Două lozuri

Două lozuri este o comedie de situaţie şi de limbaj, în spiritul lui Caragiale, pe a cărui scriere e gândit scheletul poveştii. Regizorul Paul Negoescu porneşte de la nuvela „Două loturi”, pe care coase o serie de întâmplări amuzante, cu peripeţii.

Pentru că îşi asumă un film relaxat, Negoescu renunţă la patina epocii şi aduce povestea în contemporaneitate, plasând-o într-un mediu semi-urban care arată extrem de exotic pentru cei care trăiesc la oraş, fie ei români sau, mai ales, occidentali.

Într-un orăşel prăfuit – unde, cum altfel, nu se întâmplă mai nimic -, prietenii Dinel, Sile şi Pompiliu (Dorian Boguţă, Dragoş Bucur, respectiv Alexandru Papadopol) îşi petrec mai toată ziua la bodega de cartier, sparg seminţe, se uită la televizor şi discută nimicuri.

Pentru a mai alunga plictiseala, Dinel cumpără un bilet la loterie. Când se anunţă numerele câştigătoare, surpriză!, sunt ale lui.

Numai că ia biletul de unde nu-i. A fost furat, odată cu borseta lui Dinel, de către nişte băieţaşi de cartier. Aşa începe aventura: cei trei amici trebuie să găsească biletul cu orice preţ.

Cu toate că decorul e în general cenuşiu şi mizer, acest lucru nu impregnează filmul cu un aer deprimant. Dimpotrivă: prin felul în care decurg evenimentele şi datorită celor trei protagonişti, Două lozuri se autentifică drept agreabil pentru toate tipurile de spectatori.

Este ceea ce se numeşte un film de public reuşit.

În comparaţie, primul lungmetraj al lui Negoescu, O lună în Thailanda, avea un caracter mult mai grav: erau surprinse dilemele existenţial-amoroase ale unui tânăr, în toiul unei petreceri de revelion care se transforma într-o reaşezare a propriei existenţe.

Pentru că vorbim despre o comedie care se bazează pe gaguri, pe limbaj şi întâmplări absurde, o discuţie aplicată pe anumite scene ar fi inoportună: s-ar pierde savoarea pe care Negoescu, Boguţă, Bucur şi Papadopol o construiesc în mod inteligent, fără îngroşări nelalocul lor.

Merită punctate însă anumite elemente care au alcătuit procesul de producţie – pentru a exemplifica modul în care se face film în România.

Rușii sunt foarte aproape de spargerea frontului și, în același timp, încă departe. Ce ar însemna un colaps al armatei ucrainene în regiunea Donbas

Cade frontul ucrainean? Sau a căzut deja? Din primăvara acestui an vin cu o frecvență aproape zilnică vești tot mai alarmante legate de situația din ce în ce mai precară a trupelor Kievului de pe linia frontului din Donbas, care înglobează greu încercatele regiuni Donețk și Lugansk din sud-estul Ucrainei. Cele două regiuni au reprezentat, de altfel, pretextul principal al invaziei ordonate de Vladimir Putin în februarie 2022, iar acum reprezintă principalul obiectiv strategic al Kremlinului.

Psihologii români nu sunt evaluați psihologic la intrarea în profesie. Verificarea periodică a sănătății lor mintale, doar o „obligație morală”

„Ce pârghii de monitorizare a bunelor practicii există după câștigarea dreptului de practică autonomă?”, s-a întrebat PressOne. 

Pe de-o parte, finalizarea proiectului a fost dificilă, uneori anevoioasă – şi asta din cauza unui buget derizoriu, raportat la cinematografia internaţională.

De cealaltă parte, libertatea de creaţie venită din această lipsă a banilor s-a tradus într-un demers fără compromisuri, înăuntrul căruia s-a putut improviza, s-au luat decizii bune şi nu a existat intervenţia, de multe ori inoportună, a unui producător preocupat de aspectele financiar-vandabile pe care trebuie să le întrunească un film.

