Europa regelui Marcel

Viorel Ilişoi

Redactor

Plecăm din sat ca tâlharii, pe la miezul nopții. Zic asta și râdem toți trei.

Mașina trece fantomatic printre casele risipite pe munte, nici câinii n-o simt. Tăcem și noi, înfiorați, peștișori muți înotând în liniștea vastă a nopții.

Marcel stă în spate, pe locul boierului, eu în fața lui. Conduce Tatiana, nevastă-sa. Așa ajunge el la garaj, regește, de fiecare dată când pleacă în cursă.

Doar e un rege al șoselelor! A depănat aproape 4 milioane de kilometri cu TIR-ul, prin toată Europa, cu zeci de mii de tone de marfă.

Ar fi ajuns de 5 ori până la Lună și înapoi, a socotit el. Dar ce să caute acolo? Doar gropi. Așa ceva găsește și aici, în România.

Plecăm în Anglia cu TIR-ul! Adică pleacă Marcel Crețu și mă ia și pe mine. De când visez un drum ca ăsta!

Am căutat mult timp un tirist să mă ia într-o cursă mai lungă, dar n-am găsit niciunul.

Aș vrea, domnule, zicea unul, dar cum să zic… mi-e rușine: noi, șoferii de TIR, avem viața noastră, intimitățile noastre în cabină, ne pișăm în borcan sau tragem vânturi, avem tabieturile noastre, mă-nțelegi... Altul, că-i interzice șeful.

Ziariștii nu sunt bine văzuți nici pe la firmele de transporturi; prind un fir din șoseta șoferului și deapănă până ajung la cadavrele din dulapul patronului.

Altul, că duce numai marfă periculoasă și n-are voie să ia pasageri. Sau că s-a obișnuit cu traiul solitar în cabină, săptămâni la rând, și pur și simplu nu mai suportă pe altcineva alături…

Și câte și mai câte motive – ale lor; eu i-am bănuit pe toți că au femei pe traseu, prin parcări, așa cum marinarii au prin porturi, și că de asta mă evitau de fapt.

„Nouă cine ne plătește pensia?” Două potențiale soluții

În România și Europa de Est, scepticismul legat de viabilitatea sistemului public de pensii este în creștere, în special în rândul tinerilor, din cauza problemelor demografice și a creșterii speranței de viață.

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

Pe Marcel l-a bătut mult timp la cap sora lui, prietena mea. Altfel n-aș fi pus piciorul într-o cabină de TIR.

Casa din Tăuţi (Alba) pentru care Marcel plăteşte rate până la adânci bătrâneţi.

Fix la miezul nopții, intrăm în garajul firmei de transporturi Trans Avram din Sebeș. Tatiana se apucă de curățenie în cabină. La urmă coboară și își invită soțul să urce. El doar o strânge de umeri cu amândouă mâinile și se cațără la volan.

Matahala de 40 de tone îl ascultă cuminte, se avântă pe drumul cu gropi care desparte garajul de drumul național. Scaunul mă zvârle în sus, până în tavan, și mă prinde înapoi, cu pernele lui molcuțe.

– Patronul nostru dă peste un miliard de lei pe an la bugetul local, impozite. Și primarul n-a catadicsit să repare bucățica asta de drum.

Vorbind, Marcel o urmărește în oglinda retrovizoare pe Tatiana, care vine din urmă cu autoturismul. La intersecție, ea îi dă două flash-uri. El îi răspunde cu un claxon scurt. Așa își mai iau o dată rămas bun.

Marcel pornește casetofonul:

Eu îți tot spun că te iubesc,
Că nu vreau să te plictisesc,
Dar totuși am ceva de spus
Și cred că asta-i de ajuns.

În alte condiții, versurile astea m-ar fi enervat. Însă acum simt şi eu cu un colț din inima lui Marcel, simt splendoarea cuvintelor goale, a melodiei sacadate. Mă gândesc că, în același timp, Tatiana a dat drumul la o melodie asemănătoare.

O luăm spre Deva, pe o bucățică de autostradă inaugurată metru cu metru, pe măsură ce se usca asfaltul, de toți premierii care s-au perindat la Palatul Victoria. Începe de nicăieri și duce niciunde, nu leagă nimic de nimic.

Jumătate din viața mea am tot auzit vorbindu-se de o autostradă care să unească marginile țării, vestul de est. Nimeni dintre contemporanii mei nu va trăi destul ca să vadă asta.

Aici, la loc cu lărgime, camionul Scania își dezlănțuie herghelia de fontă, hrănită cu foc: gonește cu ceva peste 90 de kilometri la oră, viteza maximă cu care i se permite să se deplaseze.

Încep să se adune în coloană toate cele șapte camioane de la Trans Avram trimise spre Europa de Vest. Vom merge o bucată împreună. Pe drum ne vom despărți: unii în jos, spre Spania, alții înainte, spre Franța, alții în sus, spre Danemarca și Suedia.

– Băi, avramilor, ce-ați auzit, ce-a mai făcut nebunul ăla de Putin?

Vocea, desprinsă clar din fâșâitul monoton al stației, mă trezește din gândurile mele. „Avramii”, cum își spun şoferii, au trecut pe canalul 22, canalul radio de limbă română, și vorbesc între ei. Sunt întinși pe 2-3 kilometri.

Până la vama Vărșand, pe unde vom ieși, vorbesc numai despre politică. Ce e pe la noi, ce e pe la alții. Aștept să aud și gluma groasă, de autobază, pentru care aș fi băgat mâna în foc că va veni, dar degeaba.

Oamenii sunt îngrijorați de ce se întâmplă în lume, mai ales în Rusia, nu le arde de glume. Abia când Marcel le spune că are un ziarist la bord, unul răspunde:

– Ai grijă, Marcele, de el, nu-l lăsa să ne fure meseria. Că dacă apucă să se pișe la roată și să mănânce din ladă, nu se mai lasă.

Dar asta nici măcar nu e o glumă, e un adevăr al meseriei ăsteia de șofer, îmi zice Marcel. Adică, oricât ar fi de grea șoferia pe TIR, oricâte privațiuni ar impune, are partea ei frumoasă, ceva ce nu te mai lasă să pleci.

