Domnişoara I. Onescu

Valentin Șchiopu

Redactor

La doi ani după revoluție, un Trabant cu numere de București oprea în fața castelului Salbek din Petriș, comună aflată la limita dintre județele Arad și Hunedoara.

Soţii Paraschiva şi Dan Onescu, amândoi geologi, şi cei doi copii ai lor, Irina (6 ani) și Filip (9 ani), prospectau cu o vie curiozitate împrejurimile.

Prezența lor nu a produs nici un efect în comunitatea aflată pe drumul Regelui (DJ 707), ce lega Săvârșinul de Vața de Jos, staţiunea unde Carol al II-lea mai ajungea uneori în speranţa că apele sulfuroase îi pot ameliora bolile aristocrate.

Bucureştenii se îndrăgostiseră de mica așezare de la poalele Munților Zarandului. Mergeau la Petriş încă din ’87 şi, într-un final, au decis să nu mai plece.

Fiica lor, Irina, a studiat Relații Publice la Facultatea de Jurnalism din București. A visat să lucreze în publicitate sau să devină reporter sportiv într-o televiziune. La 23 de ani și-a făcut propria firmă de producție, colaborând cu MTV România.

Mai târziu, s-a gândit să organizeze un festival de muzică. Şi a făcut-o: Route68 Summerfest, la Gurasada Park, foarte aproape de Petriș.

În 2011, a decis să se întoarcă acasă. Pentru că Petriș devenise deja acasă. Era locul unde se stinseseră bunicii ei, iar de viața din București n-o mai lega mare lucru.

De acolo, de la cota zero a crestei Zarandului, de pe acoperișul micii ei lumi, a înțeles că o miză adevărată ar fi să schimbe în bine viețile oamenilor din comuna arădeană. Să încerce măcar.

În iunie, numele ei era pe buletinele de vot: Irina Onescu, candidat independent.

Colportorii s-au ocupat, cum altfel, de imaginea ei. Era „bucureșteanca aia care vine să le facă cluburi tinerilor ca să ardă ca în Colectiv și care vrea să extermine bătrânii din sat”.

Apoi, sătenii din Petriș, Colbești, Ilteu, Obârșia, Roșia Nouă și Seliște au fost chemați să-și aleagă primarul. În satul principalului ei contracandidat, care fusese primar în orașul Lipova, Irina Onescu a obținut 3 voturi.

Grande Bellezza Gran Sârbova. Cea mai bună brânză maturată din România e făcută de o asociație care adăpostește fete provenite din centre de plasament

Cea mai bună brânză maturată din România, decretată de experți și degustători profesioniști, e făcută de mâinile unor fete care au crescut în centre de plasament. 

O asociație din Cluj organizează anual tabere pentru copiii cu boli grave. Cum reușește? „Dacă oamenii pun împreună bucățelele mici pe care le au, în timp efectul lor crește și se multiplică”

De 13 ani, Yuppi Camp, un ONG din Cluj, organizează tabere terapeutice pentru copiii cu boli grave. Timp de câteva zile, copii cu diabet, cancer, boala celiacă, hipoplazie renală și alte boli grave au parte de activități în aer liber, sub atenta supraveghere a unei echipe formate din medic, asistentă medicală, dietetician și, în unele cazuri, kinetoterapeut. Alături de ei, și părinții iau o pauză și „stau fără stresul că copilul s-ar putea să nu fie bine”.

Exact diferența cu care a câștigat alegerile (207-204).

Presa tabloidă jubila: „Vezi imagini cu cea mai sexy primăriță din România!”, „Sexy-primărița din Arad pune biciul pe localnici”.

Am vizitat-o pe Irina Onescu la exact patru săptămâni de când a preluat primăria din Petriș. Am găsit-o discutând cu cinci crescători de animale din comună.

„Ia așezați-vă voi frumos și hai să înțelegem ceva. Vă despart tot felul de orgolii mărunte, dar aveți probleme comune. Hai să le rezolvăm pe astea mai întâi.”

Nu e prea sexy, nu?

Apoi am descoperit acea specie rară de oameni. După ce discuți cu ei, încă te îndoiești că ar exista.

– Cum a decurs discuția cu oamenii din Petriș? Presupun că e una dintre primele întâlniri de acest gen…

– E prima întâlnire la care am reușit să-i adun pe toți. Îți dai seama, toată lumea se uită la tine și așteaptă să le zici ceva de bine. Eu vreau să fac atâtea! Nici nu-ți imaginezi…

De patru săptămâni încoace, de când am început, am bifat startul la 100 de lucruri pe care vreau să le fac. Mă apuc de trei, le duc până într-un punct, revin la următoarele, și tot așa. Se simte deja diferența și eu zic că suntem pe drumul cel bun.

