Electric Creative Camp - Jam session în paradis

Cristina Foarfă

Redactor

„Pentru mine, a fost un fel de paradis. De dimineața până seara făceam muzică, peste tot în jur era muzică, erau toate instrumentele de pe pământ acolo. E viața mea, ce mi-ar plăcea mie să fac în fiecare zi. O senzație de rai.” 

Sunt vorbele lui Adi Despot la finalul unei săptămâni la Electric Creative Camp. 

Paradisul și-a găsit locul, în acorduri improvizate, râsete și o pasiune puternică pentru muzică, la Tuzla pe plajă. Într-o vară în care pandemia a ținut (și încă ține) artiștii departe de scene, în care s-a lăsat liniștea pe locurile unde ar fi trebuit să fie festivalurile mari, în care concerte nu au prea fost, cu excepția unora foarte mici pe terase, în care publicul nu a stat cu mâinile în aer ci mai degrabă cu ele în dezinfectant, a apărut, dintr-o tristețe poate și dintr-un dor, Electric Creative Camp. Nu a fost cu public dar, cu siguranță, publicul va vedea, într-un timp mai lung sau mai scurt, efectele a ceea ce se s-a întâmplat pe plaja la Tuzla vara asta. 

Mesajele de la Electric Castle au venit și la Tuzla. Foto: Ioana Epure

Cum organizezi paradisul

Ideea era mai veche dar niciodată nu a fost timp, nu a fost spațiu, aflu de la Georgiana Enea, din echipa Electric Castle și una dintre gazdele Electric Camp. „Nu mai faci festivalul, ce faci?” 

Faci o tabără de creație pentru artiști. Aduci la un loc, în serii de câte o săptămână, muzicieni și nu numai, le pui la dispoziție o tabără ca un paradis și le dai libertatea să creeze ce le trece prin cap. Să improvizeze, să se joace, să compună, să cânte, să se conecteze unii cu alții. Și sunt puțini - undeva în jur de 20 de artiști în fiecare serie, plus organizatorii și plus câte un invitat rătăcit și fascinat să vadă ce e acolo, cum am fost noi. Maxim 30 de oameni, într-un spațiu unde uiți de pandemie tocmai pentru că ești afară, e distanțat și se respectă toate regulile astfel încât să fie toți în siguranță. „Nu am știut la ce să ne așteptăm, totul e foarte nou și pentru noi”, își amintește Georgiana. 

Când au venit în iunie prima oară acolo, era „șerpărie” pe dealul ce leagă plaja de drumul de pământ de pe faleză. Au construit totul de la zero. Camping, bucătărie, spațiu de lucru, de socializare, studio, locuri de relaxare. Planul era să fie patru serii, patru săptămâni adică, dar vor fi minim șase în final. Da, încă se întâmplă, până în septembrie. 

Electric Camp. Foto: Ioana Epure

Când viața ideală e să faci muzică

„Lumea s-a liniștit, vedem lucrurile care contează. Faci muzică, te bucuri, aduci oamenii împreună. Despre asta e muzica, să fim toți împreună, în aceeași stare, uniți de muzică”, spune Maru. 

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Moș Gerilă vine cu racheta. Cum au furat comuniștii Crăciunul?

O săptămână am așteptat, m-am tot sucit, iar nopțile am visat la seara de Crăciun pe care urma să o petrecem la familia G. Am repetat în minte poezia de George Coșbuc, fiindcă părinții băgaseră spaima în mine că dacă nu o spui frumos, "ca pe apă", sacul Moșului rămâne ferecat.

Și muzică a fost. De dimineața până seara, cel puțin în cele patru zile pe care le-am petrecut acolo, bucurându-mă. Atât. Era o bucurie care plutea în aer, relaxarea de după o perioadă grea, cu restricții și confuzie. 

În fiecare săptămână tabăra a avut câte un mentor. În ordine, primele cinci săptămâni: Michi de la Șuie Paparude, Bean, băieții de la Golan, Herodot, Adi Despot. „Trebuia cineva să dea tonul”, explică Georgiana ideea din spate. 

Paul Drăgușin, Gramofone. Foto: Ioana Epure

Adi Despot a făcut ca lucrurile să intre în armonie, spunând că are „o relație patologică cu muzica”. 

