Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb – spectaculos, amuzant

Sebastian M. Ceolca

Colaborator

Povestea acestui film ar fi trebuit să fie, la origine, una foarte serioasă.

Fusese scrisă în anii ’50, sub forma unui roman intitulat Two Hours to Doom (în SUA, Red Alert), de către un fost ofițer al aviației britanice, Peter George. Stanley Kubrick se declarase interesat de ceva vreme de realizarea unui film despre amenințarea nucleară. Romanul i-a fost recomandat de cineva, așa că împreună cu George s-a apucat să scrie scenariul.

La început s-au împotmolit în structura rigid-dramatică a romanului, dar, îndată cu trecerea timpului, Kubrick a început să fie atras de potențialul comic al unor aspecte pe care îl prezentau anumite pasaje de ordin militar. Astfel, și-a schimbat planurile inițiale, rezultând, așa după cum știm cu toții, această spumoasă satiră politică despre eșecul comunicării.

Acțiunea filmului se desfăsoară, și se întretaie, în doar trei locuri. Într-o bază militară aeriană, generalul Jack Ripper (Sterling Hayden), obsedat de fluide și comploturi comuniste, își pierde mințile și ordonă un atac nuclear asupra rușilor. Întrerupe orice fel de comunicare internă și externă, dezlănțuind un iad care nu mai poate fi oprit. Ofițerul britanic de aviație Lionel Mandrake (Peter Sellers) e vocea rațiunii, dar eșuează în a-i băga mințile în cap deja „pierdutului” general.

Într-unul dintre bombardiere, maiorului Kong (Slim Pickens) și echipajului său (din care face parte și James Earl Jones, la debutul lui cinematografic) li se ordonă să pună în aplicare „Planul R”.

După ce desfac un plic pe care stă înscris Top Secret, în interiorul căruia se află alte plicuri mai mici inscripționate tot cu Top Secret, pierd legatură cu baza și ignoră orice încercare disperată de a-i aduce înapoi.

La Pentagon, în War Room, președintele SUA, Merkin Muffley (Peter Sellers) încearcă cu disperare (și, pe alocuri, cu umor) să oprească acest atac nuclear, accidental, care ar aduce după sine sfârșitul lumii. E secondat de nestapânitul general Burk Turgidson (jucat cu o uimitoare energie vocală de George C. Scott).

Din impresionantul consiliu de razboi mai face parte și Dr. Strangelove (Peter Sellers), un excentric om de știință în scaun cu rotile, cu mințile parțial pierdute, care tot încearcă să se abțină de la salutul nazist.

Kubrick a știut foarte bine să transforme aceste trei aspecte narative într-o farsă deosebit de amuzantă. Sigur că este ajutat și de rolul triplu a lui Sellers (care-și dovedește înca odată abilitatea de a putea juca orice), dar întreaga mizanscenă mustește de umor. Generalul maniac, veșnic mestecător de trabucuri, e adesea filmat de jos, ridiculizându-i astfel caracterul egocentric și puseurile paranoice.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în ultimul weekend înainte de Crăciun în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Târguri de Crăciun în București, târg de designeri în Cluj-Napoca, Seri de TraIARNĂ în Timișoara și concert de colinde în Iași. Tu ce faci în weekend?

În War Room, majoritatea consilierilor n-au nimic de spus, dar stau îngrămădiți, în câteva cadre, în spatele personajului care are cuvântul. Iar în spațiul strâmt din bombardier, deși situația tinde să devină tensionantă în câteva momente, membrii echipajului se tot foiesc, mâncând și desfăcând kit-uri absurde de supraviețuire.

Kubrick ne amuză și prin filmarile discuțiilor telefonice purtate – camera lui de filmat se apropie foarte mult de absurdul situațiilor, liniștea e desăvârșită atunci când se încearcă să se remedieze cu stângăcie problema asta mai mult decât serioasă – și îl introduce în scenă pe Dr. Strangelove dintr-un colț semi-întunecat al (deja) suprapopulatei săli din Pentagon.

Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb, cu siguranță cel mai lung titlu dat vreodată unui film, mustește de replici și scene antologice.

„Gentlemen, you can’t fight in here! This is the War Room!” – îi dojenește președintele Muffley pe generalul Turgidson și pe prăpastiosul ambasador rus Sadesky, care se luaseră la trântă pe podea – și cowboy-ul maior Kong (lansîndu-se el însuși asupra Moscovei, ca într-un spectacol de rodeo, călare pe bomba cu hidrogen), este doar un exemplu.

Filmul lui Kubrick a îmbătrânit foarte frumos. E drept că o situație pe care și-a imaginat-o parodic în 1964 ar putea fi considerată astăzi un coșmar palpabil.

Dar întreagă structura a satirei, la baza căreia stau, totuși, o serie de principii primare ale comediei (de exemplu, o suită de personaje care încearcă din răsputeri să fie serioase, dar eșuează, devenind astfel amuzante), marchează natura irațională a războiului – aici a Războiului Rece.

E drept că Stanley Kubrick se va mai întoarce la teme care l-au tot preocupat, precum cea a violenței instituționalizate și politice (A Clockwork Orange) sau a nebuniei sălbatice, generate de – așa cum îl vedea – un război suprarealist (Full Metal Jacket).

Dr. Strangelove... e o excepție în filmografia cineastului, nu doar prin bagatelizarea unui subiect pe care ulterior l-a tratat cu maximă seriozitate, ci prin însăși atitudinea lui față de batjocorirea deloc subtilă a politicii nucleare.

Și foarte bine a făcut: o ploaie torențială de neînțelegeri (și de bombe) n-a fost nicicând mai hilară.

Demonstrația asta socială a lui Stanley Kubrick, o poză perfectă a ridicolului generat de război (aparent orice război), încă spectaculos de amuzantă, poate fi (re)văzută pe HBO GO.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€