Emil Brumaru: "Femeile nu se mai uită la mine nici lateral, nici perpendicular..."

Când Emil Brumaru va înceta să scrie poeme, liniuța diafană care desparte duioșia de pornografie se va sfârși.

El e singurul poet român care a pus literally căpăstru femeii. Într-o poezie. Deci, în ficțiune.

Oricum, femeia era pe-atunci o iapă kaki. O ființă magnifică, cu buci mari și țâțe bogate, construită din gângănii, lumină și parfum de pătrunjel.

Emil Brumaru e poetul care a reașezat bucile și țâțele, cu mare delicatețe, în literatura română. (Toți așteptam asta.)

Prin 2014, Emil Brumaru încă trăia în Rezervația de îngeri. 

De-atunci, poetul a schimbat definiția poeziei − și femeile s-au schimbat.

Ceci n’est pas un interview.

Firesc ar fi ca, într-un dialog cu un ziarist, Emil Brumaru să fie condus la povestea cu femeia și frumusețea ei complexă, bla-bla…

Am renunțat la ideea asta după prima întrebare.

Am încercat, mai jos, să smulg un dialog unui om mârâit. Am vorbit despre bătrânețe, moarte și plictiseală − aceste lucruri care li se întâmplă oamenilor.

Și toate încep cu respectul.

*

− Ați spus la un moment dat, într-un interviu: „Poezia e singurul mod al meu de a fi frumos, de a însemna ceva pentru o femeie”. S-a schimbat ceva în definiție până acum?

Emil Brumaru: După cum se comportă femeile acum față de mine, cred că s-a schimbat. Oricât de frumoasă e poezia, există un soi de indiferență, așa.

Care-a-nceput întâi printr-un fel de politețe.

La un moment dat, am observat că femeile au devenit politicoase. Pe la poștă, când mă duceam să pun un plic… Mai respectuoase. Semn rău, ăsta! Când încep femeile să spună: Intrați dumneavoastră întâi în lift!…

E nasol! Nu?

A, și mi s-a întâmplat în tramvai – stăteam în picioare, și una foarte tânără, drăguță, s-a ridicat: Luați loc!

Bine, politețe, politețe, dar am ajuns să-mi deie fetișcanele astea locul lor… După aia s-a transformat într-un soi de indiferență, adică se uită ca prin sticlă la mine. Bineînțeles că eu mă uit la femei: când vine înspre mine…

Ba chiar am prins și șmecheria asta a femeilor: că ele se fac că nu le interesează un bărbat. Înainte, că acuma nu se mai fac: acuma pe bune, nu le interesează!

Se prefac că nu văd nimic, că nu te văd, însă încep să-și aranjeze breteaua de la sutien… Adică au niște mișcări prin care îți arată că te-au perceput.

Pe vremuri, se uitau exact când treceau prin dreptul meu, o privire laterală foarte scurtă. Și eu pândesc – adică pândeam, că acuma degeaba mai pândesc –, dar prindeam întotdeauna privirea asta laterală.

− Făceați colecție de priviri laterale?

− Da, făceam colecție… Nu.

Eram curios dac-o să aibă privirea asta exact în dreptul meu.

− Acum cum ați vrea să se uite femeile la dumneavoastră?

− Păi, nu știu… Acuma mă uit eu la ele… Nu se mai uită la mine nici lateral, nici perpendicular. Eu sunt ăla care mă uit.

− Ați scris poeme în care femeile sunt foarte frumoase, corporale. Voiam să vă întreb dacă credeți că sunt și femei urâte.

− Eram încă student, am început să scriu pe la vreo 14-15 ani. Mă îndrăgostisem de o elevă, dar ea era în București, eu eram în Iași. Îi scriam versuri, dar foarte proaste, că mi le-a dat.

Eu cred că mai mult din imaginație, imaginația mea le face așa, corporale.

Totuși, nu uitați, eu am făcut medicina. Am întrerupt − în loc de șase, am făcut opt ani, plus practica, 12 ani, deci sunt 20 de ani cu paciente, cu pacienți. Aveam deja un ochi format.

Trebuia să termin la 22, dar am terminat la 24. Deci doi ani am întrerupt.

Atunci era foarte vizibilă corporalitatea femeilor. În clinică, unde făceam stagii, vedeam. Ni se dădea câte un salon, aveam de prezentat bolnavul sau bolnava…

Eram foarte format ca să privesc. Când te uiți la un pacient sau la o pacientă, trebuie să vezi foarte bine, să-ți dai seama.

