Este nevoie de o țară ca să crești un sat

Bogdan Pencea

Opinii

20/03/2026

Țară, țară, vrem... oameni care să cumpere câte 1 metru pătrat din Viscri.

New York nu e America, Barcelona nu e Spania și Viscri nu e România — sunt convingeri asupra cărora se pun de acord mai mult locuitorii țărilor respective și mai puțin cei care le vizitează.

Pentru un călător, NY e esența Americii, iar Viscri este, am auzit-o de multe ori din postura de gazdă, highlight-ul concediului în România. Și nu te poți gândi că istoria nu e și ironică. Transilvania, timp de sute de ani, a avut un rol militar — acela de a proteja granițele imperiului habsburgic de invaziile otomanilor sau ale hoardelor barbare. Iar acum, câteva sate sunt bastioane care plantează soft-power românesc în sufletele hoardelor de pe Airbnb și Booking.

Cine mai are nevoie de sate?

Cui mai folosește satul, ce roluri are și de ce n-am putea trăi și fără — sunt întrebări care au apărut în contextul discuțiilor despre reforma administrației, disproporționat de mult în zona celor care pledează pentru o urbanizare masivă. Textul de față este o încercare de răspuns, dar și o propunere de soluție.

O soluție pentru că, merită spus din capul locului, dacă 44,6% din populația României trăiește la țară — datele Institutului de Statistică spun chiar că populația urbană e într-o ușoară scădere, iar cea rurală într-o ușoară creștere —, optimizarea statului ar trebui să plece de la acest dat. Dacă plecăm de la ce avem și nu de la ce am putea fi, dar suntem mereu cu un pas în spatele „lor" pentru că am plecat mai târziu pe același drum, vom rămâne permanent o națiune nemulțumită.

Unul dintre avantajele nefolosite ale satului este fix acesta: că îți dă posibilitatea să observi direcții în care ai putea merge, viitoruri posibile, la scară micro. Avem un oraș la fiecare 40 de sate. Unei țări de lățimea României, cele 14.000 de sate îi dau adâncime, stratificare la mai multe niveluri.

Puse în antiteză, satul și orașul diferă prin faptul că unul oferă rarefiere, celălalt aglomerare, unul acces la servicii, celălalt acces la natură, unul funcționează în cicluri sezoniere, celălalt e 24/7, unul are reziliență DIY, celălalt hiperspecializare.

Dar cum se simte un sat față de oraș?

Mai asemănător decât te-ai aștepta. La sat găsești o lejeritate a conviețuirii pe care o întâlnești foarte rar și scump într-o metropolă. Riken Yamamoto, arhitectul care a luat premiul Pritzker acum doi ani — echivalentul unui Nobel pentru arhitecți —, și-a bazat toată activitatea pe încercări de a recrea în structurile sale ce a văzut în anii tinereții în sate din Irak, India și Nepal: comunități în care integrarea nu e un proiect, ci un reflex.

Când cineva caută eficiența în administrație, de regulă se uită la factori numerici și nu ia în calcul factori psihologici, unde pot fi găsite câștiguri mai mari. Se concentrează prea mult pe reduceri de costuri și prea puțin pe creare de valoare. Pericolul e că oricine poate tăia costuri, dar e nevoie de multă pricepere să tai costuri fără să pui în pericol creșteri viitoare.

Europa din mijlocul României

În ultimii 20 de ani, în satele din Transilvania s-a înfiripat o mini-comunitate de oameni mutați din orașe sau chiar țări străine. Nu mai e vreun sat care să nu aibă un neamț, un francez sau un american pe lângă cei câțiva bucureșteni sau clujeni. Într-o perioadă în care mai puțin sau deloc e mai bine — de la gluten la microplastice —, acești oameni au ales mai puțin sau deloc oraș. Le-am putea spune neoțărani. Trei din Viscri, dintre care unul italian, au ajuns să reprezinte satul în consiliul local. Un sat vecin are un francez în consiliul județean.

Pentru locuitorii născuți aici, că e clujean sau elvețian contează mai puțin. Ce contează mai mult este cum poate fi utilă satului profesia pe care o are, până la punctul în care fiecare om devine o instituție. Instituția bijutierului, instituția tâmplarului sau a contabilului. Sunt instituții de substituție, acolo unde nici statul și nici economia primitivă din rural nu oferă o variantă.

