Elena și Traian. Istoria unei relații

Legătura specială dintre Traian Băsescu − președinte al României timp de 10 ani − și Elena Udrea − șefă a Cancelariei prezidențiale, ministru și candidat la președinție − continuă să producă titluri de presă, după mai bine de 13 ani de la prima lor întâlnire.

Cum a apărut şi cum a evoluat această legătură? Și, mai ales, cum i-a influenţat pe cei doi protagoniști, în calităţile lor oficiale?

Cu ajutorul unor surse din anturajul lor, PressOne a reconstituit, în măsura posibilului, istoria de 13 ani a acestei relații − de când ea, o tânără avocată, devenea consilier general al municipiului București și până astăzi, când el face încercări disperate de a o salva de pedeapsa cu închisoarea, cu riscul de a compromite ambele sale mandate de la Cotroceni.

Capitolul I. „Cele mai frumoase momente erau când îl descopeream pe Traian Băsescu”

Suntem în anul 2002. Președintele României este Ion Iliescu, iar prim-ministru este șeful PSD, Adrian Năstase − supranumit El Însuși.

Este o perioadă în care social-democrații încep să vorbească despre o împrospătare la vârful partidului.

Ca să arate că vorbește serios despre reformă, Adrian Năstase îl susține pentru funcția − foarte importantă − de secretar general al partidului pe ambițiosul Cozmin Gușă, fost director general la Intact, trustul de presă al familiei Voiculescu.

Într-un spumos interviu acordat revistei Kamikaze, Gușă va povesti cum a ajuns în PSD:

„În ianuarie 2001 mă sună, într-o vineri. Era prim-ministrul (Adrian Năstase – n.r.). «Pe unde ești?» «Prin București, cu treabă.» «Hai mâine dimineață la mine, pe la 7, să bem o cafea, că la 8 plec la vânătoare.» «Dom’ prim-ministru, vin.»

Zice: «Trebuie să mă ajuți, să vii la partid, să-l facem modern, că știi engleză, franceză. Peste o săptămână avem congres. Vreau să accepți să fii secretar general, să scăpăm de comuniștii lui Iliescu. Dacă vrei să mă ajuți, acuma-i momentul. Vei fi un fel de manager al partidului». «Dacă-i ordin, cu plăcere!» Peste o săptămână, a fost ales președinte și eu, secretar general.”

Gușă se dovedește repede mai mult decât un vorbitor de engleză și franceză. Devine un challenger în partid: atacă garda veche, se duelează la televizor cu opoziția, iar ținta sa favorită pare să fie primarul Capitalei, Traian Băsescu.

Când nu se războiește cu Băsescu, PSD-istul Gușă mai încinge câte-o partidă de tenis cu piciorul împreună cu patronul restaurantului „Trei Cocoși”, Dorin Cocoș, cu prefectul Capitalei, Gabriel Oprea, și cu șeful Corpului de Control al premierului, Victor Ponta.

„Primii au fost Cocoș și Elena, pe care i-am cunoscut în ’99. Dorin își deschisese restaurantul «Trei Cocoși» și ne-am împrietenit pentru că seara îmi plăcea să mă mai duc acolo, cu băieții mei de la companie. Cocoș era un tip agreabil, deștept, foarte vesel, Elena venea și ea cu noi, nu era încă soția lui.

Ușor, ne-am extins echipa și au apărut și Gabi Oprea, și Bejinariu (n.r. – Eugen Bejinariu, care va ajunge prim-ministru interimar pentru 7 zile, după înfrângerea lui Năstase la prezidențiale), apoi celebrii Adrian Petrache și Alex Bittner.

Gașca a continuat întâlnirile după ce am ajuns eu secretar general. Din 2001, s-a adăugat și Ponta. (…) Încă de când l-am cunoscut pe Cocoș, în 1999, el îmi vorbea de Băsescu, deși Băsescu încă nu era primar și nu se cunoșteau.

«Bă, ăsta are sânge, ăsta e tare, dom’le!»

Apoi a avut mereu o relație de amiciție cu Băsescu. Prin 2001-2002, Băsescu era în război cu toată pesedimea, eu mă luptam cu el în fiecare zi, dar Cocoș nu avea nicio treabă. Îl găzduia acolo la el, nu se lăsa impresionat.”

Din disputele pe care Băsescu și Gușă le au la televizor, va rămâne în memoria publică o ciocnire în platoul emisiunii Marius Tucă Show, difuzată de Antena 1.