Că ne punea: asistentul punea foaia deoparte și ni se spunea − Pune diagnosticul.

Unii pacienți, mai sociabili așa, ne șopteau ce boală au, să nu greșim!

− Cum ați știut că puteți să renunțați la medicină cu totul?

− Ei, cu totul… În primul rând, eu mă mir cum de-am mai continuat după ce, în anul IV, voiam să fac psihiatrie.

Adică îmi plăceau nebunii.

Eu am făcut și stagiu. Nebunii… erau fiecare în lumea lui și mă și înțelegeam cu ei. Îi făceam să vorbească. Pentru că majoritatea nu vor să vorbească, dintre bolnavii cu boli mintale.

Eu mă înțelegeam, le admiteam toate delirurile alea bine constituite în timp. Nu vorbeau; de exemplu, unul mi-a explicat, după ce am ieșit afară din cameră: Dom’ne, nu vorbesc înăuntru, că mă înregistrează!

Avea un aparat de radio. Zic: Bine, dragă, vorbim afară. Deci mă înțelegeam perfect cu ei.

Unul scria versuri. E interesant, că era foarte mercantil, adică scria versurile de mână, le punea cu o ață, așa, ca și cum ar fi carte, și mi le vindea.

Erau foarte interesanți, unii. Și trebuia să știi cum să intri în dialog cu dânșii, pentru că sunt foarte retrași. De exemplu, unul dintre cazurile pe care le-am studiat eu mai îndelung: cum a ajuns el acolo? La balamuc, la Socola.

Era pe la Canal și o trimis la Academie un studiu, după care a fost internat la psihiatrie.

„Femeia mea frumoasă ca scriptura,
Nu-ţi cer nici coapsele, nici sânii şi nici gura,

Ci sufletul răscopt ca o căpşună
Cu mirosu-nţelept şi carnea bună

Şi gândurile moi şi-adânci ca mierea
După-amiezii, spre-a-mi spori puterea,

Şi-ţi fac din fluturi pat, din rouă masă,
Nelegiuit de alba mea mireasă”.

Emil Brumaru, Submarinul erotic, vol. II

− Nu cred că asta era reacția pe care o aștepta!

− Haha.

Da, dar l-o scăpat măcar de munca de acolo, de la Canal, când se lucra încă, pe vremea lui Gheorghiu Dej. Dar ce-ai făcut?

Domnule, eu am împărțit oamenii în două categorii – asta mi-a rămas în minte –, în focici și porici.

Bine, zic, dar dă-mi un exemplu, zic, care-s focici și care-s porici?

Poricii − nu mai țiu minte, dar știu că la focici era Stalin. Din cauză că avea mustățile celea așa, spunea că-i ca o focă.

Și pe chestia asta a fost trimis la psihiatrie. Dar era foarte amănunțită teoria lui, cu focici, cu porici.

Unul scria și versuri, dar parcă erau puse cu țepoiul cuvintele, unul lângă altul. Din când în când, totuși, se închega câte ceva, așa, mai inteligibil.

Îmi amintesc o expresie a lui: o fată dată-n brânză.

Ăla avea o gâlmă, așa, foarte mare, sub bărbie, spunea că are acolo bomba atomică și poate declanșa războiul atomic, așteaptă numai semnalul.

Bineînțeles că l-am luat foarte în serios.

Domnule, întâi terminăm chestia cu poezia, după aia poți să faci ce vrei.

Deci erau cazuri foarte interesante.

După stagiul de psihiatrie am întrerupt medicina. La un control de ăsta care se făcea obligatoriu la toți studenții, la o radiografie, mi-au găsit ceva la plămâni, care era incipient.

Dar tot a trebuit să stau vreo câteva luni într-un spital TBC și după aia să stau vreun an acasă, sau la preventoriu. Am preferat acasă.

Deci, după doi ani, eu aș fi putut să spun: Dă-o-ncolo de medicină! M-o și îmbolnăvit, e și grea…

În primul rând, că din primul an te bagă la anatomie, e cuiul anului, anatomia. Și o faci pe cadavre.