– Ce mecanisme declanșează trecerea de la contemplarea scârbită la a te implica efectiv?

– La mine, cel puțin, decizia de a candida a stat strict în faptul că nu am văzut o altă soluție pentru comunitatea asta. M-am uitat, și am auzit aceleași nume. Eu, de 4-5 ani, stau permanent în zonă, dar asta nu înseamnă că înainte nu veneam des la Petriș.

Îi știu pe toți, iar din 4 în 4 ani auzeam aceleași nume, dar exact aceleași nume. La un moment dat, mi-am zis – Măi, pe bune, aceleași nume, aceleași persoane, păi ce facem? Mai sunt 4 ani de fonduri europene și nu s-a accesat nimic.

Acești oameni au dovedit cât pot face. Întrebam în stânga și în dreapta: Tu de ce nu te bagi, de ce nu faci ceva? Invariabil, primeam aceleași răspunsuri: Nu-i de mine, nu vreau, nu pot…

Ok, dacă nu vrea nimeni, mă bag eu. Lumea n-a luat în serios povestea asta, a fost doar așa, la nivel de zvon rural. Până într-o zi, când s-au trezit cu mine la ușă. Semnătură? Da, cum să nu!

– Cu cât timp înainte de alegeri ați decis să candidați?

– Cu o lună înainte să înceapă campania electorală, maximum două luni. Eu mai făcusem glume la un moment dat, acum vreun an, când venise discuția despre alegeri. Îi ziceam cuiva – Cum ar fi să candidez la primărie, îți dai seama câte aș putea face aici?

Erau discuții între prieteni. În urmă cu un an nu-mi imaginam acest scenariu altfel decât sub forma unei glume.

– Acum, după ce gluma s-a îngroșat, mai credeți că puteți realiza atât de multe lucruri pentru oamenii care v-au votat?

– Da. Hai să vă explic. Aici nu s-a făcut nimic. Sinceră să fiu, cum nu eram implicată și cum toți suntem prăpăstioși, mă așteptam la ceea ce e mai rău. Îmi imaginam tot felul de lucruri: Mamă, să vezi câte măgării or fi făcut, câte dedesubturi or fi existând.

Stupoarea a fost să realizez că nu au făcut nimic. Practic, nici n-aveam ce să găsesc. N-a fost nici măcar o inițiativă în vreo direcție sau alta. Sau, dacă a existat inițiativa aia, în momentul în care s-a lovit de primul obstacol nu s-au mai căutat soluții.

Să zicem că au inițiat un proiect pe fonduri europene, și-au calculat ei punctajul, și-au dat seama că nu-l întrunesc, dar nu s-au mai chinuit pe urmă. Păi ce facem, stăm așa și nu vedem nici un leu?

– Deci în momentul în care lucrurile ajungeau într-o fundătură, nu se mai…

– Da, acolo rămâneau. Acum, avantajul meu – și o zic pe un ton, nu egoist, dar reconfortant pentru mine, într-un fel – este că e imposibil să nu faci ceva dacă îți dorești lucrul acesta. Diferențele se vor vedea. Nu s-a făcut nimic și, atunci, orice faci se observă.

„Nu-mi iau concediu până nu văd niște lucruri rezolvate. Chiar le spuneam alor mei că, dacă plec în vacanță, toată lumea o să spună că mă duc pe banii primăriei. Am un Clio 3 din 2007, dă semne de slăbiciune, cred că-i cade ambreiajul. Mai bine iau bicicleta decât să-mi cumpăr o mașină nouă. Stă Irina acasă vara asta. Mașina asta, până nu pică… O să dau la pedale ca-n Flintstones.”

– Care a fost sentimentul victoriei la o diferență infimă, de doar trei voturi?

– În noaptea alegerilor se adunase toată lumea în fața primăriei, tineretul, susținătorii mei, și nu numai. Eu nici măcar n-am avut idee, neîntrebând pe nimeni, cam cine mă votează.

Intuiam, dar acolo s-a oprit tot calculul, la intuiție. S-a strâns toată lumea și ne-au tot ținut în suspans, tocmai pentru că secretarul care centraliza voturile n-a vrut să dea un rezultat. Știa că e diferența asta mică și a spus: Nu vreau să comunic ceva până nu sunt absolut sigur, pentru că e, totuși, un subiect serios.