Gușă îl atacă pe motiv că PD a fuzionat cu Alianța Națională − partid înființat de primul director al SRI, Virgil Măgureanu, iar Traian Băsescu răspunde:

„Nu avem nicio legătură cu dl Măgureanu, a fost o fuziune între două partide. După fuziune, au fost între mine și dl Măgureanu trei discuții. Cea de-a treia a fost și cea care a separat definitiv apele între noi. (…)

Cea de-a treia a fost o analiză a domnului Măgureanu în care singura soluție era să colaborăm cu dumneavoastră (cu PSD, adică − n.r.), lucru pe care l-am refuzat”. 

În cursul aceleiași emisiuni, Băsescu își pierde cumpătul la un moment dat: 

„Sunteți un rebut al generației tinere, domnul Gușă. Repet: sunteți un rebut al generației tinere și vă spun ca un om de 50 de ani”.

Fără a ține cont de aceste confruntări, patronul de la „Trei Cocoși” îi primește fără discriminare și pe Băsescu, și pe Gușă, dar și pe mulți alții.

„Cocoș, Oprea și cu mine eram mari amatori de tenis cu piciorul și, o dată pe săptămână, jucam seara, la un prieten care avea teren. (…) Cel mai ofticos era Cocoș, își dorea foarte mult să câștige, iar Gabi Oprea era cel mai serios, juca până la epuizare.

Suntem prieteni în continuare, mai puțin Victor, care a ieșit. E un ofticos. Pune-l pe un om să joace fotbal și îți dai seama ce fel de om e”, va povesti Cozmin Gușă.

Prietenia dintre Cocoș și Gușă se oficializează la un moment dat, când secretarul general al PSD o ia drept consilieră pe Elena Udrea, partenera de viață a patronului de la „Trei Cocoși”.

„Nu am scăpat de ea”, are să spună Gușă.

Nu e limpede cât timp au lucrat împreună cei doi. Într-un interviu pentru un ziar local, acordat în 2013, el va spune că a fost vorba de 6 luni. Mai târziu, într-o conferință de presă, va declara că au fost numai două luni.

Cert este că…

„Elena era deja parteneră cu prietenul meu Dorin Cocoş şi voia să facă politică, deşi eu o tot îndemnam să facă afaceri. N-am scăpat de gura ei şi a trebuit s-o iau la PSD.

S-a dovedit foarte harnică şi ambiţioasă. Venea prima la birou şi pleca ultima. După vreo șase luni, şi-a dat seama că nu putea face carieră rapid şi a revenit în avocatură”, va povesti Cozmin Gușă, în interviul acordat ziarului Bihoreanul în 2013.

Într-o altă intervenție, din 2006, Gușă va spune că Udrea a fost la PSD „circa două luni”, pe un post de „consilier pe probleme juridice”: 

„Nu mai țin minte dacă am făcut-o sau nu membră de partid, dar a fost consilierul meu. Voia să facă politică și era foarte ambițioasă”. 

Elena Udrea va lăsa să se înțeleagă că relația era una informală, de fapt:

„Avem o relație de prietenie de familie de 7 ani. Și acum ne mai întâlnim, discutăm politică, discutăm orice. Poate i-am dat vreun sfat, dar n-am fost consiliera lui. Așa, prietenește, da”.

În 2003, „la un eveniment privat”, Elena Udrea îl observă pe Traian Băsescu. Va povesti ulterior că, atunci, la început, a rămas impresionată de talentul lui oratoric.

În 2004, aparent fără nicio legătură, Elena Udrea se înscrie în PNL, după ce, susține ea, discutase cu președintele liberalilor, Theodor Stolojan, despre dorința sa de a deveni politician.

Identitatea persoanei care o va ajuta pe Udrea să candideze pentru un post de consilier local rămâne un mister.

Fostul președinte al filialei PNL Sector 2 Cătălin Grigorescu spune într-un interviu că persoana care ar fi intervenit pentru ca Udrea să candideze la București a fost Ludovic Orban. Acesta, la rândul său, îl indică pe Stolojan.

Alte două surse ne-au dat ambele nume. Un numitor comun există însă: indiferent cine a pus-o pe liste, a făcut-o în schimbul unui „sprijin financiar” pe care ea l-a acordat PNL-ului.

În iunie 2004, Elena Udrea candidează și este aleasă în Consiliul General al municipiului București.

La același scrutin din vara lui 2004, Traian Băsescu îl învinge pe Mircea Geoană și obține al doilea mandat de primar al Capitalei.

Urmează o perioadă în care, la ceas de seară, în Parcul Cișmigiu, Băsescu le dă sfaturi de viață noilor consilieri locali.