Noi eram 10 pe grupă, fiecare grupă are câte-un cadavru, și tai acolo, vezi vene, nervi… Când faci osteologia, permanent cu oase prin buzunare…

Pe care le cumpăram, era un mic crematoriu acolo, la anatomie. Și-i destul de șocant. Mai ales că eu terminasem cu 10 clase, pe-atunci așa era școala medie. Deci eu la 17 ani, nici nu împlinisem 17, eram deja la medicină.

Mai sunt și organele alea în borcane de spirt, ceva halucinant.

Culmea că atunci se dădea la examene și limba rusă, și eu nu știam limba rusă. Știam textele, le-am învățat pe de rost.

Vreo douăzeci și ceva de texte învățate pe de rost, fără să știu ce conțin. Și acolo mă punea să fac un rezumat, dar eu turuiam textul învățat.

Era o tipă, tot s-o agitat, după aia m-o lăsat în plata Domnului.

Trebuia să mă opresc atunci, normal. Dar nu m-am oprit. Am stat acasă… Atunci trebuia să dau la altă facultate. Nu știu ce m-o fi apucat.

De plăcut, nu-mi plăcea. Și după aia, repartiții la țară. Cu surori care se certau, infimiere…

− Aveați un serial personal.

− Da, da’ nu prea mă prindea.

În schimb, stăteam la o gazdă foarte gospodăroasă, făcea și tâmplărie, reparații, avea stupi, livadă, grădină de flori, grădină de zarzavaturi, chestii de astea care mi-au intrat în poezii.

Deci era un spațiu care-mi pria.

Nu cel spitalicesc, ci cel unde eram chiriaș. Îmi plăcea acolo. De-abia după 40 de ani de când am plecat de la Dolhasca am fost și-am văzut din nou. Și-am văzut casa care rămăsese…

− Cum se petrece trecerea asta din realitate în poezie?

− E un soi de fugă de realitate. De exemplu, noi, medicii, în fiecare lună aveam ședință la raion. Mă așezam în prima bancă acolo și scriam încontinuu. Toți credeau că îmi luam notițe.

Și se discutau niște lucruri − mortalitatea infantilă 0-1 an, și nu era voie să moară copiii în intervalul ăsta.

Erau niște ședințe foarte lungi, încă era problema ca fiecare, în gospodărie, să aibă un closet în afară, la nu știu câți metri… Și în timpul ăsta eu scriam versuri fără oprire. Mergeam acasă și le băteam la mașină, mai schimbam câteva cuvinte…

Ăștia nu s-or prins, adică… Eram aproape un exemplu, uite ce atent își notează Brumaru. Interesant, cred că exact asta era, fuga de realitate.

− Dar simțeați că era apăsătoare atmosfera politică, sau pur și simplu nu vă interesau ședințele?

− Ce s-a întâmplat cu politicul…

Când eram la facultate, m-au făcut UTM-ist, că nu era UTC. Peste vreo trei luni, au vrut să mă dea afară, că nu-mi salutam colegii.

Ăsta o fost un motiv care țin minte că m-o șocat. Eram un an de 150 de inși, cu două serii… și nu mă așteptam la chestia asta.

Io vorbesc mai mult de medicină decât de poezie…

Dar în timpul ședințelor, scriam tot timpul poezii. Chiar am o mapă: Ședințele de la raion. Le băteam la mașină, îmi luasem una mică, portabilă.

„Ţi-s bucile frumoase ca două fenomene
Cereşti ce se întîmplă o dată-ntr-un mileniu,
Pe hărţile stelare ţi le-a-nsemnat alene
Cu mîna lui buimacă de pofte dulci un geniu.

Şi sînii ţi-s cu piscul în nori cînd stai pe spate
Întinsă în grădina din dosul casei vechi.
Picioare lungi, în carne de trandafir lucrate,
Crăceşti, semeaţă nimfă, pînă la şapte leghi!
Şi-n pizda ta se-adună toţi fluturii din lume”.

Sonet IX, Infernala Comedie

− Acum cum scrieți?

− Păi… nu vă spun. Prezentul îl țin încă pentru mine.

Din superstiție. Nu spun niciodată cum scriu acuma, gândindu-mă că, întotdeauna când spui dinainte, așa, s-ar putea să stopezi.

Oricum, scriu. Vorba lui Cărtărescu: Cum scrii? Scriu scriind. Vorbesc vorbind, scriu scriind.

− Dar bănuiesc că ați trecut de la mașina de scris la un computer.