În momentul în care a comunicat rezultatul, cred că am fost singura care nu s-a bucurat. Eram și atât de emoționată încât nu mai știam de mine. Nu puteam fi liniștită. Să fi fost în locul contracandidatului, sinceră să fiu, aș fi depus contestație.

Înclin să cred că motivul pentru care n-a făcut tevatură era legat de faptul că metodele lui nu au fost dintre cele mai curate. Astea sunt simple supoziții, să le luați cu o oarecare rezervă.

– A existat și o campanie murdară, de denigrare? Regulile jocului se respectă și aici?

– Da, dar știi care a fost partea interesantă? E greu să spui ceva rău despre cineva care n-a făcut ceva rău. N-aveau cum să mă discrediteze altfel decât inventând.

Și a fost chiar o latură foarte urâtă, la un moment dat, pentru că s-a lansat un zvon că eu plănuiesc să atrag tinerii de partea mea, că vreau să le construiesc cluburi în care aceștia să ardă ca în Colectiv, citez.

Deci nu-ți vine să crezi așa ceva. Eu am avut cunoștințe și prieteni în Colectiv. Mi s-a întors stomacul pe dos. Nu concep să te reduci la asemenea nivel.

Și vorbim de contracandidați care au o anumită vârstă. Și dacă e să mergem pe principiul „bătrâni și înțelepți”, atunci te aștepți la cu totul altceva.

Acum, nici nu știu cum arată o campanie murdară. La mine, lucrurile au mers foarte firesc, cum am învățat la școală. Am făcut campanie intuitivă, cu lucrurile la vedere.

De ce să mă duc din casă în casă, să-ți bat la ușă și să intru peste tine ca să-ți bag politică pe gât? Nu, i-am chemat pe toți la întâlniri publice. Am realizat ulterior că n-o să vină prea mulți, pentru că lumea se teme.

Oamenii de la sat sunt răzbunători, te țin minte, te arată cu degetul. A fost foarte greu să estimez unde mă voi situa, deși am fost singura care a crezut de la bun început că am șanse să câștig. Că nu m-am crezut, jumătate din timp, asta-i altceva.

– Ce face locul acesta special pentru dumneavoastră? Sună puțin ireal: un om abandonează o carieră promițătoare la București ca să se mute într-un sat din vestul României…

– Părinții mei sunt geologi, au și un punct de lucru aici, pentru că majoritatea proiectelor le au pe vestul țării. Ne-am retras din București și fiindcă bunicii din partea tatălui s-au îmbolnăvit și aveau nevoie de îngrijire permanentă. Aici au și murit. Și, nu știu, e ca și cum ai avea o… Nu știu, e casa mea. (Izbucnește în plâns). Scuze, cred că e de la stres.

– Deci, proveniți dintr-o familie de bucureșteni?

– Tata e născut în Brașov, iar familia mamei se trage de la Baia de Fier. Eu și fratele meu suntem născuți în București. Ok, sunt bucureșteancă, îți dai seama după debitul verbal, după accent, deși acum am preluat accentul de aici.

– Vă lipsește viața din Capitală?

– Nu, sincer nu. Am fost în București în perioada propice pentru a fi într-un asemenea oraș – școala, liceul, facultatea. Când eram toți tineri și fără griji era altfel, după care toată lumea a început să-și urmeze drumul, joburi, familie.

Nu că sunt antisocială, dar nu mai apreciez atât de mult ieșirile gălăgioase sau prea multă socializare. Prefer să socializez cu oamenii de aici, sincer.

Am și fost crescută pe aici. Am un frate cu trei ani mai mare, de care s-au ocupat bunicii din partea tatălui în perioadele în care ai mei aveau delegații. Când m-am născut eu, bunicii au spus: S-o luați cu voi, noi ne concentrăm pe nepot, care va începe în curând grădinița.

Astfel, de la doi ani, am tot venit cu ai mei la Petriș și, inevitabil, te atașezi de locuri. Mă plimbau din brațe în brațe toți sătenii. I-am perceput mereu ca pe o familie, familia mea.

Eu văd aici niște lucruri pe care alții nu le văd și pe care nici oamenii de aici nu le văd. În momentul în care ești crescut într-un loc, nu mai ai perspectiva călătorului.

Eu le văd în continuare prin ochii călătorului. Dacă ar exista o cabană, undeva, pe creasta Zarandului, m-aș duce ca în concediu acolo, chiar dacă sunt la doar 15 kilometri distanță.

