29/07/2016
Fotografiile din acest articol sunt realizate de Dragoș Lumpan. Sursa foto: transhumance.ro

Extraordinar de puternici și fabulos de liberi

Când vorbeşte despre cineva folosind expresia „ciobanul ăla”, fotograful Dragoș Lumpan se gândeşte la genul de bărbat puternic şi liber care, de mii de ani, trăieşte după calendarul cosmic. Acest tip de om își găsește sfârșitul în secolul tehnologiei şi al graniţelor de netrecut.

După 10 ani de documentare în 5 țări, alături de câteva familii de ciobani, Dragoş Lumpan va distila miile de fotografii și sutele de ore de filmare în 90 de minute care se vor numi simplu: Ultima transhumanță.

Imagine realizată alături de o familie de ciobani din Grecia.

Pentru ultima sută de metri a acestui proiect uriaş, pentru finisaje și indispensabila promovare, el a lansat şi o campanie de crowdfunding, pe site-ul Indiegogo.

*

Acum 500 de ani, povestește Lumpan, ciobanii din Mărginimea Sibiului străbăteau, în mișcarea lor transhumantă, jumătate din Europa. Mai târziu, traseele s-au restrâns. În secolul al XIX-lea, oierii mai ajungeau doar până în Crimeea și în sudul Caucazului.

„În secolul XX au apărut granițele statelor naționale, ceea ce i-a făcut să rămână în interiorul țării. Mai apoi, în perioada comunistă, ciobanilor le era permisă transhumanța pentru că era o nevoie permanentă de alimente, iar ei aduceau lactate. Așa că partidul a zis – bine, lăsați-i.

Şi le-a mers bine în perioada aia lor. Erau milionari cunoscuți și erau lăsați în pace. Dar după ’89, fărâmițarea terenurilor, dezvoltarea drumurilor și mărirea numărului de mașini i-au împiedicat din ce în ce mai mult”, spune Lumpan.

În 2007, când s-a apucat să fotografieze ciobani în drumurile lor, în Mărginime erau 20-30 de familii care mai făceau transhumanța. Când citiți acest articol, nu mai sunt nici zece.

Imagine din Albania.

Îi luase un an să găsească un capăt de ață în acestă poveste. Știa că mai există familii care trăiesc păstorind oile pe drum – în transhumanță. Doar că acele familii se dovedeau foarte greu de găsit.

„Acum 10 ani, cu siguranță știam mult mai puține lucruri decât știu acum despre transhumanță. Ştiam că există ciobani angajați sau care fac un drum relativ scurt, vară-iarnă, de câteva zeci de kilometri, iar în timpul iernii se împrăștie prin sat.

Stilul ăsta de a crește oile se numeşte pendulare. Există și stilul pe lângă casă, dar ăsta e cu foarte puține exemplare.

Auzisem, într-adevăr, că mai sunt unii care merg în transhumanță, în sensul de drum lung – adică stau doar vara în loc fix, pentru că, în perioada aia, oile dau lapte și trebuie mulse cam de două ori pe zi.

În restul anului, coboară toamna, merg și iarna prin câmpie, iar pe urmă, primăvara, parcurg și distanțe de sute de kilometri.

Imagine din România.

Mi s-a părut extraordinar și am zis – Bun, hai să facem un documentar! Dar, atunci, lucrurile astea erau niște aproximări, niște legende.

Era vara lui 2006 şi am fost în Mărginimea Sibiului, în sate, căutând astfel de familii. Și când ajungeam cu mașina în sat, mi se spunea: E, da, mai sunt câteva familii, dar sunt la stână…

Bine, unde e stâna? E, o iei pe poteca asta, pe drumeagul ăsta… Dar nu era nicio potecă şi nici un drum să-l vezi clar… Şi mergi, așa, vreo două ore… Mi se spunea ceva de genul: Du-te încolo, că vei da de ei. Nu era bine.”

*

Am dat, de fapt, de un singur cioban pe-acolo, care umbla de nebun pe dealuri şi care mi-a zis:

– Da! Noi mergem! Da’ nu acuma, că e vară!