− Da, am trecut. Că le scot la o imprimantă, ca să tencuiesc acolo, și după aia le mai pigulesc.

Dar, în ultimul timp, nu mai am dorința asta neapărat să scot cărți după cărți. Mi-au apărut o mulțime.

Adică vreau să se adune ca să am de unde alege. Și, eventual, mai schimb – vezi textul mai clar, vezi unde nu merge…

− Aveți o rigoare de citit, de pildă?

− Aveam o perioadă în care citeam enorm – tot la Dolhasca. Acolo citeam afară. Citeam și când ploua.

Era un pătul, mă băgam acolo, pe un șezlong, și când ploua stăteam tot afară.

Aveam o cameră enormă, acolo trebuia să fie o prăvălie, era cu un soi de zăbrele pe la geamuri, da’ de-astea florale, așa, ondulate.

De exemplu, nimeni nu venea la mine. Eu le-am spus: Nu veniți la mine până la 6!

Ei veneau la mine să se uite la televizor. Era cea mai mare comună din Suceava, erau numai două televizoare: unul îl avea unul care conducea ceva locomotivă, la tren, acolo, și după aia am avut io.

Și veneau profesorii de la școală, care începeau cu poker, cu băut, mai știu eu ce… Și le-am spus: Până la ora 6 nu vine nimeni. Mă rog, i-am înțărcat eu cumva.

Dacă mă integram în grupul ăla de profesori băutori… Lângă liceu aveau un restaurant, și-n fiecare pauză, pac, se duceau acolo, și părinții le trimeteau: pentru dom’profesor!

Câte o sticlă de nu știu ce. Și până la ultima oră, erau unii fleașcă. Năzdrăvănii făceau.

Eu aveam foarte multe elemente sub ochii mei. Pe care, dacă nu le-aș fi avut… ca obiecte, magazia de lemne, burlanul, acoperișul, grădina de zarzavat, fântâna…

Omul ăla avea fântâna lui, deci am nimerit bine acolo. Trebuia numai să le văd. Și acuma am nostalgia asta – a statului la țară.

Că am mai stat, lângă Curtea de Argeș. Și care era tot la țară.

După aia am stat la țară vreo doi ani în județul Iași, taică-meu era șef de haltă, că era o haltă acolo. Are și halta asta un farmec al ei, cu semafoare, cu acari, cu trenuri infinite de marfă care trec fără să oprească, sau trenuri personale, drezine.

Astea-s ca niște automobile cu roți care merg pe linia ferată – când veneau în inspecție, veneau cu drezina.

Cu benzile alea de telegraf, cum bătea, puncte, linii, puncte… e-o lume întreagă. Plus că taică-meu era dom’șef!

Am stat și-ntr-un canton, la Merișani. Un an am fost la Ciceu, am stat în niște pavilioane CFR. Dar este o lume specială, au un limbaj al lor ceferiștii…

Am și scris un poem feroviar. Și acuma am nostalgia aia – am stat vreo 15 ani la țară.

− În afară de nostalgia asta, ce alte nostalgii mai aveți?

− Ei bine, aș vrea să fiu din nou așa tânăr.

Nu știu, în ultimii ani când am fost la Dolhasca… eu zic c-am consumat spațiul, dar spațiul mă consumase pe mine.

Erau vii, păduri nesfârșite.

În raionul ăla era și Mălini, satul unde s-a născut Labiș. Am și fost acolo cu medicii. Deci e un loc propice scrisului.

Dar nu mă prea înghesuiam eu cu medicina.

Și inspectorii, când au văzut că eu aveam felul meu de a-mi completa fișele, eram foarte schematic și le făceam pentru că se afla dinainte: Băi, vine în inspecție nu știu care!

Iar ultima metodă ca să scap de ei era că îi îmbătam. Și se făceau de râs. Cu doi așa am procedat: că tot i-am dat să mănânce și să beie la mine-n birou, că au trebuit să-l ducă doi!

N-a mai venit ăla în viața lui în inspecție, i-a fost rușine să mai vină.

Era un sat în care se făcea țuică, fiecare avea căzănelul lui, era și-unul mare, oficial, dar totul mirosea a țuică. Tot satul, așa, când se făcea țuică.

Și aveam elementele alea, mărarul, pătrunjelul. Că zici: Dar de ce scrie despre pătrunjel?!

Și stupii: interesant, pe nevastă-mea au pișcat-o niște albine, dar pe mine, nu. Că nu mă feream.

