Emanuel Pârvu, la debutul în lungmetraj: "Mă feresc de verdicte. Îmi plac dubiile, întrebările, nesiguranțele"

Regizorul Emanuel Pârvu şi-a început cariera ca actor, după care a semnat câteva scurtmetraje. Debutul său în lungmetraj, Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, care a intrat în cinematografe pe 24 noiembrie, a obținut premiile pentru cel mai bun regizor şi cel mai bun actor principal (Şerban Pavlu) la ediția din acest an a Festivalului de la Sarajevo.

Meda… spune povestea lui Doru, un bărbat de circa 40 de ani care trăieşte într-un sat izolat. Rămas văduv, el trebuie să facă rost de bani ca să nu fie nevoit să o ducă înapoi la orfelinat pe Meda, fata pe care soția lui o creştea în asistență maternală.

Într-o societate abrutizată de nevoi şi de griji, un bărbat singuratic pare să nu mai găsească o soluţie cinstită.

Emanuel Pârvu, care a copilărit la țară, se întoarce cu acest film în lumea satului și ne spune că acea lume continuă să fie ruptă de regulile așa-numitei „civilizații”.

Ana Radu o joacă pe Meda.

− Personajul principal al poveştii tale, Doru (Şerban Pavlu), e prins fără scăpare într-o lume a compromisului. Pentru ce luptă el?

− În primul rând, luptă pentru un copil care nu are nicio vină că a fost abandonat într-un orfelinat. Există în această lume oameni care pot iubi un copil adoptat sau un copil luat în asistență maternală mult mai mult decât un părinte biologic.

− Contrastul dintre Doru şi consătenii lui, mereu scandalagii şi ameninţători, pare să fie firul roşu al filmului tău. De ce e Doru altfel?

− Eu cred că există și oameni din ăștia. Există oameni principiali, care, indiferent de condiția lor, nu se pot abate de la drumul corect. Până când le este amenințat ceva ce iubesc din toată ființa lor.

Ce e ciudat la tipul ăsta de om (și mă refer aici la Doru) este că pare mai tot timpul cu un pas în urma deciziei care l-ar putea salva.

E un om neadaptat timpurilor și situației în care trăiește, ca un fel de poet urban. Ca un scriitor genial, dar care e descoperit doar după zeci de ani de la moartea sa.

Știri din cealaltă Românie: În Iași, o femeie a primit acordul judecătorilor să intre cu forța în apartamentul unei vecine pentru a face curățenie, iar în Focșani un urs a intrat într-o benzinărie

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe.

Cum se văd din satelit cartierele-dormitor care au răsărit lângă cele mai scumpe orașe din România, Cluj și Brașov

Brașov și Cluj-Napoca sunt astăzi cele mai scumpe orașe din România pentru cei care visează să-și cumpere o casă sau un apartament. Drept urmare, locuitorii celor două orașe au preferat în ultimii 15-20 ani să se orienteze către locuințe mai ieftine construite în localități limitrofe. Haosul imobiliar generat de migrația lor a dat naștere unor struțo-cămile urbanistice care sunt vizibile din satelit.

− Vorbeşti despre corupţie şi oameni care se fac că nu văd. Filmul tău își propune să radiografieze realitatea cotidiană a României?

− Nu mi-am dorit o radiografie. Mi-am dorit mai mult un tablou, în fața căruia oamenii să se gândească și la faptul că există astfel de copii în societate.

Consider că o societate sănătoasă își protejează trecutul și viitorul. Bătrânii și copiii. Sistemul de sănătate și sistemul educațional.

Și consider că o campanie (pe care noi am inițiat-o deja, pentru informarea oamenilor cu privire la sistemul de asistență maternală) le poate face copiilor un bine mult mai mare decât credem.

− Sătenii din film trăiesc o teamă permanentă că lucrurile pe care le fac se vor scurge spre judeţeană. E o structură care pare foarte departe de ei, dar care totuşi îi condiţionează. Cum ai intrat în contact cu astfel de locuri ale României profunde?

− O mare parte din copilăria mea, trăind mai pe la țară, am văzut, auzit și simțit relația ruralului cu urbanul. Există încă, în mileniul trei, comunități întregi unde stânga nu știe de dreapta. Sau nu vrea să știe.

Mulți oameni merg prin societate cu dorința de a nu face valuri. Și atâta timp cât valul nu e foarte mare, nu poate ajunge până la județeană. Se stinge pe traseu.

Așa cum spune filmul: „Aici suntem la dracu-n praznic, poți să faci orice, important e să nu s-audă la județ”.

− Teama sătenilor de controalele „de la centru” este o nuanţă prin care tu creezi contrastul dintre sat (lume neevoluată) și oraş (lume civilizată). Atâta timp cât neregulile rămân ştiute doar de ei, oamenii îşi văd de treabă mai departe: braconaj, tăieri ilegale de păduri, abuzuri fizice, o stare continuă de tensiune etc. E o lume abrutizată, căreia – ca spectator – aproape că îi găseşti circumstanţe atenuante. Tu cum te poziţionezi vizavi de această societate marginală?

− E o chestiune foarte delicată. Consider că un drept pe care îl are orice om este dreptul la jelanie. Orice om are dreptul la doliu. Mamă, copil, soție, pe oricine ai pierdut, ai dreptul de la Dumnezeu să ai perioada ta de plâns.

Că e tăcere, furie, plâns, frustrare, retragere − indiferent ce formă are această jale, orice om are dreptul la ea. Iar dacă trăiești într-o societate care îți ia chiar și acest drept, atunci consider că acea societate e pierdută. Și atunci nici oamenii care fac parte din ea nu consideră că mai au să-i dea ceva înapoi.