Ea îl găsește „fascinant”:

„Cele mai frumoase momente erau când îl descopeream pe Traian Băsescu. Ne scotea în Cișmigiu. Eram câțiva consilieri noi și ne povestea.

Era vară, stăteam până târziu în noapte. Atunci aflam cât de mare era Traian Băsescu în marina comercială. Eu ce puteam să povestesc? Ce puteau colegii să spună? Îl ascultam ore în șir”. 

Mai trec câteva luni și, după istorica retragere a lui Stolojan, Băsescu devine candidatul Alianţei DA la preşedinţie. Director de campanie, nimeni altul decât Cozmin Gușă, pe care „Marinarul” îl elogiază că are „stomac tare, de politician”.

La finalul anului 2004, Traian Băsescu îl învinge pe Adrian Năstase și devine președinte al României.

În februarie 2005, el o numește pe Elena Udrea − fostă consilieră a directorului său de campanie, fostă consilieră locală în București și, de doi ani, soție a patronului de la „Trei Cocoși” − în fruntea Cancelariei prezidențiale.

Capitolul II. Președintele și șefa Cancelariei

4 februarie 2005. Președintele Traian Băsescu își începe ziua cu o conversație telefonică importantă: discută cu omologul său american, George W. Bush, despre rezultatul alegerilor din Irak.

Un comunicat emis de Administrația Prezidențială precizează că Bush l-a sunat pe Băsescu „în dorința de a-l felicita, în calitatea sa aliat, pentru rezultatul promițător al scrutinului irakian”. 

În aceeași zi, un alt comunicat trimis presei de Administrația Prezidențială anunță că Traian Băsescu a numit două noi consiliere la Cabinetul propriu − doamnele Elena-Gabriela Udrea și Stana Anghelescu, ambele „de profesie jurist”.

Udrea are să spună mai târziu că președintele îi propusese la Revelion să fie șefa Cancelariei, dar că funcția nu era echivalentă cu cea de ministru, ci „un fel de secretar-șef”. 

În volumul de memorii Cronică de Cotroceni, publicat în 2015, Adriana Săftoiu va povesti detalii picante de pe vremea în care era purtătoarea de cuvânt a președintelui Băsescu:

„Aducerea Elenei Udrea a surprins pe toată lumea. Mă îndoiesc că, în decembrie 2004, Elena Udrea își fixase ca obiectiv să devină bugetară cu carte de muncă în Administrația Prezidențială. Colaborarea ei cu Traian Băsescu nu cred că s-ar fi împiedicat în loc. Dar Traian Băsescu voia să o crească «politic» (…).

Unii au considerat-o pe Elena Udrea doar o slăbiciune a Președintelui, o pată de culoare care se va estompa cu timpul. Când cei din PD au realizat cât de serios era rolul Elenei Udrea în agenda Președintelui, a fost prea târziu. Alea iacta est!„

Săftoiu mai scrie că, în noua sa funcție, Elena Udrea „se descurca dificil, și nici nu ar fi putut altfel”.

În plus, presa clocotea.

După numai câteva luni de la numirea sa ca șefă a Cancelariei prezidențiale, Elena Udrea cade în capcana lui Robert Turcescu, realizatorul emisiunii 100% de la Realitatea Tv.

https://www.youtube.com/watch?v=3-xRVF46ews

„Președintele Norvegiei a declarat în urmă cu câteva ore – nu știu dacă ați văzut știrea – că dacă România și Bulgaria vor intra în Uniunea Europeană, va declanșa procedurile pentru organizarea unui referendum prin care cetățenii norvegieni să decidă dacă mai vor ca țara lor să fie membră a Uniunii Europene.

În aceste condiții – spuneți că faceți politică –, cum este pentru dumneavoastră, consilierul prezidențial Elena Udrea de la Cancelaria prezidențială, această știre?”

„Nu mă îngrijorează”, răspunde Udrea.

Imediat, Turcescu îi oferă un plic cu o foaie pe care scrie: „Știrea este falsă. Norvegia nu are președinte și nu face parte din UE”. 

Ea citește, împăturește hârtia și admite: „Recunosc, da. M-am gândit strict la… integrarea României”.

*

Începând cu acest episod, eticheta „blonda de la Cotroceni” se lipește de Elena Udrea ca marca de scrisoare.

Demisia ei de la Cotroceni vine câteva luni mai târziu, după înmulțirea articolelor de presă referitoare la conexiunile de afaceri ale lui Dorin Cocoș cu Alexandru Bittner și cu Adrian Petrache.

Relatările sunt cu atât mai grave, cu cât Băsescu și-a axat campania de la alegerile prezidențiale din 2004 tocmai pe lupta anticorupție, iar pe Bittner l-a caracterizat drept „omul de casă” al lui Adrian Năstase.

