Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb – spectaculos, amuzant

Povestea acestui film ar fi trebuit să fie, la origine, una foarte serioasă.

Fusese scrisă în anii ’50, sub forma unui roman intitulat Two Hours to Doom (în SUA, Red Alert), de către un fost ofițer al aviației britanice, Peter George. Stanley Kubrick se declarase interesat de ceva vreme de realizarea unui film despre amenințarea nucleară. Romanul i-a fost recomandat de cineva, așa că împreună cu George s-a apucat să scrie scenariul.

La început s-au împotmolit în structura rigid-dramatică a romanului, dar, îndată cu trecerea timpului, Kubrick a început să fie atras de potențialul comic al unor aspecte pe care îl prezentau anumite pasaje de ordin militar. Astfel, și-a schimbat planurile inițiale, rezultând, așa după cum știm cu toții, această spumoasă satiră politică despre eșecul comunicării.

Acțiunea filmului se desfăsoară, și se întretaie, în doar trei locuri. Într-o bază militară aeriană, generalul Jack Ripper (Sterling Hayden), obsedat de fluide și comploturi comuniste, își pierde mințile și ordonă un atac nuclear asupra rușilor. Întrerupe orice fel de comunicare internă și externă, dezlănțuind un iad care nu mai poate fi oprit. Ofițerul britanic de aviație Lionel Mandrake (Peter Sellers) e vocea rațiunii, dar eșuează în a-i băga mințile în cap deja „pierdutului” general.

Într-unul dintre bombardiere, maiorului Kong (Slim Pickens) și echipajului său (din care face parte și James Earl Jones, la debutul lui cinematografic) li se ordonă să pună în aplicare „Planul R”.

După ce desfac un plic pe care stă înscris Top Secret, în interiorul căruia se află alte plicuri mai mici inscripționate tot cu Top Secret, pierd legatură cu baza și ignoră orice încercare disperată de a-i aduce înapoi.

La Pentagon, în War Room, președintele SUA, Merkin Muffley (Peter Sellers) încearcă cu disperare (și, pe alocuri, cu umor) să oprească acest atac nuclear, accidental, care ar aduce după sine sfârșitul lumii. E secondat de nestapânitul general Burk Turgidson (jucat cu o uimitoare energie vocală de George C. Scott).

Din impresionantul consiliu de razboi mai face parte și Dr. Strangelove (Peter Sellers), un excentric om de știință în scaun cu rotile, cu mințile parțial pierdute, care tot încearcă să se abțină de la salutul nazist.

Kubrick a știut foarte bine să transforme aceste trei aspecte narative într-o farsă deosebit de amuzantă. Sigur că este ajutat și de rolul triplu a lui Sellers (care-și dovedește înca odată abilitatea de a putea juca orice), dar întreaga mizanscenă mustește de umor. Generalul maniac, veșnic mestecător de trabucuri, e adesea filmat de jos, ridiculizându-i astfel caracterul egocentric și puseurile paranoice.

În War Room, majoritatea consilierilor n-au nimic de spus, dar stau îngrămădiți, în câteva cadre, în spatele personajului care are cuvântul. Iar în spațiul strâmt din bombardier, deși situația tinde să devină tensionantă în câteva momente, membrii echipajului se tot foiesc, mâncând și desfăcând kit-uri absurde de supraviețuire.

Kubrick ne amuză și prin filmarile discuțiilor telefonice purtate – camera lui de filmat se apropie foarte mult de absurdul situațiilor, liniștea e desăvârșită atunci când se încearcă să se remedieze cu stângăcie problema asta mai mult decât serioasă – și îl introduce în scenă pe Dr. Strangelove dintr-un colț semi-întunecat al (deja) suprapopulatei săli din Pentagon.

Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb, cu siguranță cel mai lung titlu dat vreodată unui film, mustește de replici și scene antologice.

„Gentlemen, you can’t fight in here! This is the War Room!” – îi dojenește președintele Muffley pe generalul Turgidson și pe prăpastiosul ambasador rus Sadesky, care se luaseră la trântă pe podea – și cowboy-ul maior Kong (lansîndu-se el însuși asupra Moscovei, ca într-un spectacol de rodeo, călare pe bomba cu hidrogen), este doar un exemplu.

Filmul lui Kubrick a îmbătrânit foarte frumos. E drept că o situație pe care și-a imaginat-o parodic în 1964 ar putea fi considerată astăzi un coșmar palpabil.

Dar întreagă structura a satirei, la baza căreia stau, totuși, o serie de principii primare ale comediei (de exemplu, o suită de personaje care încearcă din răsputeri să fie serioase, dar eșuează, devenind astfel amuzante), marchează natura irațională a războiului – aici a Războiului Rece.

E drept că Stanley Kubrick se va mai întoarce la teme care l-au tot preocupat, precum cea a violenței instituționalizate și politice (A Clockwork Orange) sau a nebuniei sălbatice, generate de – așa cum îl vedea – un război suprarealist (Full Metal Jacket).

Dr. Strangelove… e o excepție în filmografia cineastului, nu doar prin bagatelizarea unui subiect pe care ulterior l-a tratat cu maximă seriozitate, ci prin însăși atitudinea lui față de batjocorirea deloc subtilă a politicii nucleare.

Și foarte bine a făcut: o ploaie torențială de neînțelegeri (și de bombe) n-a fost nicicând mai hilară.

Demonstrația asta socială a lui Stanley Kubrick, o poză perfectă a ridicolului generat de război (aparent orice război), încă spectaculos de amuzantă, poate fi (re)văzută pe HBO GO.