– Ca simplu observator, cum găsiți spectacolul vieții la țară, Petrișul, oamenii?

– M-am învățat minte și nu mai fac referire la sitcom-uri tv, dar, dacă ai filma aici, ar fi mult mai autentic decât ceea ce vedem acum la televizor. Recunoști niște stereotipuri, e interesant.

Nu e pentru oricine, oricum, clar nu e pentru oricine, mai ales dacă nu ai avut înainte background-ul ăsta care să te pregătească.

Îi aud și pe unii prieteni de-ai mei: Te invidiem, ce mișto de tine, te trezești în fiecare dimineață la aer curat, natură, ai peisajul ăsta! După cinci minute vine adăugirea: Dar eu n-aș putea să stau aici în fiecare zi.

– Și ce le răspundeți?

– Sincer, nici eu n-aș mai putea sta tot timpul printre betoane. Mă duc în București și după două zile mă plictisesc. Mă gândesc că, la Petriș, dacă la un moment dat sunt sătulă și vreau să ies afară, totul în jur e verde. În București, ieși afară și… autobuze, mașini, taxiuri, ambulanțe… Am trăit asta. Toți cei care locuiesc în Capitală au o viață agitată.

Cred că era stresul prea mare. Eu n-am fost carieristă și nu prea înțeleg compromisurile pe care trebuie să le faci pentru a obține ceva. Nu aș face niciodată compromisuri, și atunci mi-a fost foarte greu să răzbesc în București.

Recunosc, nu am avut o carieră de succes în București tocmai pentru că nu am vrut să fac compromisurile alea. Nu mă refer la unele personale, dar trebuie uneori să închizi ochii, să iei niște decizii împotriva principiilor tale. Eu nu sunt dispusă să fac asta. Pentru ce, pentru bani? La ce mă ajută?

– Chiar nici un compromis?

– E absurd să spun că nu. Compromisuri facem cu toții. Nu știu cât de conștient e fiecare. Ăsta e omul, avem niște instincte de conservare, o nevoie de validare. Nu-mi vine unul în minte acum, dar sunt sigură că am făcut destule.

– Există o percepție generală în raport cu care orice loc din politică sau administrație e ocupat de un om corupt sau cel puțin coruptibil. Mai mult, generația tânără de politicieni ar fi mult mai rapace. E discutabil?

– Depinde. Ține foarte mult de predispoziția fiecăruia, de caracterul lui. Eu cred că poți funcționa și altfel în politică. Multă lume spune că am fost curajoasă. Ei bine, am fost curajoasă și nu prea. Am ales o variantă foarte comodă, până la urmă. Într-o comunitate mică e mult mai ușor să nu fii coruptibil.

Sunt absolut sigură că, la nivel înalt, și mizele sunt altele. Cred că acolo nu mai poți realiza lucruri fără ca, la un moment dat, să faci compromisurile de care-ți vorbeam. Aici e altceva. Momentan, Petrișul figurează pe harta mea, a celor care locuiesc aici și a altor câtorva care au auzit de el.

Politicul se va uita la Petriș în momentul în care va avea nevoie de voturi, și atât. Am urmărit ultimele campanii și ajungi să fii de acord în mare măsură cu ceea ce cred oamenii despre politică.

Inevitabil, sesizezi unele lucruri. Nu vrei să fii părtaș la ele, dar le observi și e nasol. Câteodată e chiar mai bine să fii dezinformat. Câteodată.

– De ce n-ați preferat umbrela unui partid?

– Nu cred că partidele sunt guvernate la ora actuală după doctrine politice. Și nu cred că doctrina de partid mai reprezintă ceea ce reprezenta în urmă cu un secol. În plus, nu vreau să urmez o carieră politică și nu văd cu ce m-ar ajuta să depind de interesele unor oameni care sunt deasupra mea și care, la un moment dat, poate îmi vor spune să fac ceva cu care eu nu sunt de acord.

Nu zic că așa se întâmplă neapărat, dar eu am candidat pentru oamenii de aici. Prefer să fac ceea ce-mi cer oamenii de aici, și nu alții, care nu sunt nici măcar forțați să trăiască aici.

– Îi știți pe nume pe majoritatea oamenilor de aici?

– Cel mai bine îi știu pe cei de vârsta mea, le mai știu și părinții. Acum am fost nevoită să-i cunosc, și nu-mi pare rău. Am întâlnit oameni foarte frumoși, de care nici măcar nu știam că există.