În cartea sa, Adriana Săftoiu spune că există și un element de mister în ce privește demisia Elenei Udrea.

„De ce mi-a cerut (Traian Băsescu – n.r.) să-i comunic eu demisia? M.R.U. îmi povestește, printre vorbe amețitoare, că înainte cu ceva luni – o perioadă de vreo două săptămâni, constatasem noi, cei din palat, accesul doamnei în palat nu mai era atât de direct și prelungit în cabinetul președintelui – aflase ceva foarte tulbure.

O chestie cu Moscova, cu o notificare din partea rusă, ceva ciudat… Nu știu cât de adevărată e povestea. Acum tind să cred că demisia ei era necesară ca să o îndepărteze de acele documente secrete, la care avea acces liber și necontrolat.”

Fosta purtătoare de cuvânt lasă de înțeles că demisia Elenei Udrea nu a avut efectul scontat. De altfel, Săftoiu povestește că, în ziua în care ea însăși a plecat de la Cotroceni, în biroul președintelui a dat peste următoarea priveliște:

„Ea, îmbrăcată în roșu, cu o fustă mini provocatoare, atârnând de biroul lui. Nici un gest de a masca atitudinea deloc oficială și nepotrivită locului.

El, lucrând la calculator demisia doamnei, o demisie unde presa era învinovățită. Îmi spune pe un ton ridicat să citesc cele două variante: cea de birou și cea pe care o lucra el.

Propun varianta de pe birou. E.U. îi spune lui T.B.: «Vezi, am spus că asta e mai bună» . Era varianta cu care venise ea. Așa că se decid să o dea pe aceea presei. Apoi, respingător: «Poți să pleci».

Elena Udrea m-a privit cu siguranța femeii care poate să stea la propriu pe biroul șefului. (…) De la plecarea ei, schimbarea de atitudine a Preşedintelui a devenit vizibilă. Izolare, țâfnă, necomunicare, dar doamna veșnic acolo”.

În octombrie 2005, Elena Udrea îşi depune două demisii: din funcția de consilier de stat și din calitatea de membru al PNL.

În primul document, ea transmite public că nu dorește ca, „prin insinuările repetate” la adresa ei, să devină „o vulnerabilitate”, dar precizează că rămâne un „suporter activ” al lui Traian Băsescu.

Și rămâne.

Doamna și filosoful

Prima demisie de la Cotroceni, după alegerea lui Traian Băsescu, nu a fost a Elenei Udrea, ci a filosofului Andrei Pleșu.

În cartea sa, Adriana Săftoiu lasă să se înțeleagă că Pleșu ar fi plecat tocmai din pricina Elenei Udrea, însă el nu a spus niciodată acest lucru în mod explicit.

Într-un comentariu de pe blogul său de pe site-ul ziarului Adevărul, Andrei Pleșu a făcut public conținutul demisiei sale din 2005. Iată un fragment:

„După scena de aseară, mi-a devenit limpede că tindeţi spre mai mult: vreţi să mă închideţi într-o cazarmă. Nu de un consilier aveţi nevoie, ci de ceva între aghiotant şi ordonanţă. Nu am probleme de orgoliu. Dar n-am lucrat niciodată pe tonuri răstite şi ar fi caraghios să încep s-o fac la bătrîneţe.

Sînt alcătuit în aşa fel, încît nu sînt eficient decît cînd lucrez cu plăcere, într-o atmosferă de cordialitate şi respect reciproc. (…) Nu mă îndoiesc că, prin remarcabilele Dvs. înzestrări, veţi reuşi. Vă previn, totuşi, că mai greu decît ceea ce aveţi de făcut pentru ţară este să găsiţi puterea şi fineţea sufletească de a vă lupta, autoritar, cu propriile Dvs. limite. Şi asta înainte de a fi năpădit de orgoliu şi de singurătate”.                        

Adriana Săftoiu relatează în cartea sa mai multe scene în care apare și Andrei Pleșu. Într-una dintre acestea, președintele le reproșează amândurora că nu o integrează pe Elena Udrea în echipă. Pleșu răspunde cu o întrebare, iar Băsescu părăsește încăperea.

Într-o altă scenă, petrecută într-o vizită în Italia, Traian Băsescu i-o prezintă pe Elena Udrea premierului italian Silvio Berlusconi, care se arată vrăjit de ea. Mai mult, Berlusconi cere să rămână singur cu Udrea, ceea ce pare să îl încânte pe Băsescu, după spusele Adrianei Săftoiu.