Dar primul semn l-am avut – și-am zis, să vezi că o să trebuiască să plec de-aicea.

Aveam un șezlong pe care stătusem tot timpul afară, când citeam. Și cât am stat, aveam un măr lângă casă – și nu mi-a căzut niciodată un măr în cap. Cădea tot alături.

Și, pe final, mi-a căzut un măr drept în cap. Zic − Dom’le, ăsta nu e semn bun.

Până atunci, merele ținuseră cu mine, mă ocroteau. Atunci, mărul ăla m-a pocnit, a fost mai dușmănos cu mine.

Plus că șezlongul nu-l luam în casă, se umplea iarna de zăpadă și a putrezit. Și când m-am așezat pe el, pac! O căzut.

„Cu ţâţele-nţepate de tăuni
Vacile roşii rumegau scaieţii.
Lângă izvorul sacru-al dimineţii,
Netulburat, Isus făcea minuni.

Inconştiente-l pipăiau pe pulpe
Râmele lungi. El, simplu şi supus,
Adolescentul, palidul Isus
Hrănea din palme cu furnici o vulpe.

O fată-ascunsă-n frageda cucută
Îmbrătişa un şarpe adormit.
Şi când sleită coapsa s-a oprit,
I s-a părut că Fiul o sărută”.

− A fost conspirația mărului și-a șezlongului.

− … Și s-o terminat. Bine, eram combinat și cu o corespondență…

Mai am, de exemplu, nostalgia cititului. Nu mai pot citi cum o făceam pe vremuri.

Acuma am și ochelari de apropiere, și de distanță, tot felul. Nu mai am răbdare, nu am răbdarea aia pe care-o aveam înainte, că citeam seturi, așa. De exemplu, Cehov.

Vreo 11 sau 12 volume erau – știu că l-am citit tot. Am citit Balzac, despre care unii spuneau: Ce faci cu Balzac, te plictisești de moarte!

Dar mie începuse să-mi placă, așa, pe la ultimul volum, că și ăla era tot așa. Da, ciudat, și asta am: nostalgia să citesc Balzac.

Asta ar fi, să am pofta aia.

Cum să spun? Cu cât îmbătrânești… eu anul ăsta împlinesc 80 de ani, nici nu mai pot să spun că e vârsta a treia, că e vârsta a patra!

Nu scade doar memoria, măcar te mai ajuți, cauți pe net chestii. Dar scad toate: și percepțiile senzoriale, simțurile, afectul…

Adică nu te mai îndrăgostești așa… toată ziua bună-ziua.

− Vă lipsește asta, să vă îndrăgostiți?

− Da, am nostalgia.

Chiar mi-a spus, acum vreo doi sau trei ani, mi-a spus o fată mult mai tânără: Măi, tu ai uitat să iubești?

Adică m-a filat cumva. Și întrebarea m-o uimit. Și-am început să mă gândesc la chestia asta: Măi, eu am uitat să iubesc sau ce dracu’?!

Știi, cum te-ar zgâlțâi unul: Băi, trezește-te!

− V-a curentat puțin.

− M-o curentat.

Nu puțin, persistent chiar.

Uite, băi, asta s-a prins că eu am uitat să mai iubesc.

− Ați spus că vă simțiți la vârsta a patra…

− Da, păi a patra e.

Că a treia e așa, de la 70 la 80… dar când ajungi la 80, intri într-a patra, zic eu.

− Care sunt lucrurile care vă încurcă cel mai tare la vârsta a patra?

− La femei, de exemplu, mă încurcă respectul de care am mai spus.

Și dup-aia vine și indiferența. Manifestă. Deci o indiferență manifestă, nu de asta latentă, așa.

Adică nici măcar să se prefacă, nu…

Nu mai fac efortul ăsta femeile. Adică ești expirat, nu mai pui probleme. Ești un tip așa, transparent.

Dumitale ai impresia că eu mă întâlnesc numai cu femei intelectuale, așa, spirituale! Că le văd prin oraș, numai spirite!

Nu, sunt destul de palpabile.

Și faptul că începi să uiți – dar nu uiți definitiv – și trebuie să faci eforturi să-ți amintești anumite evenimente sau întâmplări.

Sau îți amintești, așa, întâmplător, și spui – Uite, măi, că uitasem asta!

− Aveți încredere în amintirile acestea?

