Dunkirk: insula de normalitate

Bianca Felseghi

Senior Editor

Dacă mergeţi la Dunkirk aşteptându-vă la o dramă istorică după reţetă, vă pierdeţi vremea în cinematograf, umblând apoi la Wikipedia ca să înţelegeţi (sau ca să vă aduceţi aminte): ce s-a întâmplat, totuşi, pe plaja de la Dunkerque?

Filmul lui Christopher Nolan, şi o spun din capul locului, e o fereastră săpată în sufletul omului contemporan, saturat de political correctness ca un burete şi otrăvit de ură împotriva celor care nu îi împărtăşesc ideile sau valorile. E un film despre solidaritate.

Construcţia nu e liniară, nu evoluează de la o premisă, care să ne pună în context, către un punct culminant, ci plonjează direct în mijlocul evenimentelor. Devenim dintru început martori la îngrozitoarea aşteptare a unor oameni rămaşi pe un ţărm ca să fie carne de tun pentru inamici.

Scriind despre Dunkirk, Cristian Tudor Popescu observa că spaţiile goale, filmate cu o poezie care îţi taie respiraţia − marea, cerul, plaja, finite doar în raport cu ele însele, dar fără sfârşit din perspectiva unui ins înfricoşat −, creează o senzaţie de claustrofobie.

Sunt atât de clare şi impasibile la tragedia omului, încât te apasă pe tâmple.

Ceea ce ni se arată e un coşmar al istoriei: cum se face că, în ciuda grozăviilor prin care am trecut − distrugerea, uciderile în masă, bombardamentele împotriva populaţiei civile − şi cărora le-am supravieţuit numai graţie unor miracole, continuăm să ne aflăm în acelaşi punct, într-o spirală a violenţei?

Cea de-a doua conflagraţie mondială a fost cea mai mare tragedie pe care a provocat-o şi la care a fost martoră omenirea. De la Dunkirk − un dezastru de proporţii al Aliaţilor −, în cele 9 zile dintre 27 mai şi 4 iunie 1940 au fost evacuaţi 338.226 de soldaţi, prinşi între trupele nemţilor şi Canalul Mânecii, ca într-un cleşte al morţii.

BBC face un inventar în cifre al dezastrului de la Dunkirk. Trupele britanice au lăsat în urmă 2.472 de tunuri, 63.879 de vehicule, 20.548 de motociclete, 76.097 de tone de muniţie, 416.940 de tone de alimente. Toate aveau să fie folosite de nazişti,

Din pricină că adâncimea apei era prea mică, distrugătoarele britanice trimise să salveze militarii de pe ţărm s-au dovedit ineficiente, căci riscau să se împotmolească pe plajă. Aşadar, sute de mii de oameni au aşteptat zile în şir, sub tirul avioanelor şi al artileriei nemţeşti, să ajungă acasă, peste Canal, la o distanţă care aproape că se vedea cu ochiul liber.

Filmul lui Nolan ne duce exact acolo, în mijlocul acestor soldaţi depersonalizaţi, care nu se mai gândesc decât la propria supravieţuire.

Miracolul pe care îl aşteptau nu a venit din cer, ci de pe apă: sute de bărci pescăreşti britanice, belgiene, franţuzeşti, norvegiene şi olandeze, rechiziţionate de armată sau din proprie iniţiativă, s-au aventurat pe mare în sprijinul lor.

Psihologii români nu sunt evaluați psihologic la intrarea în profesie. Verificarea periodică a sănătății lor mintale, doar o „obligație morală”

„Ce pârghii de monitorizare a bunelor practicii există după câștigarea dreptului de practică autonomă?”, s-a întrebat PressOne. 

Apă și talpă. Să alergi toată Via Transilvanica. Și să rămâi în viață.

Aceasta este povestea unui documentar de lung metraj care tocmai a intrat în cinematografe. Filmul e un must see, nu doar de către pasionații de alergare sau fanii Via Transilvanica. Este pur și simplu un film onest, dinamic, care conține fascinante felii de viață. E genul de film care pare prea scurt. Când se termină simți că ai fi vrut să mai vezi.

Nolan a gândit un film fără eroi. Fiindcă bunătatea, curajul şi speranţa nu sunt calităţi doar ale unor aleşi, ci răzbat uneori din noi toţi, în momente de cumpănă.

Avem un tânăr soldat care, după ce se preface a fi brancardier şi se strecoară în faţa coloanei, sperând să plece mai repede, îşi salvează colegii dintr-un vapor ce se scufundă.

Avem un aviator din Royal Air Force care, deşi rămâne fără combustibil în rezervor şi ar putea să se întoarcă la bază, decide să mai facă un raid şi doboară un avion inamic.

Avem un pilot prăbuşit în mare care încearcă să-şi oblige salvatorul să abandoneze alţi naufragiaţi.

Avem un bătrân căpitan care şi-a pierdut fiul în război, dar care nu ezită să-l ofere ţării sale (sună pretenţios, nu?) şi pe celălalt fiu.

Şi aşa mai departe.

Momentul Dunkirk reprezintă un factor psihologic extraordinar în debutul unui conflict mondial de anduranţă şi fără prea multe bătălii hotărâtoare, cum s-a dovedit a fi Al Doilea Război Mondial. De la Dunkirk au mai trecut 5 ani până la victoria Aliaţilor. Practic, rezistenţa şi apoi ofensiva împotriva naziştilor încep cu un eşec de asemenea proporţii.

Şi totuşi, ne transmite Nolan, oamenii au reuşit să găsească în ei acea scânteie de solidaritate care s-a dovedit salvatoare.

Nu cred că momentul ales pentru lansarea acestui film este întâmplător.

Lumea, aşa cum o ştim, experimentează convulsii menite să ne înstrăineze şi să ne facă să uităm cine suntem, de la criza refugiaţilor (care trebuie salvaţi din mare şi de pe ţărmuri), la războiul din Siria şi atacul împotriva valorilor morale şi sociale ale democraţiilor europene − deocamdată cele mai rele forme de guvernare, cu excepţia tuturor celorlalte.

Spre finalul filmului, soldatul-simbol al cărui chip apare şi pe afiş citeşte dintr-o gazetă, cu voce poticnită de şcolar, celebrul discurs al lui Churchill de după Operaţiunea Dynamo. Şi ne lasă să ne gândim: mai avem lideri care să merite a fi urmaţi, mai avem resurse să luptăm şi să ne apărăm insula de normalitate?

„Vom lupta până la sfârşit. Vom lupta în Franţa, vom lupta pe mări şi oceane, vom lupta cu încredere sporită în aer, ne vom apăra Insula oricare ar fi costul. Vom lupta pe plaje, vom lupta pe terenuri de aterizare, vom lupta pe câmpuri şi pe străzi, vom lupta pe dealuri.

Nu ne vom preda niciodată!

Şi chiar dacă, ceea ce nu cred niciun moment, această Insulă sau o mare parte din ea va fi supusă şi înfometată, atunci Imperiul nostru de peste mări, înarmat şi păzit de flota britanică, va continua efortul până când, atunci când va vrea Dumnezeu, Lumea Nouă, cu toată puterea ei, va salva şi elibera Lumea Veche”.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€