În 2005, presa pune pe seama Elenei Udrea plecarea lui Andrei Pleșu din funcția de consilier pentru politică externă.

În 2014, într-un interviu acordat site-ului Gandul.ro, Pleșu spune că în niciun caz nu a plecat din cauza Elenei Udrea și că speculațiile pe această temă fac parte din „folclor”.

Capitolul III. „Celor din partid le era frică de ea. Nimeni nu o contrazicea”

În 2006, Elena Udrea se alătură Partidului Democrat (PD), iar în luna decembrie a aceluiași an este aleasă secretar executiv.

Rămâne o apropiată a președintelui Traian Băsescu, iar uneori pare să ducă bătălii mediatice în numele său.

De pildă, în 2007, îl acuză în direct pe premierul Călin Popescu-Tăriceanu că i-ar fi cerut președintelui, printr-un bilețel, să intervină la procurorul general al țării în favoarea omului de afaceri Dinu Patriciu.

Tot în 2007, în presă apar informații potrivit cărora Elena Udrea îl vizitează pe președinte la Cotroceni la ore târzii din noapte. Întrebat dacă e adevărat, Băsescu răspunde că jurnaliștii „confundă o mașină cu o persoană”.

Surse care au lucrat în acea perioadă în Administrația Prezidențială au povestit pentru PressOne că, în acea perioadă, Elena Udrea era mereu în preajma lui Traian Băsescu: când nu mergea personal, îl suna.

„Voia să știe tot ce se întâmplă, să fie informată în legătură cu orice. Ea îi controla întâlnirile, ea decidea ce oameni intră la el, ea avea acces la Traian Băsescu 24 din 24 de ore”.

„Era o problemă”, susține sursa, „o problemă de stat – pentru că informațiile care ajung la președinte sunt foarte sensibile, sunt informații destinate doar lui.

Erau trei persoane care aveau acces nelimitat la Traian Băsescu. Primele două erau Florian Coldea și George Maior. A treia era Elena Udrea.”

Drept urmare, Elena Udrea ajunge să fie considerată o vulnerabilitate, din motive de securitate naţională.

Într-o telegramă din 2007 cu titlul „The Genie Is Out Of The Bottle” (Duhul a ieșit din sticlă), dată publicității de WikiLeaks, oficialii ambasadei americane citau afirmațiile lui Bogdan Chirieac, care spusese public că tensiunile din Administrația Prezidențială îi fac pe consilieri „să sară unii la gâtul altora” și că Adriana Săftoiu era bănuită că ar fi fost cea care povestise presei, sub protecția anonimatului, despre vizitele nocturne de la Cotroceni.

La finalul anului 2008, Udrea candidează în alegerile parlamentare și este aleasă deputat PDL de București. O lună mai târziu, este numită ministru al Turismului în primul guvern condus de Emil Boc.

Mandatul de ministru, spun sursele PressOne, pare să fie cea mai importantă perioadă din cariera Elenei Udrea. Este și perioada în care devine temută.

Un consilier de-al ei din perioada în care era ministrul Turismului povestește, sub protecția anonimatului, cum se petreceau lucrurile:

„Când era ministru, muncea foarte mult, avea întâlniri de la 9 dimineața până seara târziu, mergea mult prin țară, se întâlnea cu primarii.

Era activă ca membru de partid, dar mai ales ca ministru. Foarte mulți veneau să îi ceară bani pentru proiecte din fondurile ministerului. Era deschisă și avea o relație bună inclusiv cu pesediștii, nu avea o problemă cu asta. 

Impresia mea a fost că celor din partid le era frică de ea din cauza relației cu Traian Băsescu. Nimeni nu o contrazicea.

Era foarte apropiată de Ana Maria Topoliceanu de pe vremea aia, erau prietene, cel puțin Elena Udrea așa o considera. Iar Topoliceanu știa tot ce învârtea ea.

Tudor Breazu era omul cu semnătura și cu banii, părea că împarte chestia asta cu Topoliceanu. Breazu avea tot felul de avantaje, o mașină pe care o folosea, un apartament – mărunte, dar pentru el cred că însemnau câte ceva. În schimb, el era omul cu semnătura și cu banii”.

Potrivit fostului consilier, relațiile Elenei Udrea cu ceilalți membri de partid erau destul de reci.

Sursa care a lucrat în cadrul Administrației Prezidențiale confirmă relatările despre „cozile” care se făceau la cabinetul Elenei Udrea după 2009, când portofoliul Turismului a fost comasat cu cel al Dezvoltării:

„Vezi ce buget a avut Ministerul Dezvoltării. Politic vorbind, sunt bani pentru control politic în teritoriu. Miliarde de euro. Vizualizează asta: cozi de 30 de persoane la ea pentru bani – miniștri, președinți de consilii județene, primari de orașe mari”.