Satul paralel

În Viscri avem serviciu de pompieri voluntari — doi vecini care au făcut un curs acreditat și o fundație care a primit o mașină de pompieri.

În timpul sezonului cald, când numărul oamenilor crește de câteva ori, câteva case de oaspeți suportă costul pentru curățenia satului și golirea coșurilor de gunoi din răchită. Pentru a nu umple satul de mașini, un vecin și-a pus la dispoziție terenul, iar alții s-au ocupat de amenajarea unei parcări publice gratuite.

Când are loc o avarie la sistemul de alimentare cu apă, intervențiile sunt făcute chiar și pe domeniul public nu de primărie — cea care ar trebui să gestioneze, dar rezolvă peste luni de zile — ci de locuitori. Serviciul de ecarisaj și protecția animalelor este Gerhild, o vecină care se ocupă de sterilizarea câinilor fără stăpân abandonați în sat. Tot ea a amenajat niște țarcuri în curtea bisericii fortificate și încurajează vizitatorii să adopte.

Zona rurală este un deșert ocupațional. În Viscri avem preot, învățător, doi avocați, un bijutier, un publicitar, un muzician, un actor, un programator, doi arhitecți și un rege. Alte sate nu au nici atât. Medic, ca instituție formală sau informală, nu avem. Iar asta nu e o greșeală, e structural. În locuri mici ai mai puțin sau deloc. Viscri are doar 400 de locuitori. În statistică suntem după virgulă.

Iar cum lista serviciilor puse la dispoziție de stat e de așteptat să se subțieze și mai tare în viitor, contracararea ar trebui să vină prin creșterea numărului de oameni-instituție. Există însă vreo metodă de a mări acest număr? Trebuie să privim în afara satului.

Orașele funcționează ca motoare economice eficiente nu doar pentru că densitatea reduce costurile per capita. Ci și pentru că produsele cele mai rentabile sunt competențe puse laolaltă — nicio tehnologie nouă nu e creată din nimic, ci construită din bucăți de cunoștințe existente. E atât de natural la oraș accesul la expertiză, că e trecut cu vederea. Ai nevoie de consultanța unui evaluator de artă contemporană? Îl găsești la două stații de metrou distanță.

În Viscri nu e totul pierdut. Tot statistica ar trebui să ne spună că între sutele de mii de oameni care au vizitat satul a fost măcar un expert în aeronautică. Problema e ca nevoia sau oportunitatea să se întâlnească la momentul potrivit cu omul.

Așa a apărut ideea de a face un Grup de la Viscri, din care pot face parte toți cei care au venit de-a lungul timpului prin sat și sunt dispuși să ofere la nevoie sfatul lor competent. Să-i facem pe vizitatori mai... locuitori. Mai vecini. Să-i cunoască mai bine pe locuitorii satului, dar și pe alți oameni ca ei care au călcat prin sat și de care îi leagă cel puțin un lucru — simpatia pentru Viscri.

Dacă stai să te gândești, e și ciudat că această categorie de persoane — într-un an sunt în jur de 100.000 de vizitatori în acest sat de 422 de oameni — nu are un cuvânt de spus mai important.

Grupul de la Viscri și noua vecinătate

Acest Grup nu ar fi departe de o construcție socială a sașilor de acum câteva sute de ani care acum a dispărut.

Există un cuvânt german, Nachbarschaft, care nu se traduce bine în română. „Vecinătate" e prea slab, „comunitate" e prea larg. Nachbarschaft descrie un sistem pe care sașii din Transilvania l-au rafinat timp de opt secole: o rețea de obligații reciproce, de solidaritate practică, de ajutor mutual organizat aproape milităresc. Dacă îți ardea casa, vecinii reconstruiau. Dacă te îmbolnăveai, vecinii îți strângeau recolta. Dacă mureau, vecinii îți îngropau morții.

Viscri, sat înscris în patrimoniul UNESCO tocmai pentru că a conservat această lume, se confruntă acum cu o presiune pe care Nachbarschaft n-a fost proiectată s-o gestioneze: o sută de mii de oameni pe an care vin să vadă cum arăta lumea când Nachbarschaft funcționa.