Și, într-adevăr, e frumos să urci în cabină, să stăpânești ca un bărbat camionul uriaș, să fii doar tu și cerul, arcuit pe miile de kilometri dinaintea ta, să străbați oraș după oraș, țară după țară, zi de zi, anotimp după anotimp, să muți de ici până acolo munți de marfă, să vezi locuri noi, să simți în piept, ca pe un aer rece, senzația de libertate…

Nu am mai călătorit niciodată cu TIR-ul, dar am presimțirea acestei frumuseți dure și a acestei frumoase libertăți.

Trecem prin sate scufundate în întuneric. Farurile dezgroapă din beznă case mici, grădini mărginite de buruieni uscate, în miezul primăverii, fântâni, câte un monument în centrul vreunui sat. Kilometru după kilometru, România nocturnă se scurge monoton pe sub burta mașinii, fără vreo tresărire de orgoliu.

Marcel Creţu.

Ajungem în vamă. O femeie somnoroasă, cu un registru gros sub braț, ne face semn să urcăm pe basculă. E așa de adormită, că, dacă am trece pe lângă ea, ocolind cântarul, nici nu și-ar da seama.

Cântărim, cu totul, 39,85 tone. La limită. Peste 40 de tone, mașina nu are voie să iasă din țară. Încă unul ca noi dacă mai era în cabină, sau câțiva imigranți clandestini ascunși pe undeva, și adio, Europa!

Marcel cară 25 de tone de mobilă de la Gherla. Trebuie să le ducă în Anglia, la depozitul Ikea din Doncaster. Restul, până la aproape 40.000 de kilograme, suntem noi, camionul, mâncarea, hainele de schimb, CD-urile cu manele.

E bine că exportăm ceva. Nu ducem piese de sateliți orbitali, ci doar niște plăci aglomerate de lemn, tăiate într-un anume fel, pe care cineva din altă țară le va asambla după o schemă dată și va obține o mobilă dintre cele mai căutate.

Dar tot e ceva, măcar nu transportăm bușteni.

– Marcel, ai avut vreodată sentimentul că faci parte dintr-un mecanism imens, că ești o piesă din mașinăria care ține economia în funcțiune? Uite, voi, cu mașinile voastre, sunteți sângele care umblă prin venele economiei…

– Am avut pe dracu’! Ce sentiment? Eu doar mă urc la volan și duc încărcătura unde trebuie dusă. Economie fac patronii pe spinarea noastră, nu noi. Luăm pe cartea de muncă salariul minim pe economie, iar restul luăm din diurne, din plata la suta de kilometri parcurși. Într-o lună bună, dacă prinzi două transporturi la mare distanță, cum e ăsta, poți să iei o mie, o mie și ceva de euro. Plătești rata la casă, rata la mașină, îi mai dai copilului pentru școală, mai cheltuiești în deplasare, mai plătești o amendă de circulație, mănânci, îți iei ceva de îmbrăcat și cam ăștia-s banii.

– Dacă te încălzește cu ceva, să știi că și noi, ziariștii, suntem plătiți cu salariul minim pe cartea de muncă, mai puțin decât femeile de serviciu, iar restul pe contracte de drepturi de autor. Așa că vom ieși amândoi la pensie cu mărunțiș. Hai să-i dăm bătaie!

Abia acum pornesc șoferii tahometrele, aparatele care înregistrează toată activitatea camioanelor, un fel de „cutie neagră”: cât stau, cât rulează, cu ce viteză. Dacă le-ar fi pornit din Sebeș, odată intrați în Ungaria am mai fi mers puțin și ar fi trebuit să tragem pe dreapta, la odihna obligatorie.

Vameșii unguri îi știu pe „avrami”, fiindcă băieții trec mereu pe la Vărșand. Ungurii de la punctul de frontieră – határátkelőhely, cum îi zice în maghiară – se uită din mers la hârtiile pe care Marcel le scoate puțin pe geam și ne fac semn să trecem.

Ungaria ne oferă o sută și ceva de kilometri de șosea îngustă, ca la noi, dar netedă ca-n palmă și fără câini terciuiți pe asfalt, iar când primele dâre de lumină încep să se scurgă pe cupola orizontului, întinde înaintea noastră o autostradă care nu se termină după 20-30 de kilometri, ci se continuă ață până la frontiera de vest, legându-se cu alte și alte autostrăzi din sistemul de circulație al continentului.

România, din punctul ăsta de vedere, e un fel de apendice al Europei, un organ periferic cu circulație slabă, cu inimă leneșă.

Legănat de scaunul-minune, adorm. Când mă trezesc, văd multă câmpie și Ungarie deloc. Dacă n-ar fi autostrada, ai spune că ești în Bărăgan, între localități. Nimic care să-ți dea nuanța specifică a unei alte țări. Am scos aparatul de fotografiat, dar nu am la ce-l folosi.

Ce te așteptai să vezi? întreabă Marcel. Îți spun de pe acum că n-ai să vezi decât șosele, marcaje, mașini, parcări, parapete, eventual ceva clădiri, de la distanță. Ești prizonier în cutia asta.

Chiar și monotonul peisaj maghiar e totuși ceva. O fermă de centrale eoliene, câmpurile lucrate cu mare grijă, căsuțele de lemn de la marginea ogoarelor, făcute pentru odihnă în weekend, nu pentru somnul prășitorului, lipsa plugurilor trase de cai, câte un râu tăiat drept pe toată lungimea pustei, poduri, pomii tunși și văruiți, încărcați de floare, orice amănunt ce poate fi zărit din cabină poate sfărâmița monotonia mersului.

Marcel ține camionul constant la 90 de kilometri pe oră şi ascultă același cântăreț, pe un oarecare Simi Deac, fântână nesecată de melodii șchioape și de versuri înfiorător de proaste. Nu pare deloc plictisit de drumul lung, nici obosit.

– La ce te gândești când conduci așa de mult?

– La nimic. Sunt atent la drum.

Zice că poate să conducă o zi și o noapte fără probleme. Apoi, după câteva ore de somn, încă o zi și o noapte. Numai că n-are voie să muncească atât. Legile îl obligă să se odihnească după un grafic destul de complicat.