Ambele surse ne-au confirmat că mai mulți primari din PSD au beneficiat de generozitatea cu care Elena Udrea împărțea banii ministerului.

O a treia sursă, o persoană care s-a aflat la vârful PDL, ne-a relatat că „la zilele sale de naștere, puteai să vezi mai mulți membri PSD decât PDL. Prietenia ei cu Victor Ponta? Este foarte adevărat”.

*

S-a implicat vreodată Traian Băsescu în activitatea de la minister a Elenei Udrea?

„Da”, spune fostul angajat de la Cotroceni. „Când trebuia să ceară bani pentru ministerul ei de la Ministerul  Finanțelor, Traian Băsescu a intervenit.”

Potrivit aceleiași surse, Elena Udrea pur și simplu îl ruga pe Traian Băsescu să intervină pentru alocarea banilor.

„Funcționau pe principiul: «Te rog, hai să-i dăm ăstuia 300 de milioane». Era pila ei, interesul ei. Avea nevoie de el. Încerca să își cumpere oamenii și susținerea în partid.” 

O vreme, a funcționat: în perioada de glorie în care Elena Udrea a condus ministerul cu mână de fier, mai mulți membri ai vechiului PDL au lăudat-o public. Printre ei se numără foștii miniștri Teodor Baconschi și Theodor Paleologu.

Dar bănuiau cei din PDL că fostul președinte este apropiat de Elena Udrea?

„Nu încape îndoială”, spun sursele.

Unii colegi de partid s-au îndepărtat de ea din cauza asta. Alții, poate tocmai din acest motiv, au ținut-o aproape.

„Din afară, pentru cineva care nu cunoștea programul președintelui” − spune sursa care s-a aflat la vârful PDL − „era ciudat, oricum: avea ea o deplasare în teritoriu, în județul X, aflam că s-a deplasat și președintele în aceeași zi acolo.

Altfel, se adresau unul altuia politicos. Ea îi zicea lui «Domnul președinte», iar el, ei – «Elena».”

Capitolul IV. „Elena Udrea era vocea, mâna lui Băsescu”

Sursa care i-a fost consilier susține că Elena Udrea era o persoană dură. O caracterizare pe care i-a făcut-o și actuala președintă a PNL, Raluca Turcan, când a descris-o drept „un Kill Bill al politicii românești”. 

„Era foarte muncitoare și foarte dură. Cel mult, era nervoasă, dar nu să o vezi că se smiorcăia. Era foarte puternică.

Clar era văzută ca fiind vocea lui (Traian Băsescu – n.r.), mâna lui, tot ce vrei. Cei din teritoriu veneau să discute cu ea, era ca un lider informal.

Boc conducea partidul atunci, dar știu că era în permanență coadă la ea. Avea imaginea lui Băsescu în spate, sigur le era frică de ea”, își amintește sursa care a lucrat pentru Udrea.

Poziția în partid și frica pe care o inspira aveau să îi inducă Elenei Udrea ambiții politice tot mai mari: mai întâi, de a deveni președinte al PDL. Apoi, chiar președinte al României.

Revenind însă în vara anului 2012, când România era în clocot, primul set de alegeri – cele locale – a generat un conflict aprig în cadrul Partidului Democrat-Liberal.

Guvernul Boc picase, apoi guvernul condus de Mihai-Răzvan Ungureanu avusese o viață scurtă, iar PDL era în degringoladă.

Potrivit sursei care a colaborat cu Elena Udrea, candidatura din 2012 a lui Silviu Prigoană la Primăria Capitalei, pe care ea a susținut-o, a fost de la început „un blat”. 

„La alegerile locale de la București nu mi s-a părut că a avut o strategie, doar voia să se termine odată. Ce-i drept, era un blat destul de evident.

Au fost discuții la un moment dat, fiindcă trebuia cu totul altul să fie candidatul. Trebuia să fie Raed Arafat la București. Băsescu și Udrea au discutat cu el ca să îl convingă, a refuzat, și până la urmă l-au impus pe Prigoană.

Pe de altă parte, sunt și locuri unde au fost surprinși de blat. Nu se așteptau ca Liviu Negoiță să nu facă nimic. Nu se așteptau ca Poteraș să piardă la sectorul 6.

După ce și-au dat seama că nu pot să îl convingă pe Arafat, campania a mers în cap.”