− Da, păi sunt foarte pregnante cele pe care le păstrezi în minte. Nu-s false. Acuma nu-mi luați și amintirile!

Adică, o să încep acuma să mă gândesc: Băi, e reală amintirea asta?! Nu, eu nu prea inventez. Bine, mai rotunjesc eu niște amintiri.

− Toți facem asta.

− Tot m-au îndemnat să-mi scriu memoriile și am zis: Lasă, că le scriu eu. Trebuia pe la 40 de ani să-mi scriu memoriile. Serios.

Pe-atunci eram foarte receptiv, așa.

Dar acuma cred că ar fi foarte selectiv. Ar însemna să mă repet: ce-am spus prin interviuri… M-am risipit foarte mult în interviuri. Și după ce le spui, nu mai au niciun haz.

Eu, când am plecat din Dolhasca, am plecat pentru o iubită. Mă rog, ea spunea că-i fecioară! Și era și elevă!

Deci a fost o zguduire puternică. După un an de corespondență, am plecat la ea.

Bineînțeles, corespondența aia, scrisorile mele… M-a lucrat cineva – mi-au fost confiscate.

Apoi a venit un tip, era fochist, avea o mașină imensă. Și m-a chemat la căminul cultural pentru ședință de pază contra incendiilor, și, când colo, era despre darea afară a dirigintelui poștei, pentru delapidare, și a lui Emil Brumaru, pentru imoral.

Eu, când am vrut să mă apăr, ăla avea așa un teanc cu toate scrisorile alea xeroxate. Nu, nu vorbiți, că avem aici toate dovezile!

N-am mai vorbit. Am zis: Bă, au ajuns să-mi citească corespondența intimă…

− V-ați recuperat scrisorile acelea?

− Da, i le-au dat ei înapoi.

Eu m-am căsătorit cu ea, am avut și-un copil. Ea, după vreo 25 de ani, s-a trezit și a plecat în Texas. S-a căsătorit acolo. Deci am divorțat.

Ea a vrut, eu am zis: Bine… Ce să fac?!

În primul rând, divorțul de prima soție a fost foarte greu, că ea nu voia să divorțeze. Numai de-a dracului, așa. Nu voia, pur și simplu. Și trebuia să fie amiabilă treaba.

− Ei, acum sunteți liniștit…

− Da, dar sunt prea liniștit!

Bine, acuma mă chinui cu medicamente, cu povești… Am atâtea medicamente de luat…

− Sunteți ușor iritat de vârsta a patra.

− Păi da, mă irită pentru că nu mai am aceeași forță de a scrie, aceeași forță de a citi…

Eu am lăsat o bibliotecă la Dolhasca, n-am luat nimic, doar mașina de scris. Și dus am fost!

Eu știu care era potențialul meu pe la vreo 40, 50 de ani. La 60 încă eram entuziasmat!

Mai ales am fost entuziasmat când a plecat a doua soție. Zic: Domnule, scap de chestia asta!

Adică n-a fost o lovitură pentru mine plecarea asta, ci un soi de eliberare. N-am mai făcut nicio tentativă să mă căsătoresc.

− Pentru mulți oameni care trăiesc singuri…

− E nasol, totuși.

− Asta voiam să vă întreb: care e soluția dumneavoastră la singurătate?

− În camera mea, nici fiică-mea nu intră. Și are și ea vreo 40 de ani. Dar nu poate, din cauză că se răstoarnă cărțile.

Am cărți și în dreapta, și în stânga, nu mai există masă, fotoliu…

Numai eu știu cum să mă fofilez, altfel se dărâmă totul. Mi-au mai căzut și în cap, dar nu ca mărul ăla de-atunci.

− V-ați gândit că e un semn și ăsta?

− E un semn de neglijență, că nu mi-am făcut biblioteci. Ar trebui să le iau, să le triez… e o întreagă nebunie cu cărțile.

Te mai uiți la televizor… dar cât timp poți să te tot uiți?! Pe partea ailaltă, la computer…

− Nu mai aveți cu ce să umpleți timpul?

− Nu.

Și o început, ușor-ușor, să-mi piară cheful.

Ieșeam în fiecare zi și mergeam la librării. Mi-a încetat și curiozitatea asta, a noilor apariții. Lasă, că mă duc mâine, mă duc poimâine…

Adică e-așa un fel de amânare.