Eu, neînvățat cu camionul, mănânc un sendviș din rucsac și adorm iar. Când mă trezesc, Marcel e fix în aceeași poziție la volan, pe față nu i se mișcă niciun mușchi. Îmi vine să-l pișc, să văd dacă e viu.

– Avem o problemă, zice el. S-a stricat ceva la mașină. Nu mai trage motorul, nu știu de ce. Cred că s-a bulit senzorul de noxe.

– Ce-a făcut? Ce e aia?

– Senzorul de noxe îmi spune că poluez prea tare și atunci ține motorul la o turație mică, să poluez puțin.

Abia acum îmi dau seama că abia ne târâm pe autostradă. Alte camioane trec pe lângă noi ca racheta și ne claxonează.

Marcel nu se pierde. Lasă mașina să meargă singură, cum poate ea, doar din când în când mai îndreaptă volanul cu un deget. Sună acasă, la garaj, și spune ce i s-a întâmplat.

Călătoria noastră se va încheia aici, spune el pe un ton ceva mai aspru, ieșind pentru prima oară din calmul lui ardelenesc.

E drept, el e moldovean din Galați, dar l-a răpit de mic o ardeleancă, Tatiana, și în peste 25 de ani de căsnicie a devenit mai ardelean decât ardelenii. Mănâncă numai slană, ca ei, dar a făcut burtă ca mine, şi-o sprijină pe volan, fiindcă are o muncă sedentară.

– Cică trimit un cap-tractor din țară să ducă remorca mai departe, iar noi ne întoarcem.

Doar atât? N-am apucat să dorm în cabină, să mănânc pe bordul mașinii, să intru în vorbă cu o traseistă, să dorm în pătucul ăsta de-o palmă, nimic din ce mă așteptam eu de la un drum cu TIR-ul.

Marcel se uită la mine cu compasiune, probabil dezolarea mea e scrisă cu litere groase pe față.

Mai vorbește la telefon, până la urmă obține aprobare să se târască așa până la Budapesta, la reprezentanța Scania. Își ia rămas bun de la colegii lui, prin stație. Ei o țin întins mai departe, noi o luăm târâș-grăpiș spre capitala Ungariei.

Ajungem pe la amiază, la ora când ar fi trebuit să fim aproape de Viena, dacă am fi mers normal. Primim adresa din țară, o punem pe GPS și ajungem încet, dar sigur, la reprezentanţa Scania, undeva la marginea Budapestei.

Nu știm niciunul ungurește. Marcel știe un pic de engleză, de autobază, eu una de bază. Ne descurcăm. Le explicăm ungurilor ce ne doare la mașină. Ne bagă imediat pe rampă, vine unul cu un laptop, se cuplează la computerul camionului și începe niște teste.

Da, zice meseriașul, e defect senzorul de noxe. Costă o mie și ceva de euro să-l schimbe.

– Cam scump, zic ăia din țară când aud. Trimitem o mașină să vă aducă înapoi.

Marcel începe iar să trateze cu șefii lui la telefon. Calm. Așa cum conduce. Îi lasă pe toți să se bage în față, nu răspunde la provocări, nu se înfige, nu se ia la harță. Cred că și dacă ai începe să-i tragi castane, tot n-ar reacționa deloc cât timp e cu mâna pe volan. E șoferul profesionist ideal. Cel care nu-ți face necazuri.

– Se repară acum și plătește Avram, din țară, anunță el după o jumătate de oră de vorbit la telefon pe un ton atât de moale, ca o bunicuță citind povești, încât am și ațipit de câteva ori.

Doi meseriași unguri și cu Marcel se apucă să desfacă senzorul din spatele cabinei, în timp ce eu mă duc prin birouri să adun ștampile și semnături pe niște acte. Când revin, camionul sforăie vesel pe rampă, cu un senzor nou-nouț. Urcăm și o tăiem spre Viena.

– A trebuit să dai și ceva de la tine? Șpagă?

– Cred că ăștia te-ar lua la bătaie dacă i-ai jigni așa. N-am dat nimic. Ei și-au făcut treaba, firma îi plătește, asta-i tot.

Budapesta e o dungă albă și câteva vârfuri de clădiri. Tatabánya e o lizieră. Györ e un câmp de rapiță. Viena e un parapet uriaș de beton, arcuit peste noi.

Cam asta e tot ce-am văzut până aici, când un indicator de pe autostradă, de pe sensul opus, ne anunță că Viena e deja la 20 de kilometri în spatele nostru.

Facem un fel de turism de centură, mereu pe lângă localități. Nu există orașe pentru șoferii de TIR. Nu există parcuri. Nu există clădiri frumoase, monumente, cinematografe. Nu există decât asfalt și dungi albe.

– Nici femei nu există pentru șoferi, bătrâne! N-am văzut nici o producătoare pe traseu. Poate în parcare o să văd. Sunt tare curios.

– Nici n-ai să vezi. Astea-s povești. Dacă vezi vreuna, eu o mănânc. Fac de ani de zile drumul ăsta și n-am văzut așa ceva. Fetele din Europa nu stau pe șosea, stau în bordel. Iar bordelurile sunt în oraș, nu în câmp, pe unde circulăm noi. Îți garantez că pe tot traseul ăsta de mii de kilometri există o singură prostituată: la noi, pe centura Aradului. Ai s-o vezi când ne întoarcem. E una de-aia: din spate liceu, din față muzeu. Sau din spate păpușă, din față mătușă. Slabă și amărâtă, fără dinți, vai de capul ei. Face mereu semne când trec pe acolo. O singură dată am oprit. Am coborât și i-am dat un pachet de biscuiți.

Oprim tocmai la St. Pölten. Tragem într-o parcare ca să rămânem peste noapte. După aproape o mie de kilometri și după aproape 22 de ore de la plecarea din Sebeș, Marcel pare proaspăt și vioi.

Pe drum am ronțăit câte ceva din mers. Acum, Marcel scoate o pâine cât roata camionului, salată de vinete de la frigider şi fasole cu slănină, pe care o încălzește în remorcă la o mică lampă cu gaz.