Poziția mea este cea de dorință. Fiind un om care are un copil, pur și simplu îmi doresc o societate normală. Una în care regulile sunt pentru toţi, nimeni nu e mai presus de lege și toate animalele sunt egale.

Florin Zamfirescu și Lucian Ifrim, într-o secvență din film.

− Ai conceput filmul ca o serie de întâmplări care descriu situația satului decrepit, dar şi exploatat de figurile unei autorităţi locale oculte, aşa cum e personajul interpretat de Florin Zamfirescu. Cât de greu e, pentru un regizor-scenarist, să nu cadă în capcana generalizării pe care o oferă aceste arhetipuri umane?

− Cred că fiecare om e unic în felul lui. Evident că există tipare, evident că pot exista similitudini. Dar dacă reușești să găsești particularitățile acestor oameni, să îi faci să vorbească fiind oameni, nu personaje, cred că reușești să ieși din generalizare.

Cred că fiecare societate rurală are un polițist, un preot, un dascăl, un doctor, un descurcăreț și un bețiv. Depinde doar de scriitură, să nu le faci să fie șablon.

− Toate evenimentele din film converg spre un deznodământ pe care tu îl anticipezi din primele minute. Totuşi, opţiunea ta este de a nu arăta potenţiala rezolvare. Asta pentru că, de fapt, nu există o astfel de rezolvare?

− Evit să dau verdicte. Nu îmi place tipul de film american care mă obligă să simt ce vrea regizorul. De multe ori, mai pune și niște muzică, să fie sigur că simți ce vrea.

Prefer să las filmul să curgă după sufletul fiecărui spectator. Dacă aș avea 15.000 de spectatori, aș prefera ca ei să vadă 15.000 de filme diferite.

Am avut oameni care au văzut filmul și la sfârșit mi-au spus: „Ce mișto că a făcut rost de bani cu braconajul ăsta. Și-a salvat copila”. Și am avut oameni care mi-au spus : „Domne’, de ce naiba nu l-ai lăsat să facă rost de bani?”.

Mă feresc de verdicte. Îmi plac dubiile, întrebările, nesiguranțele. Și prefer asta și pentru spectatorii mei.

Adrian Titieni joacă rolul dascălului.

− Am citit într-un interviu anterior că nu ai făcut un casting convenţional. Modul tău de lucru e oarecum invers: trebuie să ştii ce actor va juca un rol pentru a construi acel personaj în aşa fel încât să se muleze pe persoana respectivă. Cum ai ajuns la această abordare?

− Cred că ține de faptul că nu pot să scriu dacă nu știu cine joacă rolul respectiv. Adică fac castingul de dinainte – într-un fel.

După ce mă văd de mai multe ori cu oameni pe care îi am în cap, încerc să hotărăsc cine joacă și abia atunci să încep să scriu exact, avându-l pe actorul respectiv în cap.

Știu ce se întâmplă în film, am traseele făcute, știu scenariul, dar textul efectiv şi replicile le scriu după ce hotărăsc cine joacă.

Ca să încerc să fiu cât mai aproape de actor, să fie textul cât se poate de apropiat de el. Iar asta, pentru mine, duce la oameni care fac ceva, nu la actori care joacă ceva.

− În cinematografia de la noi, fiecare se descurcă cum poate. Cât de greu este să faci rost de bani şi care sunt canalele prin care poţi obţine finanţare?

− Este foarte greu! După cum știm cu toții, există un sistem de punctaj (care influenţează dacă primeşti finanţare de la Centrul Naţional al Cinematografiei − n.r.). Iar punctajul înseamnă matematică. Până să ajungi să intri într-o cursă cu scenariul, trebuie să intri întâi într-una matematică.

Dacă nu iese la calcul, încerci de unul singur, în speranța că vei face până la urmă un punctaj care să-ți permită (măcar matematic) să ai o șansă. Iar până atunci, ridici mâna și strigi după ajutor.

Și când vezi câți oameni sar să te ajute, tot atunci vezi și cât ai pus tu umărul în proiectele altora, când ei au avut nevoie de ajutor.

Șerban Pavlu (în picioare) este interpretul rolului principal.

− Tu ce le-ai recomanda tinerilor ieşiţi din şcoli de profil care vor să facă un film?

− Să scrie. Mult. Și să citească. Mult. Și să vadă multe filme. Cu orice ocazie pe care o au, cinema, festivaluri, proiecții speciale. Și să nu trișeze meseria, să-și ajute semenii, să fie deschiși către oamenii care vor să facă lucruri.

Și mai ales să creadă în visele lor. Și să facă tot posibilul să-și urmeze visul, fără scuze, fără odihnă, cu sacrificii și cu credința că se poate. Dacă vrei cu tot dinadinsul, se poate.

− Dacă am omis vreun subiect care te preocupă în mod special, mi-ar plăcea să termini cu el acest interviu.

− Filmul e ceva colectiv. Fără oamenii din jurul meu, fără ajutorul lor, fără producătorul Miruna Berescu, fără mama mea, fără co-producătorii Dan Chișu și Dorin Mirea, fără prietenii mei, fără oamenii care au crezut în acest proiect (Silviu Stavilă, Cezara Armașu, Cristian Mungiu, Adrian Sitaru, Mircea Olteanu, Ștefan Pârlog, Dragoș Știrbu, Sorin Neagu, Teodor Mirea, Adrian Coman, Marius Leftărache, Tiberiu Mercurian, Mihai Pocorschi, Liviu Mărghidan), fără toți actorii implicați în acest proiect și fără alții pe care probabil îi uit acum, acest film nu ar fi existat. Și le mulțumesc încă o dată pe această cale.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€