Au urmat o vară fierbinte care a culminat cu suspendarea lui Traian Băsescu din funcție. Apoi, în decembrie, Elena Udrea a reușit să prindă un loc în Parlament, ca deputat de Neamț.

În 2013, un nou scandal a zguduit PDL: Elena Udrea a candidat la șefia partidului. Iar Traian Băsescu a susținut-o.

A rămas celebru filmulețul postat de Băsescu pe Facebook după ce partidul îl preferase pe Vasile Blaga: „Adio, PDL!”.

La acel moment, spune prima noastră sursă (cea care a lucrat la Cotroceni), Elena Udrea miza pe ajutorul lui Cristian Petrescu, fost ministru al Dezvoltării în Guvernul Ungureanu și omul de care era apropiată în partid.

„A fost foarte nemulțumită de Cristian Petrescu. El trăgea sforile. S-a supărat că Blaga a avut o întreagă echipă în spate și ea a lucrat numai cu ăsta. În ziua congresului, a tot încercat să discute cu presa, să spună că Blaga fraudează voturi, dar degeaba.”

În partid, Elena Udrea era văzută drept arogantă și imprevizibilă. Cei care nu îi erau prieteni se simțiseră umiliți – asta spun oamenii care nu au fost de partea ei atunci.

În cele din urmă, candidatura sa a rupt PDL în două. Iar facțiunea care i-a rămas alături ei, ca reprezentantă a președintelui Băsescu, a generat un nou partid, Partidul Mișcarea Populară.

PMP a fost văzut de la început drept un soi de jucărie a Elenei Udrea, însă oamenii care s-au aflat în preajma sa spun că lucrurile nu decurgeau astfel.

„La europarlamentare, când trebuia să facă listele, Udrea i-a lăsat pe membrii PMP să se certe între ei – cine și cum apare pe liste.

Le-a zis: «Mâine, la 8, vin aici să îmi beau cafeaua. Puneți-vă pe liste sau, dacă nu, o să pun eu oamenii». Când a venit ea a doua zi, ei încă se certau. Dar ea nu a zis nicio clipă: «Eu fac listele! Nu vă amestecați!».”

Capitolul V. „Traian Băsescu n-a vrut ca ea să candideze la prezidențiale”

În campania pentru alegerile prezidențiale din 2014, Elena Udrea a făcut de toate: a sărit cu parașuta, s-a îmbrăcat în straie maramureșene, a alergat la maraton și, mai ales, l-a scos din cursă pe candidatul propriului partid, fostul ministru de Externe Cristian Diaconescu.

L-a tras pe sfoară Băsescu pe Diaconescu sau Elena Udrea i-a forțat mâna?

Sursele noastre spun că a doua variantă este cea plauzibilă.

„La prezidențiale, ea deja era în corzi. Rămăseseră puțini pe lângă ea: Gelu Vișan, Eugen Tomac… Alții nu prea erau. Era deja părăsită, se vedea că, odată ce dispare Băsescu, îi dispare și ei puterea.

Băsescu nu a vrut ca ea să candideze la prezidențiale. Ea a zis că se bagă, dar inițial nu l-a convins. Deci, sigur el nu voia, dar mai e un aspect: ea chiar credea că o să câștige.

Ea chiar credea că Iohannis o să fie declarat incompatibil, că ea iese pe locul 3 în primul tur, Iohannis e exclus și ea intră în turul doi cu Ponta, iar toată dreapta o votează pe ea.”

În presă, povestea a fost destul de limpede: inițial, Băsescu a semnat pentru candidatura lui Cristian Diaconescu. Apoi au început să apară voci și sondaje care îi dădeau, chipurile, Elenei Udrea mai multe șanse decât Diaconescu.

În cele din urmă, Udrea și Băsescu au avut o întâlnire care a „transpirat” în presă, iar la scurt timp, partidul a desemnat-o pe ea candidat, în vreme ce Diaconescu a rămas independent.

L-am contactat pe Cristian Diaconescu să îl întrebăm dacă Elena Udrea își exprimase aspirațiile prezidențiale înainte de această poveste, dar a refuzat să discute.

„Nu pot nici să confirm, nici să infirm nimic!”, a răspuns Diaconescu.

Cert este că președintele de atunci al Agenției Naționale de Integritate (ANI), Horia Georgescu, a cerut public „judecarea cu celeritate” a dosarului în care Klaus Iohannis era acuzat că ar fi fost incompatibil.

Declararea lui Iohannis drept incompatibil ar fi fost, desigur, în avantajul principalului său contracandidat, Victor Ponta, dar sursele noastre spun că și Elena Udrea spera să se întâmple asta.