El își pune castroanele între ramurile volanului, eu pe bord. Mâncăm. Avem și apă de acasă. Asta e tot. Tragem perdeluțele, blocăm ușile, Marcel pornește încălzirea și ne culcăm.

El în patul de sus, pe care se aburcă greu, sprijinindu-se cu un picior pe volan, eu în patul de jos. E destul de comod dacă nu ai pretenția să te răsucești în somn.

– De ce ai blocat ușile? E vreun pericol? – întreb după ce m-am întins în pat, îmbrăcat, ba chiar și încălțat, ca să nu miroasă urât în dormitorul nostru de tablă.

– Mai sunt hoți prin parcări. N-ai de unde să știi. Acum doar le-am blocat, că poate vrei să ieşi afară la noapte, dar când sunt singur, leg ușile una de alta, pe interior, cu o coardă. Ca să nu le deschidă meseriașii. Deschid ușa, stropesc cu ceva spray somnifer și îți fură tot de prin cabină. Tu habar n-ai, te trezești lefter. Li s-a întâmplat asta la niște băieți de la mine. Exact la ăia care spuneau că asta n-are cum să li se întâmple lor.

Motorașul care încălzește cabina, numit Sirocco, toarce frumos afară. Adorm cu senzația că o bandă albă, nesfârșită, curge de undeva și mi se înfășoară sub frunte.

Mă trezesc de câteva ori peste noapte. E prima oară când dorm într-o parcare, pe un pat îngust și tare de camion. Camioanele vin și pleacă, nu e liniște deloc.

E și prima oară când dorm cu cineva care sforăie mai tare decât mine. Marcel începe concertul imediat ce pune capul pe pernă și nu se mai oprește deloc, la fel ca atunci când conduce. E omul eforturilor de durată, zeul monotoniei.

– N-am putut dormi deloc, îmi zice el dimineață, când îi torn apă din bidon ca să se spele pe față. Toată noaptea ai sforăit ca un tractor; și când n-ai sforăit, te-ai fâțâit când afară, când în cabină.

– Iartă-mă! zic. Și, copleșit de vinovăție, nu pomenesc nimic despre exploziile lui intestinale, care mă obligau să mai deschid ușa…

– Și nici fasole n-o să-ți mai dau seara! mai zice el.

Sper să se fi odihnit totuși, să nu adoarmă pe drum. Mi-a povestit ieri cum un coleg de-al lui, trăgând tare ca să scoată cât mai mulți kilometri, a lovit o mașină pe autostradă, a omorât două femei…

Grosul salariului vine din numărul de kilometri parcurși. Că e încărcat camionul sau nu, asta nu contează. „Cât se învârte roata, banul curge”, cum ar zice Marcel. De aceea toți șoferii se zbat să prindă curse externe, fiindcă pe autostrăzile fără număr ale Europei pot să facă de două ori mai mulți kilometri, în același timp, față de România.

Marfa se mișcă mai repede în Europa, economia are alt puls. Văd coloane imense de camioane într-o nesfârșită alergătură pe autostrăzi. Unele sunt românești, șoferii lor ne salută prin stație, dar cele mai multe nu lucrează pentru firme din țară, ci pentru cele din UE. Sunt așa-zișii „șoferi din Comunitate”. Câștigă de două-trei ori mai mult decât cei din România.

Ca să fie mai clar când îmi explică toate astea, Marcel scoate și niște material didactic, un CD al unora de le zice Călin Crișan și Luminița Pușcaș, doi maneliști de catifea ale căror nume nu le voi uita niciodată pentru traumele ce mi le-au produs în această călătorie:

Sunt șofer pe camion,
Eu conduc, eu sunt patron,
Eu adun banii cu sacul,
Eu centrez, eu dau cu capul.

Sunt șofer de când mă știu,
Altceva nu pot să fiu.

Marcel e șofer de când se știe. A început pe o „șeptică”, o jumătate de TIR, de 7,5 tone, apoi a ajuns la gloria supremă a șoselei: TIR-ul. Altceva nici nu vrea să fie. E prea târziu, la 45 de ani, să se mai apuce de altceva.

Pe drum ne lipim de alt „avram”, plecat mult după noi, dar care ne ajunge din urmă. E Mihai Roman, un băiețaș de nici 20 de ani, micuț, abia se vede de după volan.

Mă uit la el cum se rupe în două când trage de volan ca să scoată camionul din parcare și nu-mi vine a crede că i-a dat cineva pe mână ditamai vaporul de uscat, încărcat cu marfă de zeci de mii de euro.

Dar puștiul pare să strunească perfect camionul. Merge mereu în fața noastră, conduce impecabil. Mai vorbim prin stație, că e singur în cabină și se plictisește.

Aflu că are o prietenă la fel de micuță ca el, cel mult 40 de kilograme, minoră, și că abia așteaptă să facă și ea 18 ani ca s-o ia prin lume cu camionul, la plimbare. Părinții ei n-o lasă să doarmă ca neoamenii prin parcări, nespălată, dar nu crește ea mare?

– Uite Melkul, bă! strig la un moment dat, gâtuit de emoție.

– Ce melc, frate?

Văd din goana mașinii, pe un deal, silueta impresionantă a Abației Melk. O știu din cărțile de istorie și o recunosc din prima. Trecem destul de aproape ca să o pot fotografia prin parbriz.

E momentul când îmi doresc mult ca mașina uriașă în care merg să fie un Matiz, ceva micuț, să putem ieși din curentul metalic al autostrăzii și să ne apropiem de clădirea care, în loc să te strivească prin măreţia ei, te înalță la cer.

Parcă tot acel deal și-a tras din străfunduri mineralele și le-a împreunat atât de frumos, ca pe niște mâini uriașe, spre cer, în rugăciune.

– Care-i faza cu melcul? se aude și Mihai în stație.

Vedem numai asfalt și marcaje până aproape de Stuttgart. Aici, într-o margine a orașului, sute de muncitori lucrează la câmp. Culeg ceva în lădițe. Nici n-a dat bine frunza în copaci, și deja se scoate prima recoltă.

Pământul e fin ca pudra de față după ce generații de-a rândul au cules pietricelele una câte una și le-au scos la margine.