– Păi și cum dau de voi, când mergeți? Cum pot să ajung la voi la stână? Aveți vreun telefon?

– E, n-aaam. Da’ are fi-miu!

– Păi și?

– E, da’ acolo n-avem semnal.

-Păi și are cineva semnal?

-Au fetele mele!

– Păi și?!

– Păi da, da’ ele-s în sat.

*

Dragoş Lumpan a revenit în Mărginime la un festival al ciobanilor. Cu un drum, a cunoscut și bunăvoința unor artiști.

„Am și găsit o familie, erau perfecți, tineri, frumoși… Cred că aveau și un copil mic atunci, erau familia perfectă. Și le-am spus ideea mea. Mi-au spus că, vara, ei își țin oile pe terenul unui domn care este director la Astra Film, Budrală îl cheamă.

Păi da, îl știu, am expus și eu fotografii la festivalul Astra, mă mai suna, îi mai spuneam ce aparat să-și cumpere. Îl știu! Am vorbit, au fost de acord să merg cu ei, mi-au lăsat un număr de telefon și mi-au spus că, dacă nu dau de ei, că n-au semnal, să le las un SMS, c-au să-mi răspundă când dau de semnal. Uau, ce m-am bucurat: uite, există comunicare!

Imagine realizată în timpul transhumanței în Turcia.

M-am dus înapoi la București și mi-am pregătit toate cele trebuincioase, apoi i-am sunat: Uite, vreau să vin la voi. Mi-au trimis un SMS și mi-au zis: Nu se mai poate!

La un moment dat, am reușit să dau de ei. Voiam să înțeleg ce s-a întâmplat și am zis – Uite, nu insist să vin, am înțeles, nu se poate, nu se poate, dar aș vrea să știu dacă am făcut eu ceva greșit…

Și mi-au zis: Ştii, ți-am spus că noi avem oile pe terenul lui Budrală. I-am zis că te cunoaștem și, când i-am zis că vii să ne faci fotografii, ne-a amenințat că ne dă afară de pe teren dacă te lăsăm. O, bun!”.

„Acuma, Astra Film mă invită în fiecare an să merg cu filmul la festivalul lor de la Sibiu. Şi le tot spun – Voi nu înțelegeți, voi mi-ați sabotat filmul, nu vreau să-l aduc la voi. Deci, cam așa a fost: prima încercare a fost o ratare.

Dragoș Lumpan

De ajutat, l-a ajutat, într-un mod misterios, Festivalul ciobanilor. Câteva fotografii făcute de el au ajuns la familia unui cioban, care l-a căutat.

„M-a sunat, iar eu am întrebat – voi mergeți la drum? Păi, mergem. Și mă primiți și pe mine să vă fac fotografii? Te primim. Le-am mai zis: Uite ce-au pățit oamenii ăia cu Budrală, eu nu vreau să vă fac o neplăcere. Și-atunci, a zis o chestie foarte frumoasă: Da’ ce?! Nouă ne e șef Budrală?! Și mi-a plăcut atât de mult, încât am zis – Bine, gata, vin cu voi. Asta a fost găsirea grea”.

De aici, lucrurile s-au așezat ca mărgelele pe ață.

În 15 august 2007, Dragoş Lumpan a plecat în transhumanţă cu acea familie de ciobani. Iar de atunci a participat la 12 drumuri.

Dar nu va uita niciodată prima întâlnire cu stâna – nimic idilic aici.

„M-a plouat vreo două ore. Chiar dacă era august, era frig, şi mi-au dat o șubă de-aia grea. M-am ținut bine și nu prea bine, că şuba devenise foarte grea.

Și după aia am ajuns la stână, unde am dat direct într-un noroi. Câinii au dat să mă muște, nu doar în primele ore, ci și a doua zi, iar oile, care au o memorie foarte bună a feței umane, fugeau de mine…

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Totul părea un dezastru. Dar, după câteva zile, oile au început să se obișnuiască cu fața mea, câinii au început să se învețe și ei, cu fața și cu mirosul meu…”

Fotograful Dragoș Lumpan.