Mai mult, două surse afirmă că Elena Udrea ar fi avut o înțelegere în perspectiva prezidențialelor cu George Maior – pe atunci director al SRI, dar și cu Victor Ponta.

O relatare preluată de Ion Cristoiu din jurnalul Elenei Udrea lasă de înțeles că ea îl căuta pe Horia Georgescu pentru a-l convinge să se implice în dosarul lui Iohannis. Iată ce scria Udrea, potrivit lui Cristoiu, preluat de RTV:

„Începuse campania și nu se fixase termen în procesul ÎCCJ al lui Iohannis. Georgescu de la ANI se dădea plecat din țară, dar eu am aflat că este aici. Îi spunea lui Maior că este în America.

Până la urmă, s-au întâlnit într-o vineri, Maior și Georgescu, și au stabilit ca Georgescu să ceară ÎCCJ să fixeze termen. S-a fixat termen în săptămâna următoare, apoi au început tergiversările.”

În treacăt fie spus, Ion Cristoiu comentează că „în bătălia crucială numită Procesul lui Iohannis, Horia Georgescu a fost de cealaltă parte a Baricadei, de partea celor care-l voiau declarat incompatibil chiar în campanie„. 

Numai că, în cele din urmă, Iohannis a ajuns în turul al doilea și a câștigat.

Finalul acelei curse a însemnat nu doar un eșec politic pentru Elena Udrea, ci și debutul problemelor sale penale. Iar în acea perioadă, Traian Băsescu a devenit tot mai preocupat, parcă, de propria familie.

Potrivit sursei care a lucrat pentru Elena Udrea, „ea a fost foarte supărată pe el după prezidențiale. El nu a apărut nicăieri până când ea nu a ajuns în Parlament și nu a făcut gestul cu degetul la nas. Alea erau momentele critice: când încă nu era arestată, dar o chemau la DNA. Era foarte supărată că el o lăsase singură”.

Până la gestul în care Elena Udrea și-a pus degetul pe nas în Parlamentul României, gest interpretat de presă drept un semnal la adresa lui Traian Băsescu, fostul președinte păstrase tăcerea în legătură cu reținerea ei de către DNA.

În loc de epilog

Am ajuns în anul 2017, în primele zile calde ale lui aprilie. Elena Udrea așteaptă sentința definitivă în dosarul „Gala Bute”.

Prima instanță a Înaltei Curți a condamnat-o la 6 ani cu executare, iar în cercurile politice și de presă umblă vorba că a doua sentință va fi mai grea, fiindcă magistrații care judecă speța sunt renumiți a fi „ai dracului”. 

În vreme ce ea pare să își fi descoperit latura religioasă, fostul președinte Traian Băsescu depune amendamente pentru grațierea femeilor. „Femeilor blonde!”, se râde în Parlament.

Îmi amintesc ce spunea Elena Udrea într-un interviu televizat de acum 6-7 ani: „Da, sunt blondă. Credeți că dacă mă fac brunetă mă vor crede mai deșteaptă?”

Undeva, la o terasă, unul dintre cei care i-au fost o vreme alături spune:

„Mi-e milă de ea. Era o femeie capabilă, știa să te motiveze. Dacă aveai 1% talent, ea te făcea să crezi că ai 99%! Avea energie, putere, punea în mișcare totul”. 

„Ar fi existat fără Traian Băsescu?”, întreb.

„Nu cred”.

Dacă i-aș da crezare interlocutorului, Elena Udrea se căiește, astăzi, pentru tot.

„L-ar denunța pe Traian Băsescu, dacă ar ști ceva despre el?”, întreb.

„Niciodată, nu cred. E prea rezistentă.” 

Altă sursă merge la rădăcină:

„A fost un copil sărac, poate de acolo i se trage. E o femeie foarte, foarte ambițioasă, o femeie care a colecționat oameni: vedete, intelectuali”.

Adaugă că Elena Udrea nu a fost niciodată doar o femeie cochetă care a stat în preajma unui președinte, ci un politician vorace, abil în relații, chiar talentat – deși, după toate aparențele, corupt. Iar asta a fost adevărata problemă.

„Un președinte are o putere incredibilă. Oamenii nu își dau seama. Elena Udrea voia să fie președinte pentru că președintele este un om foarte puternic, nu doar pentru imunitate. Un președinte corupt poate deveni miliardar în euro dacă vrea.”

Repet întrebarea cu denunțul. Răspunsul vine prompt:

„Să fim serioși. E o femeie încă tânără. Este Elena Udrea! Crezi că ar prefera să își petreacă următorii 10 ani într-o celulă?”.