– Sunt români ăștia, zice Marcel. Cei mai necăjiți. Muncesc de dimineață până seara cu curul în sus, vai de capul lor. Sclavi, nu alta. Decât așa, mai bine șofer de TIR.

Oamenii se târăsc pas cu pas, cu capetele în pământ, parcă ar fi niște căpușe colorate înfipte în pielea unui uriaș. Trecem destul de aproape de ei.

Câțiva dinspre șosea văd numărul de România și se uită lung după noi. Unul ar fi vrut să ne salute, dar mâna i-a căzut bleagă la jumătatea gestului.

Oprim într-o parcare la vreo 30 de kilometri de Mannheim. E timpul pentru odihnă obligatorie. Trebuie să stăm 12 ore. Cam mult, dar nu riscă nimeni să încalce graficul de deplasare.

E o parcare nemțească, fără câini, fără prostituate, fără cerșetori, cu restaurant, cu loc de joacă pentru copii, ceva ce l-ar putea interesa pe Mihai Roman, cu magazin – dar o parcare, totuși. Ce-o să facem 12 ore, ziua, într-o frumoasă parcare?

Norocul nostru e că am un prieten în Mannheim − Emil Stoica, un oltean glumeț și plin de viață din Vâlcea. Are o afacere în oraș, de mulți ani. „Dizolvare de locuințe”, așa s-ar traduce activitatea lui.

Mi-e prieten de pe Facebook. Acum ne vom și cunoaște. Emil vine direct de la muncă, ne ia pe toți trei în mașina lui și ne duce la un restaurant să mâncăm. Fiind gazdă, face cinste.

Emil Stoica.

Apoi ne duce la firma lui, în marginea Mannheimului, unde facem duș. O fi simțit și el că era nevoie. E cel mai bun lucru ce i se poate întâmpla cuiva care stă zi și noapte într-o cabină de camion.

Pe urmă, spălați și parfumați, ne ia la el acasă. Mai întâi ne arată cartierul unde și-a construit casa. Un rai al oamenilor cinstiți și deopotrivă un rai al bicicletelor, care stau nelegate pe la uși, la case fără gard.

V-aș mai arăta și pe străduțele celelalte, zice Emil, dar dacă ne mai învârtim mult pe aici, ăștia vor suna la Poliție că niște străini dau târcoale prin cartierul lor. Așa că mai bine haideți la mine să bem ceva.

După bere și povești, Emil îi duce pe Marcel și pe Mihai la camioane, să se odihnească, iar pe mine mă ia într-o plimbare cu mașina până în Heidelberg.

Mă duce direct la hotelul unde, în 1873, se stingea în exil domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

În părculețul de vizavi i-a fost ridicat un bust.

Bineînțeles, ca doi Facebookiști ce suntem, ne facem poze cu telefonul la statuia domnitorului și postăm imediat.

Din țară curg like-uri și wow-uri. Cum, Cuza a murit în Germania?

Apus de soare în Heidelberg.

Seara târziu, mă despart cu părere de rău de Emil, după aproape 10 ore împreună, atât de scurte. Când ajungem în parcare, Mihai și Marcel sunt gata de drum.

Spre dimineață, ajungem în Luxemburg. La intrarea în ducat e o benzinărie imensă, cu 50 de pompe, toate ocupate. E coadă de camioane în permanență.

Motorina e mai ieftină decât în România cu 20-30 la sută. Șoferii pleacă din țară cu atâta combustibil cât să le ajungă până aici. Noi suntem deja pe roșu. Băgăm câte 1.200 de litri.

Sute de camioane din România și mii de camioane din toată Europa alimentează aici cu câte 1.200 de litri. Îmi imaginez un fluviu subteran de motorină curgând învolburat de nu știu unde până sub benzinăria asta cât un sat.

Dacă nu mă înșel, în Luxemburg sunt cele mai mari salarii din Europa. Nici nu le-ar mai trebui și altceva în afară de benzinărie.

Gonim spre Franța. Dacă nu ajungem la timp, miercuri, pierdem biletul de trecere în Anglia, pe la Calais. Cu toată întârzierea de la Budapesta, ajungem la timp și ne aliniem la una dintre cele 512 linii de îmbarcare.

Zilnic, din oră în oră, feriboturi gigantice duc în Anglia camioane cu marfă. Dacă de acolo nu se duc mai departe, ce fac englezii cu atâtea bunuri? Ar putea construi, camion lângă camion, un pod peste Atlantic, până în America.

Câteva dubițe albastre, de la poliție, sosesc în viteză și se aliniază între port și pădurea pitică de maquis care se întinde cât vezi cu ochii de-a lungul litoralului.

– Ia să vezi acum, zice Marcel, brusc înviorat de apariția polițiștilor, ce cafteală iese cu talibanii.

– Ce talibani?

– Așa le zice la emigranții ăștia care vor să ajungă ilegal în Anglia.

– Din Afganistan?

– Din Afganistan, din Africa, din Ucraina, nu contează, noi le zicem la toți talibani.

– Care noi?

– Noi, de pe TIR.

„Talibanii” au luat-o la goană ca iepurii, s-au retras în desișul maquis-ului. Câte un cap mai răsare deasupra tufișurilor, în salturi de căprioară, dar imediat lupul negru, poliţistul, tabără pe el şi apoi îl trage ca pe un sac.

La marginea țării, aici, pe plajă, nu mai ajunge suflul drepturilor omului: prizonierii sunt trași de păr prin nisip, loviți cu bocancii în cap, cu bastoanele peste tot, îngrămădiți în dube.

Lui Marcel i se face milă de ei, cică n-ar trebui să-i bată așa de tare, dar puțină ordine tot trebuie făcută cumva, admite el, fiindcă așa nu se mai poate.

„Talibanii” ajung pe plajele de la Calais din toată lumea, pe filiere ilegale, de multe ori traversând chiar prin România. Trăiesc pe lângă port ca niște câini de pripas, nespălați, înfometați, hăituiți de toți, până când reușesc să se strecoare nevăzuți în remorca unui TIR sau într-un portbagaj.

Se bagă pe sub camioane, pe cabine, călare pe boghiuri, peste tot pe unde încap. Nu de puține ori au căzut din ascunzători și au fost striviți sub roți.

