria din România, cu o familie de englezi.

„Mi-au spus cum se numea mama adoptivă și unde în Anglia ar putea fi: în Manchester. Așa că am scos toate contactele cu numele acela de familie și am sunat peste 300 de oameni până când am dat peste un jurnalist care m-a ajutat să public un articol.

Așa am găsit-o pe surioara mea. Părinții adoptivi muriseră, era singură, dar avea fotografii cu părinții ei și cu cei ai fratelui pe care l-am găsit pe Facebook. Deși locuiau la o distanță mai mică de o oră, au stat 26 de ani despărțiți, fără să știe unul de altul.”

Cei doi frați din Anglia ai Ilenei, reuniți în 2016, după 26 de ani de separare. Foto: Facebook

Ileana Cunniffe-Băiescu, care astăzi are şi ea cinci copii, i-a dus în Irlanda și pe ceilalți frați de acasă, dar și pe părinții ei. Şi-a împlinit astfel cea mai profundă dorință, pentru care luptă încă de când avea 13 ani.

Este motivul pentru care se simte datoare să-i ajute pe toţi cei care îi cer ajutorul să-și împlinească visurile de regăsire.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€