Ethos: un serial turcesc care te dezbracă de prejudecăți

Jelea Livia

Redactor

Început de weekend ploios, linişte în calorifere, tristeţe în suflet: un bun prilej de a face nişte bingeing de calitate. 

De cele mai multe ori, obişnuiesc să fac o cercetare destul de amănunțită înainte de a mă apuca de ceva, dar după ani buni de vizionat seriale, am epuizat de mult categoriile spre care aş merge prima dată, crime meets nordic noir meets italian mafia.

În ultima perioadă, oferta de filme mi se pare destul de limitată şi vine în general de la platformele consacrate de streaming (Netflix, HBO Go etc.), iar variantele rămase presupun un proces complicat de download şi cam la limita legii.

Aşa că m-am lăsat în mâna destinului şi am deschis plictisită Netflix. De vreo săptămână îmi tot apărea în recomandări un serial turcesc, Ethos, pe care l-am evitat graţios şi condescendent de mai multe ori. De ce? Prejudecăţi: femei cu văl, teme religioase şi un exces de feminism artificial pe care-l întâlnesc tot mai des şi de care, personal, m-am plictisit. 

Am dat totuşi play şi primul lucru care m-a prins a fost tocmai puterea cu care m-a aruncat în mlaştina propriilor prejudecăţi. Psiholog? Femeie săracă şi cu văl la terapie? Şosete purtate cu papuci? Deci şi turcii au femei care vin să le facă curăţenie?

Toate astea în Ethos (Bir Bașkadir), în regia lui Berkun Oya, un serial turcesc produs de Netflix.

Însă când vine vorba de filme și de mâncare, vreau să ştiu rapid în ce mă bag şi dacă merită timpul meu. Nu mă interesează să citesc cinci minute despre legătura strânsă a bucătarului cu papanaşii cu smântână, pentru că sunt făcuţi de bunica blândă din copilărie şi prăjiţi în tigaia neagră şi arsă a amintirilor, în timp ce afară ninge, în sobă bubuie focul şi Coşbuc priveşte pe uliţă. Cred că cei mai mulţi oameni vor să vadă rapid cum se fac papanaşii, de câtă făină ai nevoie, cât durează şi dacă-s potriviţi şi pentru musafirii mai sclifosiţi. 

Voi aplica această filosofie mai jos.

Despre ce este vorba în Ethos?

Practic, despre vieţile unor oameni din diferite categorii sociale, vieţi conectate la prima vedere doar prin simple juxtapuneri administrative. Ni se arată un pătrăţel din existenţa unor fiinţe care sunt mai degrabă conectate prin nevoia primară de a iubi şi de a fi iubite, într-o fugă obositoare de singurătate şi propriile neputințe. Un fel de mahmureală, pe scurt.

Ce se întâmplă în Ethos?

Meryem este o femeie simplă, cu capul acoperit, care locuiește într-o suburbie a Istanbului, împreună cu fratele ei şi cumnata depresivă (de o frumuseţe neverosimilă).

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

Povestea Lay’s pe care nu o știai: drumul cartofului, din câmp la fabrică și la „Mica Unire în bucate” (P)

„Povestea Lay’s pe care nu o știai” este o serie realizată de Amintiri Gustoase, care creează punți gastronomice între generații și se află mereu în căutarea brandurilor ce vorbesc tinerilor prin gust. Provocați de PepsiCo, am pornit pe drumul cartofului pentru a descoperi lucruri mai puțin cunoscute despre chipsurile Lay’s: sunt făcute din cartofi crescuți sustenabil, în ferme atent selecționate, iar gustul lor ajunge astăzi în 18 țări din Europa.

Meryem ajunge la psiholog pentru că leşină sporadic şi în cele mai nepotrivite momente, fără o cauză medicală evidentă. Are ochii verzi, vorbeşte mult, face plăcinte cu carne şi curăţenie o dată pe săptămână lui Sinan, un bărbat singur şi însingurat, din upper class-ul turc. De aici, firul poveștii se întinde în viețile tuturor oamenilor din jurul lui Meryem, fir care-i trage, tăvăleşte şi reaşează cu misterul şi severitatea de care numai viaţa reală e capabilă.

Ce mi-a plăcut în Ethos?

Tensiunea poveştii creşte gradual, dar nu ca urmare a unor intrigi nemaiîntâlnite sau destine curmate tragic, ci din construcția personajelor, autenticitatea lor, puterea emoțiilor acumulate sistematic, ca o şampanie agitată prea mult.

Am simţit tot serialul că sunt acolo cu personajele, că mă confrunt şi eu cu aceleaşi frici şi îndoieli, că o înţeleg pe Meryem şi îmi doresc să gust din prăjitura ei cu portocale. M-am ataşat inevitabil de personajele astea, la o primă vedere simple, ingenue, fără prea mari adâncimi sufleteşti. Acum, urmăresc cu succes toţi actorii pe Instragram şi dau like-uri cu bucurie şi în orb, pentru că nu prea înțeleg ce postează, dar simt că sunt cu un centimetru mai aproape de ei şi talentul lor.

Ce nu mi-a plăcut în Ethos?

Un weekend întreg numai asta am făcut: să văd serialul ăsta cap-coadă. Nu e un serial pe care să-l vezi când faci curat în dulap sau stai pe Instagram în speranţa unei vieţi viitoare mai bune. Ethos are nevoie de toată atenția ta, pe de o parte pentru că este în turcă, și pe de altă parte pentru că trebuie sa fii atent la expresiile personajelor, la cadrele foarte frumoase şi detaliile surprinzătoare din spate ca să ai o experienţă completă. 

După ce l-am terminat, mi-a fost greu să ies din stare, și să găsesc ceva la fel de bun şi puternic.

De ce să vezi Ethos?

În primul rând, pentru că te curăţă de prejudecăți. Turcii nu fac numai telenovele siropoase și Suleyman Magnificul. Ethos e un serial complex, impecabil filmat şi jucat, fără melodrame sau lacrimi inutile. Nimic nu e prea mult sau prea puţin, şi se reflectă în scene de o puritate exasperantă: să oferi o bomboană, o pereche de şosete, o plăcintă, poate însemna totul. 

În al doilea rând, să vezi cum au alţi oameni în case. Şosete cu papuci nu poartă numai oamenii săraci sau din Turcia rurală. Nu, şosete cu papuci port şi eu acum, pentru că nu am apă caldă și căldură.

În al treilea rând, coloana sonoră. L-am descoperit pe Gabriel Cotabiţă turc şi am o listă întreagă de piese pe repeat de săptămâni bune.

Trebuie să vezi Ethos pentru că e un exercițiu elegant de umanitate. De altfel, cred că motivul pentru care mi-a rămas în suflet este că a reuşit să-mi pună în faţă o oglindă stranie şi necunoscută şi m-a făcut să mă întreb: „Dacă toţi suntem la fel?”

Când şi cu cine să văd Ethos?

În weekend şi când e urgie afară. Nu merge prea bine cu soare şi păsărele ciripitoare. Nu pentru că e trist, ci pentru că e puternic şi ai nevoie de timp şi spaţiu să-l apreciezi şi să înveţi ceva din el. Deci, de vizionat în solitudine.

Ce am învăţat din Ethos?

Emoțiile sunt ca varza murată, dacă nu le mai vânturi din când în când, strică producția de sarmale. A vrea să fii iubit, a vrea să nu fii singur, toate astea sunt absolut naturale, la el ca gestul de a oferi o bomboană sau o pereche de şosete.