− Mie mi-au intrat odată trei în remorcă, povestește Marcel. Au tăiat prelata, dar finuț, numai cât să încapă ei – și, ai dracului, încăpeau printr-o tăietură cât laptopul ăsta. Eu i-am văzut când s-au băgat, dar nu le-am zis nimic, că e periculos să te pui cu ei. Ăștia îți iau gâtul râzând, așa cum îi vezi de slăbănogi.

Când am ajuns la punctul de control, i-am făcut semn polițistului că am „păduchi” pe mine – că ăștia așa le zic talibanilor: „păduchi”. Pac, au intrat băieții cu câinele în remorcă, i-au halit. Dar câinele a sărit primul jos, așa de tare puțea de la talibani.

Îți dai seama, nu se spală cu lunile, de când pleacă din tălibănia lor și până aici. Ia deschide geamul, nu simți mirosul? Bun, deci polițiștii i-au capturat pe talibani, au închis ușile, mi-au făcut semn că pot pleca.

Eu nici nu m-am dat jos din cabină. Și când ajung în Anglia, ce să vezi, îmi găsesc ăia un talibănaș ascuns în remorcă, după niște paleți. Îți dai seama ce slab era ăla, putea să se ascundă și după o coadă de mătură. Și ce împuțit, dacă a fugit și câinele de el.

Na, domnu’ Marcel, acum spală-te pe cap cu talibanul! Mi-au dat mie 3000 de lire amendă și au amendat și firma tot cu 3000 de lire. Bani pe care tot eu a trebuit să-i plătesc, în rate.

Păi ăștia sunt toți banii mei pe jumătate de an, poate și mai bine. De aia nu-i iubesc eu pe talibani. Ia să fii și tu cu ochii în patru, că nici nu știi cum se bagă unul prin țeava de eșapament.

Când se dă semnalul de îmbarcare, camioanele încep să intre unul câte unul în burta monstrului: un feribot înalt cât un bloc cu zece etaje, cu trei punți de îmbarcare. Căpcănul înghite uriașele camioane ca pe găluște.

Traversez pentru prima oară Canalul Mânecii, urmează să ating pământul Angliei, călătorind până acolo cu o minunăție a tehnicii, un feribot de ultimă generație, dar nu astea mă bucură cel mai mult, ci faptul că în sfârșit voi putea face iarăși un duș, să-mi schimb lenjeria de corp, să mă bărbieresc.

Alergăm repede pe scări până la ultimul etaj, lăsând în urmă punțile pentru turiști, cu restaurante, cinematografe, patinoar, locuri de joacă pentru copii, magazine, cafenele.

Ne grăbim să prindem rând la dușuri.

Când ajungem, gâfâind, ne dăm seama că, oricât de tare ne-am grăbi, întotdeauna există cineva mai rapid când e vorba de șoferi și de dușuri: peste o sută de bărbați, așezați la patru cozi, așteaptă la dușuri.

Bucuria apropiatei băi calde le pune tuturor pe față o lumină blândă, umană. Oameni care nu s-au văzut niciodată se salută bucuroși în toate limbile Europei, își fac loc cu multă amabilitate, râd, pentru că baia îi face deodată mai buni, ca un botez magic într-o religie a bunăvoinței.

Marcel şi Mihai, zgribuliţi pe feribot.

Când ies de la duș, spălat și bărbierit, cu haine curate, mirosind a parfum, mă uit în stânga și-n dreapta după Marcel: vreau să-mi confirme că într-adevăr plutesc pe deasupra dușumelei, căci eu așa simt.

Dar el nu e pe-aproape. Îl găsesc la o „terasă”, alături de alți șoferi români, dezbătând aprins problemele zilei: ce face Putin, ce se întâmplă cu salariile din România, ce viață grea au ei, ce țepe le dau patronii, ce femei frumoase sunt pe feribot.

În scurt timp se văd stâncile albe de la Dover. Cum debarcăm, Marcel zorește camionul spre prima oprire, dincolo de Londra, căci e programat să descarce a doua zi, joi, la Doncaster. Dacă nu ajunge la timp, la ora 16, riscă să mai aștepte o zi.

Autostrăzile englezilor sunt murdare, pline de hârtii și de peturi pe margini. Sunt departe de cele din Germania, unde am văzut și un aspirator imens, un fel de combină ce strângea praful și mizeria fină de pe asfalt.

„Ca să nu se facă mâzgă când plouă”, mi-a explicat Marcel.

Trecem de „Podul Babei”, cum îl numesc șoferii români, un pod de la intrarea în Londra, peste Tamisa, unde, prin tradiție, se plătește o taxă în contul reginei.

Din marea Londră nu văd decât strălucirea câtorva acoperișuri umede. Căci, așa cum știam din folclorul românului neumblat, în Londra plouă mereu, deci și acum. O ploaie măruntă, mai mult ca să fie acolo, să nu se abată de la șablon.

Parcarea unde oprim peste noapte este cel mai mizerabil loc pe care l-am văzut în ultimii ani. Parcăm TIR-urile – căci mai e și Mihai cu noi, puștiul – cu roțile din spate într-o baltă stătută, apă amestecată cu urina tuturor șoferilor care au trecut pe-aici înaintea noastră.

Cauciurile răscolesc mâlul de pe fund și aruncă în atmosferă un iz grețos, de veceu pulverizat. Stăm minute bune în cabine, înainte de a coborî, cu geamurile închise, ca să se mai liniștească duhoarea.

Câteva grămezi de gunoi fermentează la marginea parcării. Dau să mă apropii, ca să arunc punga cu gunoi, dar mi-e imposibil. Pare să fie un morman de șobolani tocați, acoperiți cu hârtii, pungi și cartoane.

Peste drum de această groapă de gunoi sunt câteva case cochete, înconjurate de ziduri din piatră de râu, acoperite cu iederă, un magazin sătesc, de unde ies niște bătrâne cu sacoșe pline, şi un părculeț cu două alei și trei băncuțe.

Zona e destul de populată, dar nimeni nu pare deranjat de vecinătatea fetidă a acestei parcări.

În altă parte nu ne putem duce, căci am depășit deja timpul regulamentar de condus, așa că rămânem aici. Ne obișnuim cu mirosul, chiar gătim și mâncăm afară.