„Eu sunt un artist foarte organizat. Artisticăreala mea, dacă vrei, e într-un cadru organizat. Am făcut programul, dimineața începea la 11 cu un jam session de încălzire, apoi își făceau fluierele și cavalele, apoi până seara lucra fiecare individual sau în gașca lui, apoi era jam sessionul de seară până dimineața.” În prima seară a luat pulsul găștii și de atunci au lucrat. Au cântat, au improvizat, au compus. 

Un camp cu vedere la mare. Foto: Ioana Epure

„Asta e viața ideală, să stai într-un loc ca ăsta, oricând, să poți să înregistrezi, să nu te bată nimeni la cap, să faci ce simți”, spune Vlad Dumitrescu, de la Gramofone. 

„Fiecare a adus ceva extraordinar”, îl completează Paul Drăgușin din fața clapelor, coleg de trupă. „Totul e făcut dintr-o dragoste pentru muzică”, mai spune el.

„În partea de jam session-uri, ei trebuiau să iasă din zona lor de confort, să interacționeze cu instrumente atipice genului lor dar și cu personalități diferite. De obicei, suntem obișnuiți să facem jam session-uri cu colegii, în momentul în care apar mai mulți oameni din zone diferite, trebuie să știi cum să îți dozezi nu doar inspirație, cât și orgoliul. E o lecție atât muzicală cât și umană. Unii dintre ei au fost mai timizi la început, după 2-3 zile au început să «vorbească» și ei cu instrumentul lor în jam session-uri, să se bage”, povestește Adi Despot. 

Bean, într-o sesiune de creație împreună cu ceilalți artiști din camp. Foto: Ioana Epure

Adrian Mihaiu, și el în camp, i-a învățat nu doar să facă cavale și fluiere cu mâinile lor, dar și să cânte la ele. Pentru băieții de la Gramofone a fost o experiență. Au cunoscut mai bine partea de folclor. „E fascinat să vezi muzica altfel decât ești obișnuit.”

Conexiunea. Oamenii. Libertatea 

„La festival vin ca artiști, e presiune, urci pe scenă. Aici au venit ca oameni”, observă Georgiana, care le-a fost aproape în toate aceste săptămâni. Cele mai mari emoții le-au avut întrebându-se dacă oamenii se vor conecta. S-au conectat, chiar mult peste orice fel de așteptări. „Eram ca niște copii într-un parc de distracții”, spune Despot. 

Maru nuanțează: „Fiecare a învățat să lase de la el, să se bucure de acum și aici, de making the music in the moment.”

Cele mai frumoase momente au fost cele spontane. Nimeni nu a venit cu ceva bătut în cuie, cu un plan fix, cu un proiect. Și-au adus instrumentele și au cântat. Atât de simplu. Nu se știau toți cu toți, dar s-au conectat toți cu toți. „Era interesant cum cineva dădea tonul și se adaptau unii după alții”, i-a observat Georgiana. 

Asta și-au dorit organizatorii. O atmosferă intimă, fără presiune, unde fiecare își poate lăsa liberă creativitatea. 

Adrian Mihaiu. Foto: Ioana Epure

Adi Despot găsește firul roșu: „Atâta timp cât vorbim de muzicieni dedicați, avem limbajul comun, care este muzica.”

Și Maru simte că aici s-a conectat cu oamenii. Poate de aceea a și rămas două săptămâni. Nu e singura însă. Herodot a venit la început și nu a mai plecat, la fel și Bean, care a mai dat câte o fugă însă la București. Herodot a ajutat foarte mult, povestește Georgiana. De dimineața până noaptea cabla, înregistra, e un bun producător. „Când vezi că cineva își dă atât de mult interesul, îi atrage și pe ceilalți.” 

Pandemia, artiștii și industria 

Ca muzician, pentru Maru a fost o perioadă ciudată. Zero inspirație, zero activitate, s-a pus totul pe pauză. Viața lor se întâmplă și în studio, cu oameni. Nu a avut acces nici la asta. A făcut alte lucruri, cele pentru care nu avea timp în mod normal. A citit mai mult, s-a liniștit. „E o gură de aer ce se întâmplă aici”, spune ea. A revenit. „După sau în toată perioada asta, e incredibil că se pot întâmpla astfel de lucruri”, adaugă ea. 

Mihai Nicolau, The Sonic Taste, Vlad Dumitrescu, Gramofone și Adrian Despot la Electric Camp. Foto: Ioana Epure

Pentru băieții de la Gramofone, nu a fost atât de rău. Deși nu au avut concerte, au fost productivi. În afară de făcut ordine în casă, băieții au compus piese, au inițiat proiecte muzicale, au repetat. „Planul e să nu ne oprim din lansări până la finalul anului. Ne-a dat material perioada asta”, spun ei. 