Din aceleași motive, deși trăiesc în comunitatea asta de 5 ani, nu m-au forțat circumstanțele să interacționez cu ei. Am făcut-o acum și am fost plăcut surprinsă. Nu știu, eu am și încredere în oameni. Toți vin și-mi zic: Am încercat și cu ăla, și cu ăla, dar lumea nu vrea, că sunt răi…

Eu nu cred chestia asta, cel puțin până la proba contrarie. Contează foarte mult cum îi motivezi pe oameni, cum îi încurajezi, să aibă informațiile corecte de la care să plece.

Poate că sunt mai reticenți dacă e să primească sfaturi chiar și de la vecini. S-ar putea să fie mai bine când vine cineva din exterior și le spune: Măi, oameni buni, sunteți ca niște copii în curtea școlii, ia așezați-vă voi frumos și vorbiți între voi, ca să vă dați seama că aveți probleme comune. Hai să le rezolvăm împreună!

E, culmea, comunicarea aplicată la sat.

– De ce i-ați chemat astăzi?

– Văd niște soluții. 60% trăiesc din zootehnie și agricultură de subzistență. Nu există o producție locală care să fie notabilă. Bun, de aici pornim, astea sunt îndeletnicirile. Dar oamenii de la sat au mereu senzația că trebuie să vină altcineva să facă pentru ei.

Dacă ies acum pe stradă, oamenii vin și îmi spun: Da, dar să vină ceva, o fabrică, și să fie locuri de muncă. Zici că se construiesc fabrici pe toate drumurile. În același timp, vine fabrica și nu găsește forță de muncă. S-a întâmplat, nu aici, dar în comunități mai mari.

În județul Arad, de exemplu, sunt 2.000 de locuri de muncă vacante de luni de zile și nu le ocupă nimeni.

– Nu va rezolva nimeni paradoxurile astea…

– Nu știu. Eu aici am rezolvat… Cred că și expunerea mediatică a fost benefică, într-un fel. Am discutat cu o companie din Deva care face angajări masive în această perioadă. Noi, fiind la limita cu județul Hunedoara, am intrat automat în colimatorul lor.

În momentul în care eu i-am încurajat pe oameni să accepte invitația și să vină să-și completeze cereri, ca să muncească undeva, au fost receptivi și mă bucur. Nu-mi asum nu știu ce mari merite; e exclusiv faptul că și-au făcut curaj să vină să aplice pentru un job.

Dar depinde foarte mult cine te motivează. Au venit 22 la interviu și s-au angajat 18. Cerusem la un moment dat o situație pe comună și noi figuram cu douăzeci și ceva de șomeri. Dacă ar fi s-o luăm așa, aproape că am rezolvat problema șomajului în comună.

Dar problema reală nu e legată de șomaj și de oamenii care au muncit undeva, au primit niște hârtii şi le-au depus pentru ajutor social. Problema reală sunt oamenii care nu lucrează nicăieri sau o fac peste graniță, cu forme de muncă numai de ei știute.

Normal că în țară nu beneficiază de absolut nimic. Ei sunt prioritari. Au sărit toți pe asistații social, am văzut o grămadă de comentarii pe net. Sunt comunități din România care au preponderent asistați social.

La Petriș nu sunt mulți, sunt 11 apți de muncă în comună, dintre care patru s-au înscris la interviurile astea și m-am bucurat tare mult pentru ei.

Mie nu-mi trebuie să-i țin aici. Să-i pun să ce? Să culeagă mere și să strângă iarba? Lasă, că ne descurcăm, să meargă să câștige ceva.

– Cu câți oameni lucrați la primărie?

– Suntem cinci ca personal auxiliar și încă şase – aparatul primarului.

– Ați păstrat pe cineva din vechea…

– Pe toți. Mai era lumea nemulțumită, care zicea: Când ajungi acolo, să faci curat, să-i dai afară pe toți. Nu o să vedeți așa ceva de la mine. Perspectiva mea e că randamentul oamenilor e dictat și de modul în care sunt coordonați. Le-am spus că, pentru mine, toată lumea are o șansă.

Mi se pare normal, nu văd de ce aș taxa pe cineva înainte să ajung într-un loc și să înțeleg cum funcționează. N-am nici un interes să acționez altfel. Atât timp cât ei comunică și nu sunt ostili, n-am de ce să afișez eu ostilitate.