Marcel face o omletă din vreo 20 de ouă, Mihai contribuie cu niște crenvurşti. Camionul are în față un fel de grilaj rabatabil. Îl dăm în jos și-l transformăm într-un fel de măsuță.

Stăm pe scăunele mici, pescărești. Avem noroc că nu bate vântul și nu răscolește duhorile. Ar fi chiar o cină romantică, dacă n-ar clocoti mizeria din jur.

Înainte de a ne înghesui în paturile noastre înguste, Marcel scoate o coardă groasă, cu două cârlige la capete, și leagă ușile una de alta. Îmi zice că, dacă ies noaptea afară, să leg ușile la loc când revin.

Asta e problema cu TIR-urile: veceul e întotdeauna în fundul curții, dar eu vin dintr-un sat din nordul Moldovei, sunt obișnuit cu asta.

E prima oară când legăm ușile pe dinăuntru. Marcel spune că pe aici operează hoții de motorină. Au pățit-o colegi de-ai lui.

Hoții vin cu o pompă de mare putere într-o dubă. Parchează mașina la distanță, să nu se audă pompa, apoi unul se târăște pe sub camioane și duce furtunul unde trebuie. În zece minute au tras o mie de litri!

Tu dormi liniștit, adormit de sforăitul Sirocco-ului, și te trezești cu rezervorul uscat. Dacă îi auzi pe hoți când umblă la rezervor, mai bine te faci că dormi dus, dacă iubești viața.

După ce-a băgat spaima în mine fără să clipească, Marcel adoarme instantaneu și pornește uriașa lui instalație de sforăit.

Pe la 3 dimineața văd ceva agitație prin parcare. Trei autoturisme albe opresc chiar lângă TIR-ul lui Marcel. Vreo zece inși coboară din mașini, se adună în cerc, vorbesc între ei. După câteva minute, unii mută niște cutii dintr-o mașină în alta. Două mașini pleacă, una rămâne. Îl trezesc pe Marcel.

– Psst! Ceva suspect se întâmplă aici.

El se uită puțin pe lângă perdea și se pune la loc în pat.

– Îi știu pe ăștia, zice. Sunt niște traficanți de țigări. Dă-i dracului! – și adoarme la loc.

Brusc idealurile vieții mele se schimbă – cel puțin pentru moment. Ce-mi doresc cel mai mult acum e să aflu ce anume l-ar putea scoate pe Marcel din calmul lui ardelenesc altoit pe o mare durere-n cot moldovenească.

Stau cu ochii pe mașina de afară. Tipii fumează liniștiți, par să aștepte pe cineva. Văd un șofer coborând din camionul lui, la vreo 10 metri de noi. Se duce la roată și-și face treaba, se urcă la loc. Asta îmi dă curaj să fac și eu la fel, căci nu mai rezist.

– Hello, my friend! You’re from Romania? – mă ia unul pe englezește când cobor…

Doar nu-i pot spune că-s turc, mă dă de gol numărul mașinii.

– Of course. This is a Romanian truck.

Mă întreabă pe un ton degajat dacă am adus țigări de pe continent. Nu, nene! Și n-aș vrea să aduc data viitoare? Că el îmi dă 500 de lire pentru trebușoara asta. Dacă nu, e ok, nicio supărare. Păi nu.

Mă ușurez la roată, bărbătește, și urc liniștit în cabină. Leg ușile. Și abia acum las inima s-o ia la trap. Nu mai dorm până dimineață.

Plecăm pe la 5. Marcel îmi povestește pe drum despre un coleg de-al lui care „a pus botul la trafic” și acum face pușcărie prin Anglia. Nu se bagă el la din astea cu țigările.

– Cu cinstea și cu bunul-simț mori de foame, zice el. Dar mai bine mort de foame decât de pușcărie.

Ajungem la timp în Doncaster. Cu 10 minute înainte de ora programată pentru descărcare. Mihai se duce mai departe, spre Leeds. Doamne-ajută!

Depozitul IKEA din Doncaster e organizat militărește. De la poartă, ne ia în primire un dispecer. Primim un bon pentru poarta de descărcare numărul 87. Sunt peste tot semafoare, indicatoare, marcaje care ne duc direct și repede la destinație.

Marcel dă cu spatele și lipește camionul de rampă. De curiozitate, mă duc până la spate să verific: între mașină și rampă e o distanță de fix două degete.

– Dacă mai dădeai un pic în spate, o loveai!

– Știu.

Desfacem limbile metalice din cheutori, apoi tragem prelata la o parte ca pe o cortină, dezvăluind 25 de tone de piese de mobilier lucrate de muncitorii români din Gherla. Piese care de aici, de la depozitul central, se vor răspândi în toată Anglia, poate și mai departe, în fostele colonii.

Acum, când ating cutiile astea, îmi dau seama ce putere colosală e globalizarea asta, ce important e drumul pe care îl face Marcel de două ori pe lună între România și o țară europeană.

Tragem cortina, apoi suntem rugați să așteptăm în cabină. Două motostivuitoare, manevrate de meseriași cel puțin la fel de pricepuți ca Marcel, descarcă marfa în mai puțin de o oră.

Rămânem peste noapte în Doncaster. Așteptăm aici indicații din România; de unde și ce marfă să luăm la întoarcere.

Când ești cu TIR-ul și vrei să dormi, nu trebuie decât să alegi unde așezi mașina. Marcel mă invită într-un cartier select de la marginea orașului, numai sedii de firme, toate strălucind de aluminiu, termopan, crom, neon.

Oprim pe o străduță liniștită, chiar pustie noaptea, în fața unei mici firme de IT. Mâncăm „din brișcă”: slănină, cârnați, ceapă, salată de vinete. Iar noaptea, când ne apucă lumeștile nevoi, coborâm și lăsăm mesajul nostru cu ADN românesc la ușa frumoasei firme englezești, căci alt loc mai ferit nu există.

– Asta-i viața de șofer, ce să-i faci? mă consolează Marcel, văzând că am mustrări de conștiință. Lasă, că e bio.