Titlul documentarului, Ultima transhumanță, are un sens trist. După 12 drumuri cu acea familie, într-o zi, oierii l-au sunat și i-au spus: Noi renunțăm.

Și n-o făceau ca să scape de omul cu aparatul de fotografiat.

„Pur și simplu au renunțat la drum. Era greu, iar societatea actuală permite și alte forme de creștere a animalelor, mai ușoare pentru proprietar, pentru că ei nu sunt susţinuţi în niciun fel să facă treaba asta grea. Deci, pentru ei chiar a fost ultima transhumanță”.

La finalul lui 2008, Dragoș credea c-a ajuns la un capăt de drum. Se gândea că, dintre cele 25.000 de fotografii pe care le realizase până la acel moment, să aleagă pentru un album și-o expoziție. Dar pentru asta avea nevoie de bani.

În acea perioadă, a fost contactat de alți fotografi care documentau transhumanța în țările lor din Europa și, ulterior, a primit un premiu din partea Băncii Centrale Europene pentru proiectul său.

În 2010 a obținut o finanțare de la Institutul Cultural Român, în ciuda faptului că peste tot i se spunea că e criză și că nu va găsi bani pentru un proiect cu ciobani și oi.

Încurajat, i-a venit ideea de a extinde documentarul cu material video. Așa a ajuns să filmeze transhumanţa în alte cinci țări – alți oameni, alte obiceiuri, dar și multe asemănări.

Imagine din timpul transhumanței din Italia.

*

Familia din România pe care Dragoş Lumpan a filmat-o în acea fază a proiectului se numeşte Dănuleț.

„Pe fiul lor, care era deja mare și mergea la drum, îl chema Gheorghe. După ceva ani, l-am recomandat celor de la Vodafone și-a ajuns faimos: Ghiță Ciobanul.

El, spre exemplu, merge din Mărginimea Sibiului, din Jina, până în apropiere de Zalău. În satele de pe lângă Zalău ajunge iarna. Acum, de ceva vreme, întoarcerea lui e parțială, pentru că n-a mai găsit destul teren. Nu este suficientă pășune în munții de lângă Jina pentru toate oile, așa că se întoarce doar cu cele pe care ei le numesc sterpe.

Ei, se întoarce cu sterpele, și atunci cele care dau lapte rămân undeva aproape de Zalău. Şi face acolo brânză și ce mai e de făcut. Merge pe drum cu jumătate de turmă…

Şi aici e o renunțare, e un semn față de acum 10 ani, când întrebam în Jina câte familii merg la drum şi mai erau 20-30 de familii. Acum nu mai sunt nici 10 familii care fac transhumanță.

Dragoş Lumpan a reușit însă să salveze, atât pe peliculă, cât și în memoria sa, un stil de viață care nu seamănă cu nimic din ce și-ar imagina cineva crescut la oraș.

După ce-am fost atâta vreme cu ei, unii îmi mai dau câte un telefon. Mă întreabă: Cum e vremea la voi? Mi-e și jenă să le spun că, la noi, vremea pur și simplu nu contează.

Stai acasă și ai o variație de câteva grade mereu, iar în autobuz sau la birou e aer condiționat. Deci, nu mai spui cum e vremea.

Pentru ei însă, vremea e supraviețuire.

Imagine din Țara Galilor.

Dacă e arșiță, oilor le e cald, trebuie duse la umbră. Dacă va fi secetă, trebuie să te gândești unde să le duci să bea apă – pentru că, dacă animalele alea mor, mori și tu. Sau trebuie să-ți schimbi meseria. Atâta timp cât trăiești de pe urma animalelor, trebuie ca animalele să o ducă bine.

Multe lucruri sunt radical diferite pentru ei. Ei dorm afară și în restul anului, toamna și iarna. Calendarul acela, ideea că trăiesc într-un calendar cosmic, e reală. Ei chiar trăiesc într-o relație cu spațiul cosmic, pe care noi n-o avem.

A, că mai lansează NASA câte un satelit… E fabulos, dar nu mă atinge cu nimic. Mă uit la imaginile alea, zic: Mamă, ce tare! Și gata. Dar ciobanii lansează zilnic o rachetă pe Marte. Zilnic o lansează! Și cu firesc. E viața lor. E o asumare firească, fără emfază.