Am avut doar niște cerințe speciale, cu ghilimelele de rigoare, pentru că special a fost faptul că eu chiar i-am pus la treabă. I-am avertizat că perioada asta de început va fi mai grea, pentru că nu s-au făcut multe lucruri, nu s-a întreținut nimic. Practic, o luăm de la zero.

În momentul în care vom reuși să facem o curățenie generală în comună, vom trece la partea de întreținere și n-o să mai fie chiar atât de grav. Am fost forțată de circumstanțe să fiu puțin mai dură, pentru că altfel nu te impui.

Și am și prejudecățile astea referitoare la propria-mi persoană: sunt și fată, sunt și tânără, nici măcar nu sunt născută aici, ca să consider asta un ascendent al meu. Dar mie nu-mi stă în fire să fiu așa…

– E o mască?

– Nu mască, mă enervez și eu când nu se face ceva cum trebuie. Nu-i abordez niciodată pe un ton răutăcios sau răzbunător, și sesizează chestia asta. Sigur m-au înjurat și mi-au zis câte-n lună și-n stele. Asta în prima perioadă, după care toată lumea s-a liniștit, inclusiv cei care nu m-au votat.

Dacă ai fi avut o imagine de ansamblu, cum era înainte și cum e acum, după patru săptămâni de mandat, ai fi văzut tot felul de atitudini. Acum vin și-mi zic: Jos pălăria!

Încep lucrurile să se miște, există inițiativă, bunăvoință, hai să vedem.

– La finalul mandatului, ce v-ar face fericită să știți că ați realizat?

– Cred că să-i văd pe oameni fericiți că au realizat ceva și că încep să câștige în urma muncii lor. Și să-i văd că nu mai… (Își acoperă fața și izbucnește în plâns).

Băi, ce am azi? Mă ia plânsul când vorbesc despre asta. Stresul ăsta e maxim. Simți responsabilitatea, atâția oameni care se uită la tine, care depind de tine, plus toată presiunea mediatică care parcă îmi îngreunează treaba de 10 ori mai mult. Că toți așteaptă să faci ceva. Iar eu chiar îmi doresc să fac ceva.

Aș vrea să-i văd că se ridică, că avem lucruri cu care să ne mândrim, că e curățenie în comună. Îi încurajez să ne pregătim să facem niște făbricuțe de mezeluri şi de lactate. Aș vrea ca Petrișul să-și construiască un brand propriu, care nu-și alungă oamenii peste granițe.

Cred că trei sferturi dintre tineri, cei peste 18-19 ani, sunt plecați. Eu nu mă supăr. Din contră, lăsați-i să meargă, să vadă lumea, chiar îi rog. Trimiteți-i în altă parte, să constate nivelul de civilizație, să înțeleagă…

Dacă pleacă după ce n-au muncit o zi în viața lor, îți spun eu că acolo nu se duc să facă muncă de director.

Și atunci, când te duci acolo și muncești 12 ore pe zi, te întorci în țară cu altă concepție. Și cu alte pretenții, dar important e să te întorci și să le aplici. Eu sunt pregătită să-i ajut cu ce pot.

– Spuneați că ați pierdut oameni dragi în Colectiv. Ce n-a mai fost la fel de atunci?

– Sunt locurile în care am mers probabil toată studenția mea. Împărtășești valori comune, asculți aceeași muzică, recunoști chipuri, e o familiaritate acolo… Știam o mulțime de lume din Colectiv.

Aveam și prieteni care au fost în seara aia acolo. Și fratele meu, uite, soarta a vrut. Am avut noroc că a trebuit să vină aici, pentru că avea un proiect de bătut în cuie. Dacă nu, ar fi fost acolo. Era și foarte entuziasmat, îi recomandase cineva trupa și plănuiau să meargă la concert.

Nu poate să nu te schimbe, a fost o revoltă generală a generației noastre. Cred că, într-un fel, toți ne-am trezit la realitate. Oricum suntem o generație pasivă, groaznic de pasivă.

Bunica mea avea o vorbă. Îmi spunea tot timpul, iar eu o ignoram, că așa suntem noi, teribiliști, și credem că le știm pe toate. Mai citea de prin ziare și îmi spunea una-alta. Hai, mă, bunica, nu mă interesează!

Cum adică, cum nu te interesează? Ba să te intereseze, să te intereseze totul!

Și mai avea o vorbă, că sunt legate: O să vezi tu, că o să spui cândva că bunica a avut dreptate. A avut bunica dreptate, ce să mai zic! În momentul în care începe să te intereseze ceva, devii și mult mai implicat.