Două lozuri poate fi privit şi ca studiu de caz: s-a născut din pasiunea unor oameni interesaţi de cinemaul de festival, dar care au încercat să vadă cum se face film de gen, în cazul de faţă comedie.

Boguţă, Bucur şi Papadopol au o şcoală pentru amatorii interesaţi de actorie. La finalul cursurilor, se turnează fie câteva scurtmetraje, fie un lungmetraj, unde sunt cooptaţi toţi cursanţii. (Aşa s-a născut seria Love Building, regizată de Iulia Rugină).

Acest tip de iniţiativă e profitabilă pentru toată lumea: profesioniştii câştigă astfel venituri suplimentare, împărtăşind din experienţa lor unor persoane interesate de actorie.

Despre cum s-a concretizat Două lozuri mi-a relatat chiar Paul Negoescu, la TIFF 2016, unde filmul a avut premiera absolută. Spectatorii i-au acordat note extrem de mari, fiind în topul popularităţii la ediţia din acest an.

Negoescu şi cei trei actori protagonişti iau în derâdere, dar la modul auto-ironic, cadrul mizer din filmele româneşti.

De pildă, personajul lui Papadopol are o intervenţie în care vorbeşte despre cinemaul autohton şi cât de prost ar fi acesta, pe motiv că e plasat în blocuri cenuşii, arată sărăcie şi lucruri aflate la marginea societăţii, neplăcute pentru majoritatea spectatorilor.

Recunoaşteţi această opinie, a celor care nu sunt de acord cu direcţia cinemaului autohton. Ei spun că filmele prezentate în festivaluri aduc un deserviciu României prin faptul că ne spălăm rufele murdare în public, în loc să arătăm chestii frumoase, vii, colorate, fericite.

Paul Negoescu explică astfel scena cu discursul lui Papadopol, pe care apoi a elaborat-o cu actorii:

„Aveam chiar mai multe variante, dar a rămas dubla asta, unde, din păcate, nu zice până la capăt, că trebuia să spună ‘filme cu blocuri, cu prostituate, cu golani, cu sărăcie’… Toate clişeele care, de fapt, se regăsesc şi în filmul ăsta. Asta e partea ironică, asta am vrut să subliniem, că nu din cauza subiectului nu le plac românilor filmele româneşti. Aici, lumea râde pentru că filmul este, de la început, lipsit de orice pretenţie. Eu nu ştiu să fac film de public, aşa că am zis să facem o comedie respectând totuşi principiile mele – să nu simt că mă compromit.”

Două lozuri – alături de alte câteva proiecte din ultimii ani, precum Câini, De ce eu?, chiar şi Lumea e a mea – reprezintă o reuşită pentru filmul românesc, pentru că deschide o cale pe care cineaştii din ţară se pot se înscrie: cea a filmului de gen (comedie, dramă, romance, chiar și film polițist / de acțiune sau istoric).

Este o zonă pe care regizorii români nu au stăpânit-o prea bine până acum. Ba chiar s-au înregistrat aici eșecuri răsunătoare, provenite din lipsa de modestie intelectuală ori din apelul la clişeele filmelor americane, încorporate fără a fi adaptate la realităţile noastre.

Negoescu şi colaboratorii lui au reuşit să se descurce cu bani puţini şi să realizeze un film care să nu îi depăşească nici financiar, nici narativ, nici artistic.

Două lozuri e curat, mizează pe lucruri simple şi tocmai asta îl face să livreze ce îşi propune.

Două lozuri

Regia: Paul Negoescu

Scenariul: Paul Negoescu, după I.L. Caragiale.

Cu: Dragoş Bucur, Dorian Boguţă, Alexandru Papadopol, Mircea Banu.

★★★☆☆

Notă: Fotografia din deschiderea articolului este realizată la filmări.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€