Expresia aceea cu mută munții din loc e aplicabilă în cazul lor. Ei pot muta munții din loc, cumva. Chiar asta fac, mută oile de un munte pe altul. Asta înseamnă să ai grijă de 1500 de oi, în condițiile în care ai lupi, urși, ai țărani care nu te înțeleg și o Poliție care îți face greutăți…”

*

Acum, fotograful poate povesti cu relaxare diferențele și asemănările dintre o țară și alta, când vine vorba despre nesfârşitul drum al turmelor de oi.

„Cei din Albania nu mai fac transhumanță, fac doar o pendulare. Adică drumul acela vară-iarnă îl fac o zi, maximum două. Ei nu mai fac decât pendularea asta, coborârea în sat la mijlocul toamnei și urcarea înapoi pe la mijlocul primăverii, cu aproximație.

Cei din Grecia fac transhumanţă: toamna, coboară de la munte la câmpie, până aproape de mare. În schimb, la întoarcere, pentru că agricultorii au cultivat deja câmpurile, nu-i mai lasă să treacă și atunci le urcă în camioane și le duc așa înapoi.

Același lucru se întâmplă și în Italia, e o transhumanță semi-motorizată.

Imagine din Grecia.

În Turcia am fost în două locuri, în nord şi în sud, dar sunt foarte puțini care mai fac asta. Majoritatea turcilor nici nu știu că există așa ceva. Acolo erau nomazi, cu capre. Cum duc ai noștri lucrurile pe măgari, ei le duc pe cămile. Și duc o viață nomadă, și soția stă cu ei pe câmp, în iurtă.

În Țara Galilor, diferențele au fost uriașe. Erau niște extratereștri pentru noi. Adunau oile de pe dealurile din jurul fermei și asta se întâmpla de trei ori pe an. Acolo, oile stau nepăzite pe dealuri, neîngrădite, nu sunt mulse, e altă poveste.”

*

La dispariția transhumanţei din România au contribuit, de-a lungul vremii, și politicienii noștri, dornici să reglementeze ceva ce nu înțeleg.

Din când când în când apare câte o lege de o imbecilitate deosebită. N-ai voie decât doi câini… Doi câini la 1000 de oi, înseamnă că nu cunoști deloc realitatea. Nu trebuie să vină un parlamentar să-i spună ciobanului că oile trebuie închise peste iarnă, asta e o aberație.

Am vorbit cu veterinari care au oi: dacă ţii închisă oaia asta, care a fost uriașă la noi, în România, după 2-3 ani moare. Nu e adaptată la așa ceva; dacă o ții închisă, moare.

Peste 70% din populația de ovine din România ar muri dacă s-ar aplica niște legi propuse și acceptate în prima fază de niște domni care stau și ei într-o clădire”.

***

În aceste zile, Dragoș Lumpan derulează a doua parte a unui strângeri de fonduri, pentru a-și finaliza documentarul.

Prima parte s-a desfăşurat prin platforma românească Creștem Idei. A doua parte este lansată pe Indiegogo. Detalii suplimentare despre proiect puteți găsi aici.

***

Dintotdeauna, cei care merg la drum n-o să spună sută la sută adevărul. Doar o parte din el. E o prostie să-i întrebi, spre exemplu, câte oi ai? Pentru că niciodată n-o să-ți spună numărul exact.

De ce?

Ei trebuie să se apere de lupi, de urși, dar, cumva, și de răutatea umană. Și atunci, de mii de ani, au dezvoltat tehnici de apărare de-asta, să-i zicem soft, și și-au câștigat o libertate uriașă.

Ei niciodată n-au fost bine priviți de autorități, pentru că sunt prea liberi. E greu să le iei un impozit, un bir, pentru că, de fapt, tu nu știi câte animale au ei, ce fac într-o zonă…

Ciobanii sunt atât de liberi, că devin periculoși pentru un sistem autoritar. Sunt fabulos de liberi!”

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...