Acum schimbi ce mai poți. Dar nici să fii un activist din ăla absurd, care stă toată ziua și strigă în mijlocul pieței, dar nu pune mâna să facă nimic.

– Credeți în formulele de genul „Uniți salvăm”? Există o solidaritate spontană, reală?

– Nu vreau să discreditez inițiativele astea, pentru că nu m-am documentat suficient de mult ca să înțeleg care sunt obiectivele lor, cum sunt construite și ce activități desfășoară. În schimb, nu sunt adepta mișcărilor de stradă. Mi se pare atât de inutil.

Sunt spontane, să zicem, se întâmplă în urma unor evenimente care au o încărcătură emoțională extrem de puternică. Ca la orice lucru în viață, nu poți lua o decizie coerentă în momentul în care ești prea pătimaș. Cred că e mai degrabă o solidaritate de principii și de idei decât o solidaritate de acțiune.

Mi se pare un ușor egoism al multora. Nu spun că al tuturor, pentru că promotorii lor sunt probabil bine intenționați. Dar pe măsură ce se întinde caracatița și ai mai mulți adepți, deja nu mai ai control, nu mai poți face un triaj eficient.

Sunt mulți care se asociază cu acest gen de mișcări doar pentru a se auto-valida. Asta nu înseamnă că și fac ceva. Pun hashtag cu unitisalvam, apoi stau acasă în spatele calculatorului și nu salvează nimic.

Nu strică să existe o idee din asta, care să ne mobilizeze pe toți, dar chiar să ne mobilizeze. Doar pentru faptul că strigi în public nu știu ce, asta nu-ți crește cu foarte mult meritele. Nu striga, schimbă ceva, fă-o în liniște, la tine acasă. Fă o schimbare care să conteze! Nu o mai spune tuturor! Fă-o!

– Sub ce forme vi s-a prezentat blazarea?

– Blazare? E un termen destul ambiguu. Nici nu știu dacă am fost vreodată blazată…

– Dacă ați fi continuat să trăiți în București…

– Oricum nu aș fi rămas, mă retrăgeam încet-încet aici. Asta și pentru că văzusem la un moment dat o fereastră în partea asta de țară. Mă tot gândeam în București, când am făcut prima ediție de festival, și spuneam: câte evenimente sunt în partea asta de țară, iar în vest, nimic.

Am zis, gata, am descoperit gaura la gogoașă. Mă duc în vest și fac acolo un festival, că nu prea face nimeni. Când am ajuns aici, mi-am dat seama de ce nu prea face nimeni. Că nu prea e public.

Dar până atunci eram foarte cocoș: aici e locul, n-o să te preseze nimeni, nu o să te lupți cu ăia care beneficiază de fonduri babane, o să fie super.

Super a fost, profitabil, nu. Nu m-au deranjat nici una, nici alta. Patru ediții am făcut, eram pe punctul de a o organiza și pe a cincea, dar am avut probleme cu locația și n-am reușit să modificăm în timp.

Cine știe, poate o să organizăm cândva la Petriș un festival, dar momentan n-ai infrastructură turistică, n-ai unde să stai. De când tot împing de ei: Faceți o pensiune, o cameră, să puteți primi în gazdă, faceți ceva.

Nu că n-ar fi oameni primitori, sunt super-gazde. Dar n-au avut cultura asta de a primi turiști. Scopul meu, în perioada imediat următoare, e să-i împing de la spate, dar trebuie s-o faci pe rând, că nu-i poți împinge pe toți deodată.

O luăm pe priorități. Întâlnirea cu crescătorii de animale era o prioritate. Mai întâi să mă asigur că există o producție locală, că există surse de venit și că va crește un pic economia în zonă, după care trecem și la secundare.

Turismul e o oportunitate mare, dar degeaba mă apuc să fac marketing pentru Valea Petrișului, când vii aici și n-ai unde să stai.

– Cum vă vedeați viața în urmă cu 10 ani?

– Câți ani aveam? 21 de ani. Nu cred că știam ce vreau să fac. Când am dat la facultate, era nou-înființată secția de Relații Publice și Publicitate, la Facultatea de Jurnalism. Pe vremea aia mă visam copywriter.

Am dat la facultate, am intrat acolo și cred că un an am tot zis că o să lucrez în publicitate, după care, nu știu cum s-a întâmplat, am făcut switch-ul de la publicitate la televiziune.