Despre această Vecinătate, antropologul Vintilă Mihăilescu nota o diferențiere majoră față de formele de asociere existente pe teritoriul românesc. Dacă în jur lumea se organiza pe familii, pe cumetrii, Vecinătatea a pus proprietatea privată în centru — asocierea era prin faptul că oamenii erau vecini, nu rude.

E clar că aspectul deținerii de pământ e important în modernizarea conceptului de Vecinătate și trebuie păstrat. Așa că toți membrii Grupului de la Viscri vor fi invitați să cumpere, colectiv, câte un metru pătrat de teren din sat, dintr-o parcelă care este acum o livadă de pomi și vrem să rămână o livadă de pomi. Deținerea unui metru pătrat de teren, în acte, alături de alți apropiați ai satului, e o declarație de simpatie pe termen lung. Așa cum încuietoarea de la biserica din Biertan era la 1900 cea mai complicată din lume — nu mai puțin de 19 zăvoare dispuse împrejur, toate conectate între ele —, vânzarea sau schimbarea destinației terenului va fi aproape imposibilă, pentru că cere acordul tuturor simultan.

Această vecinătate a zilelor noastre e și un mecanism de acomodare pentru cei care și-ar dori, după un pas mic, să facă peste ani și saltul mare și să cumpere o casă în Viscri. Acomodare și pentru ei, dar și pentru localnici. Interesul unei lumi întregi a venit brusc, iar comunitatea existentă trebuie tratată cu sensibilitatea adecvată uneia care a fost obișnuită mai degrabă să fie izolată.

Între izolare și deschidere

Satul e atât de popular mai ales pentru că nu-și propune să fie popular. Și e atât de valoros pentru că a fost multă vreme sărac. Sărăcia și izolarea sunt doi foarte buni conservanți în arhitectură.

Vecina Caroline spune că o bună metodă să evaluezi cât de bogat era un sat în perioada lui de maximă dezvoltare e să te uiți la dimensiunea caselor. După acest criteriu, Viscri a fost undeva pe o mediană. Vecina Claudița de la numărul 11 își aduce aminte că atunci când a ajuns la școală la Rupea, un orășel aflat la 12 kilometri, profesorii nu știau că satul există. Acum, cei din Rupea vin să mănânce în Viscri, iar orașul lor este pe lista celor care nu mai respectă criteriul numărului minim de locuitori pentru a fi considerat oraș.

Nu poți observa corect comunitatea sașilor fără perspectiva istorică depozitată în psihicul colectiv.

Vlad Mihăescu din Șomartin notează în lucrarea sa de doctorat că prin Diploma Andreanum, un document din secolul al XIII-lea, populația mutată în acest teritoriu avea drepturi largi de auto-determinare și comerț fără taxe. Totul funcționa însă după un sistem strict în care să fii sas era condiție obligatorie pentru a fi admis în breslele care manufacturau produse. Când, în secolul al XIX-lea, privilegiile au fost abrogate și pe piață au apărut produsele austriecilor și englezilor, comercianții sași și-au pierdut motivația pentru antreprenoriat — iar lipsa de reacție și de adaptare a marcat declinul.

Și istoric, și geografic, Viscri a fost un loc ermetic. Cea mai mare schimbare recentă a fost modernizarea celor două drumuri care leagă satul de restul lumii. S-a triplat numărul vizitatorilor. Și s-a pus punct izolaționismului.

Civilizațiile, societățile și dinastiile au fost tot timpul într-un ciclu de înflorire și decădere în funcție de deschiderea pe care au manifestat-o față de exterior. Deschiderea a coincis de regulă cu perioade de inovație rapidă și integrare, în vreme ce închiderea a prezervat coeziunea, dar a riscat stagnarea.

Viscri a trăit opt secole de închidere productivă. Acum trăiește o deschidere bruscă și, pe alocuri, copleșitoare. Întrebarea nu mai e dacă satul va rămâne izolat — ci dacă va ști să primească lumea fără să se piardă pe sine.

Și succesul, și decăderea vin mai întâi treptat și apoi brusc. Pentru că statul pe loc înseamnă de fapt regres, Viscri trebuie să meargă înainte.

___

*Informații despre Grupul de la Viscri și mecanismul de achiziție a unui metru pătrat de livadă sunt disponibile AICI.