Chiar la lucruri de astea – vine pensia și trebuie s-o scot, dar amân, amân…

Normal, când vine bonul ăla, fiecare, bâf!, se duce și-și scoate pensia.

Și văd că începe și cu cărțile.

Eu scoteam aproape în fiecare an, la un moment dat. Câte o carte, câte o antologie… Acuma, așa, tot amân să fac trierea, am un teanc de foi trase la imprimantă și trebuie să le recitesc…

− V-ați gândit de unde vine amânarea asta?

− Păi nu știu, parcă îmi amân finalul.

Am citit ceva la Cioran, tot pe net. Că e penibil să mori, sau așa ceva.

E ridicol să mori.

Eu nici nu pronunțam cuvântul ăsta, nici în poezie. În poezie în ultimul timp a apărut cuvântul „moarte”.

Adică nu-l concepeam.

Dar există o vârstă la care nici nu te gândești la chestia asta. Totul ți se pare că o să se întâmple la nesfârșit.

Eu am avut și șocul de la 19 ani, cu TBC-ul, și atunci am fost foarte furios. Toată lumea se întreabă asta: De ce mie?

Și eu, parcă mă luam de piept cu Dumnezeu. Deși nu eram religios.

Acuma am devenit religios.

După aia mi-am dat seama că despre tot ce ți se pare rău și urât în trecut începi să-ți dai seama că e spre binele tău.

În sensul că îți rămâne în cap un soi de experiență, de exercițiu de răbdare. Și chiar și căsătoriile: tot răul merge spre bine cumva, până la urmă.

Chestia cu poezia, știu eu… cred că pe la 14 ani am început. Scriam aiurea, prin clasa a VIII-a.

− Toți scriam aiurea prin clasa a VIII-a…

− Da. Mie mi-a adus scrisorile fetița aia care acuma e cam de-aceeași vârstă cu mine. Mi le-a adus acum vreo 4 ani.

− Și ce-ați spus?

− Ea a spus că sunt versuri, și probabil că pentru ea erau importante, dar eu când m-am uitat, m-am îngrozit! Am spus, Băi, da la ce-mi trebuie mie chestia asta?!

− Sunteți nedumerit de ce scrieți poezii?

− Inițial, am avut norocul – asta a fost – că am dat peste câteva cărți prin casă. Tot așa, prin clasa a șaptea. Mi-au plăcut foarte mult.

Era Eminescu, Postumele, care tocmai apăruse.

Am cerut bani de-acasă, era 25 de lei, un cărțoi de postume. Ăla știu că m-a marcat foarte puternic. Timp de un an, am vorbit numai din Eminescu, vorbeam în versuri. Aveam un văr care stătea în gazdă la noi și îl enervam.

Ăla cânta la cor, cânta în corul Operei, o rămas repetent… până la urmă a ajuns directorul fabricii Guban. Adică a ajuns foarte bine, nu ca mine, la țară.

Deci Eminescu ăla. După aia, eu stăteam chiar lângă teatru – și era o gașcă acolo, și veneau fete la noi. Școlile nu erau mixte.

Și am început să citesc Molière, chestii de-astea de teatru.

Plus că ne duceam – știam pe unde să intrăm, ne descuiau ușile la decoruri, pe la garderobă. Ba ne urcam pe un burlan și intram pe fereastră la lojă.

Mișunam tot timpul.

Ne duceam de nenumărate ori la teatru. Adică, eu mă duceam.

Cunoșteam actori, actrițe, mă îndrăgostisem de o actriță. Care niciodată n-a știut că eu m-am îndrăgostit de dânsa.

Actrițele astea erau foarte frumoase. Am rămas cu fixul ăsta. După aia, mai târziu, m-am îndrăgostit de Maia Morgenstern.

− Ei ați apucat să-i spuneți?

− Mi-a și scris niște scrisori, avea un scris pueril. Că trebuia să joace într-un rol din Shakespeare, să joace o tipă care se travestește în bărbat, și să se comporte ca un bărbat, dar să seducă alt bărbat, care-i plăcea ei ca femeie.

Știu că mă întreba cum să facă.

Vali Seciu apoi – era amorul meu! Îi scriam pe la 2 Mai, pe la Neptun.

− Acum înțeleg de ce vă enervează chestia cu respectul femeilor.

− Da. Am ajuns să mă respecte. Astea nu mă respectau deloc!