S-a nimerit, am făcut niște stagii de practică pe la ProTV, pe la Prima. Am zis – gata, ăsta-i stilul meu de muncă, e mișto, poți ajuta mult mai mulți oameni, îi informezi, faci ceva de care beneficiază mai mulți. Apoi, m-am schimbat și de la planul ăsta.

Se zice că oamenii creativi sar mereu de la o idee la alta. Mie mi-a plăcut tot timpul să inițiez proiecte, nu să-mi fie date gata făcute. De aici am luat-o pe cont propriu la un moment dat. Mi-am zis că nu sunt genul care să aibă superiori, mai bine creez de la zero niște condiții și merg pe mâna mea.

La final, dacă reușești sau dai greș, măcar ai făcut pe spinarea ta.

Biserica de lemn „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” din Roșia Nouă, comuna Petriș.

– Vă vedeați reporter de televiziune?

– Da, la un moment dat, reporter sportiv. Pe vremea aia chiar știam tot ce mișcă în fotbalul românesc. Mergeam pe stadion, eram stelistă. Mergeam la toate meciurile lor pe vremea în care activau mai cu succes în competițiile europene.

Și de asta mi s-a făcut lehamite la un moment dat, nu mai țin minte de ce. M-am scârbit de fotbalul românesc.

E dezamăgitor să pui suflet pentru reușita unui sportiv și sportivul respectiv să-ți înșele constant așteptările. În plus, să-ți dai seama cum funcționează concepția oamenilor: m-am intersectat la un moment dat cu o gagică, era reporter, nu contează unde.

Eu aveam 21-22 de ani, și era prezentarea oficială a lotului lui Dinamo pentru noul sezon. Stăteam în tribune cu toată presa și alergau oamenii ăia pe teren, făceau încălzire, făceau cu mâna la presă.

Și tipa aia se întoarce la un moment dat către mine și zice: Şi tu ca toate, ai venit aici să-ți găsești un fotbalist.

Atât de prost m-am simțit… Poate că pe alta n-ar fi deranjat-o, dar eu chiar doream să devin reporter și să fac o carieră din chestia asta. A fost un declic: nu, n-am nevoie să fiu o domnișoară despre care se spune că umblă după fotbaliști. Te și pufnește râsul, pe cuvânt.

La un moment dat, am fost la o preselecție pentru prezentator de știri sportive. Am zis că aștept să intre toată lumea și mă duc și eu să-mi las CV-ul, poate găsesc un post de reporter.

Stăteam pe hol cu 25 de gagicuțe. Una din fața mea se întoarce spre o alta: Fato, spune-mi repede acum, până nu intrăm, într-o echipă de fotbal sunt 11 cu tot cu portarul, nu?

Era clar, m-am uitat la ea, era super-drăguțică, deci avea mari șanse să ia postul. Chiar dacă pui întrebarea asta, n-o să-i pese nimănui dacă știi sau nu.

– Părinții v-au încurajat să candidați la primăria din Petriș?

– Tatăl meu era mai cunoscut, să știi. A venit în Petriș după revoluție şi, încet-încet, a pus bazele firmei de geologie. Pe el îl știau mai bine oamenii, pe mine așa și așa.

Când ești bucureștean mutat la sat, toată lumea știe că exiști, nu contează. Cine e fata aia? Păi bucureșteanca, fata lui ingineru’.

Lumea mai degrabă s-ar fi așteptat la tatăl meu să candideze. El a fost foarte amuzat: Păi ce să fac eu? Schimbați o generație bătrână cu alta bătrână? Păi cum, că nu ești bătrân? Păi nu sunt, dar e rândul vostru.

Când m-am enervat eu cu totul, în momentul ăla de saturație, i-am sunat, pentru că erau plecați, și le-am zis: Nu știu ce faceți, dar eu candidez la primărie.

Maică-mea s-a apucat să râdă și a închis telefonul. Au suferit alături de mine în unele momente, că mai auzeau: Vine asta cu Colectiv, face, drege.

I-am rugat să nu pună la suflet. Chill, nu-i panică, man!

– Există vreo iluzie pe care v-ați alimentat-o de-a lungul timpului și continuați s-o hrăniți?

– Da! Eu nu cred că nu se poate ceva. Nu accept. Am momente în care conștientizez că sunt lucruri care, oricât de mult ți le-ai dori, nu se pot realiza. Dar îmi trece repede și momentul acela.

Ok, nu se poate așa, dar poate altfel merge, nu? Nu se poate deloc? Nu! Nu există așa ceva. Se poate! Punct! Hai că se poate!

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€