În zori o tulim devreme, să nu ne întâlnim, Doamne-ferește, cu angajații, care sigur nu ar prețui darurile noastre. Încărcăm niște folii de plexiglas dintr-un orășel cu mai multe ateliere și făbricuțe decât case, apoi niște baloți de fibre de polipropilenă.

Două firme din România, una din Miercurea Sibiului și cealaltă de pe lângă Mizil, au nevoie de așa ceva. Ar mai fi loc cam de 10 tone. Cei de la firmă caută încă marfă pe traseul de întoarcere.

Amurgul ne prinde aproape de Londra, târându-ne cu 20 de kilometri la oră într-o coloană de câțiva kilometri. Din vârful unui dâmb se vede în față, până departe, un fluviu de lumini roșii curgând lent, ca lava.

Marcel știe ce are de făcut când se află într-un „ștau”, într-un asemenea blocaj: intră pe Facebookul șoferilor, pe stație. Canalul 22, al românilor.

– … și nu știu ce să fac acum − se aude o voce plângăcioasă −, s-o iert, să n-o iert… Să mor eu că aș ierta-o.

– Dar ce-a făcut, bre? – întreabă Marcel, care n-a prins discuția de la început.

– Proasta și-a pus selfie pe Facebook, răspunde altă voce. S-a pozat în oglindă, dar n-a observat că în oglindă se vedea și unul în pielea goală, doar silueta…

Șoferul înșelat le povestește tuturor, ca la psiholog, prin ce trece cu iubita lui din Italia, care uite ce-i face: când el pleacă în cursă, ea schimbă vitezele la alții.

Unul dă știri din țară. Altul anunță că ștaul se întinde pe 20 de kilometri. Unul cere ceva de mâncare. Altul, cu ceva talent muzical, trage un cântec cu șoferi:

M-a făcut tata șofer,
I-a plăcut să fiu ca el.
Șoferaș de cursă lungă,
Frumușel și gros la pungă.

Mă uit la Marcel: de frumușel, nu-i urât, dar aia cu grosimea pungii a fost doar din necesitate de rimă.

– Ce mare fericire e pe ăștia de i-a apucat cântatul? Eu sunt acum în Anglia, zice Marcel cu amărăciune, nevasta e în România, Sendy, fata noastră, e în Spania. O mai văd când am cursă acolo. Ajung acasă, stau o zi, plec mai departe.

– Ia-ți curse în România ca să stai mai mult acasă.

– N-am cum, că în țară nu scot banii de rată la casă. Plus că Tatiana urmează să se ducă la muncă în Germania. Mai degrabă ne întâlnim așa…

Peste figura lui, impenetrabilă când e la volan, se așază o umbră grea de tristețe. Își dă seama și evită momentul zicând repede:

– Hai că în seara asta te duc la o femeie.

– Ha?

– Dormim la ea, o să vezi.

Ocolim Londra și intrăm pe întuneric într-un sătuc. Marcel bagă mașina într-o curte mare, plină de gropi.

– Aici e femeia. Doamna Churchill. Acuși o să iasă din casă și o să vină la noi. Fii atent!

Într-adevăr, după numai câteva momente, ușa casei se deschide și cineva înaintează spre noi cu o lanternă în mână. O voce feminină ne salută de la distanță.

Aha, deci de-ăsta îmi erai dumneata, domnule Marcel! Plângi după nevastă când crezi că nu te văd, dar ai gagici prin Anglia!

Femeia a ajuns acum chiar la ușa cabinei. O văd. Abia se ține pe picioare. Are cel puțin 90 de ani. Ia cei 10 euro de la Marcel, taxa de parcare în curtea ei, și pleacă tot așa, cătinel, gata să se rupă în bucăți la fiecare pas.

– M-am lămurit. O cunoști? Chiar e rudă cu Churchill?

– Nu, dar e de pe vremea lui.

A doua zi, văd alte dungi pe mijlocul drumului și alte hârtii pe margini, alte poduri, alte mașini, tot așa până la Dover. De data asta nu mai prindem rând la dușuri, pe feribot, aşa că stăm și noi mai departe unul de altul, pe cât posibil, și vorbim ceva mai tare.

Autorul, pe feribot.

Seara, ajungem într-o parcare de pe lângă Gent, în Belgia. Stăm cât a mai rămas din ziua asta. Vom mai sta și duminică. Vom mai sta și luni.

Plecăm abia marți, când ni se găsește o comandă pentru locul rămas gol în remorcă.

Să stai aproape trei zile într-o cabină de TIR nu e la îndemâna oricui. Mănânci până nu mai poți. Dormi până nu mai poți. Te uiți pe geam până nu mai poți. Te uiți la filme până nu mai poți.

Marcel are un laptop cu peste o mie de filme. Nimic altceva. Nu Facebook, nu muzică, nu Yahoo Messenger, nu Word: doar filme și VLC. Tastatura e defectă, nici nu l-ar putea întrebuința la altceva.

Și după filme iar mănânci, iar dormi, iar privești până nu mai poți mașinile care trec în goană pe autostradă.

– Ei, asta nu-i nimic, zice Marcel impasibil, odată am stat și o săptămână.

El e șofer de TIR, e învățat cu asta. Mie îmi vine s-o iau pe jos spre casă.

Marți încărcăm o rolă de tablă de 7 tone și o pornim spre casă. Belgia deja ne pute. Apoi îi puțim noi Germaniei, de la o graniță la alta. Și Austriei – o bucată, până când, învinși de propriul miros, ne spălăm într-o parcare.

Europa dungilor albe, a semafoarelor, a indicatoarelor rutiere, a mașinilor de tot felul, a parcărilor cu sau fără duș, tot ce poți vedea dintr-un TIR, se termină după 12 zile de stat pe scaun în cabină.

Pe la 7 dimineața ieșim din Arad pe o șosea spartă din metru în metru, cu mai mult gunoi pe margini decât în Anglia. De la distanță, ne face semn cu mâna o prostituată. Ne zâmbește cu câțiva dinți. Marcel oprește.

De data asta, cobor eu și îi dau o găletușă cu salată de cartofi și maioneză, nemțească. Puţin mai târziu, femeia urcă în TIR-ul din spatele nostru. Suntem acasă.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€