Cum e să fii în echipa unui festival ca Electric Castle și să știi că nu îl poți face? „Greu, frustrant, e greu să accepți că nu se poate întâmpla”, mărturisește Georgiana. „Niciodată nu realizezi cât de mult îți lipsește un lucru până când nu îl mai ai”. 

Impactul a fost uriaș, atât financiar, logistic, cât și uman. Line-up-ul pentru ediția din 2020 era stabilit, anunțat în cea mai mare măsură, biletele erau puse în vânzare. 

Muzica și gusturile

Edi și Maru vorbesc pe un beanbag despre o paralelă între muzică și mâncare. „You have to keep it simple with the right ingredients”, aud. 

„Când pui prea multe în muzică, e prea mult, încarci”, spune Maru. 

„E prea mult dacă nu e coerentă, se pot completa una pe alta. Poți să ai prea mult și să fie bun”, spune Edi. Edi e bucătar. E al treilea an la Electric. 

Eduardo Farinella Stefano a gătit în fiecare zi pentru invitații și staff-ul de la Creative Camp. Foto: Ioana Epure

În 2018, făcea pizza în backstage, pentru artiști. A fost și în 2019, iar anul acesta a venit la Tuzla. De când guști ceva, te prinzi că nu are cum să scoată combinațiile alea fără o poveste în spate. Îl cheamă Eduardo Farinella Stefano - jumătate italian, jumătate maghiar, cu origini siciliene, născut la Torino, crescut în Târgu Mureș. 

Improvizează mult. A lucrat în restaurante cu stele Michelin, în Franța, Norvegia sau Marea Britanie. A învățat de acolo cum să gătească, dar și despre modelele de funcționare a unui restaurant. A înțeles mai multe despre industrie și despre oameni. 

Pe seară, la Creative Camp. Foto: Ioana Epure

I-a fost ușor să gătească aici, unor oameni creativi, care știu să aprecieze lucrurile. Combinație de gusturi, elemente noi, surprize, așa a fost meniul lui. Și mereu sugestii împotriva risipei alimentare, o responsabilitate față de bucătărie. „Planeta e supraîncărcată și producem prea multă mâncare”, spune el. „Trebuie să știi cum să refolosești lucrurile.” 

De pildă, a făcut cu Bean și gașca de la Subcarpați un ceaun pe plajă, a tranșat carnea, au rămas resturi care ar fi stricat textura, dar au fost minunate pentru o supă pe care a pus-o peste tortellini. „E gustul familiei din Italia”. 

Cum a fost pentru el? „E fain. Nu știu să spun dacă mi-am luat o pauză de la viață sau îmi trăiesc viața”. Un rezumat mai bun nici că există. 

Am regăsit spiritul „ăla” al Electricului

Am mers la Electric șase ani la rând. 2019 e singura ediție care îmi lipsește. Oricât de mult a crescut în ultimii ani, Electricul e pentru mine unul dintre locurile alea unde simți relaxarea, unde dispar presiunile, unde nu contează dacă plouă, e caniculă sau e nămolul până la genunchi. Ca o paranteză, când am ajuns la Creative Camp tocmai plouase torențial, pentru a doua oară de când era tabăra, și se făcuse un super nămol. M-am bucurat. Era sentimentul de acasă, amintindu-mi toate momentele din festival când mergeam prin ploaie și noroi, fericită că astfel de lucruri nu mai contează. 

Instalațiile și atmosfera relaxată din camp ne-au amintit de Electric Castle. Foto: Ioana Epure

Am regăsit la Creative Camp spiritul ăla al Electricului care îmi e atât de drag, cu oameni faini, cu relaxare, cu creativitate, cu tot felul de momente neașteptate, cu emoție. E un firesc al lucrurilor acolo, o atmosferă pentru care aș fi dat orice în perioada aia de carantină și pe care, cum mulți dintre invitați au spus, poate abia acum învățăm să o apreciem cu tot sufletul. 

Sper ca la anul să ne vedem la Bonțida dar mai sper și că tabăra va continua și în anii următori. Uite că pandemia asta a născut ceva frumos. Iar ce am povestit aici e doar o mică parte din atmosfera faină, ca să vorbesc „a la Cluj”, de acolo. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€