„Doctor Sleep”, strălucirea și capitalurile

Într-un top realizat în 2017, Stephen King conducea absolut detașat lista celor mai adaptați scriitori încă în viață, cu rezerva că erau numărați doar cei care publicaseră în limba engleză.

Până la acea dată, existau 34 de filme distribuite în cinematografe (autoarea nu număra și producțiile de televiziune) care se foloseau de scriitura foarte popularului autor american, cam cât aveau împreună John le Carré, John Grisham, J.K. Rowling și Philip Roth.

Având la bază romanul „Doctor Sleep” (2013), populara sa continuare a „Strălucirii” / „The Shining” (1977), filmul cu același titlu, lansat zilele acestea și în România, e deja al cincilea lungmetraj după un text de King, din ultimii doi ani, dintre care cele mai vândute au fost „It: Capitolul 2” și „Cimitirul animalelor”.

Însă regizorul Mike Flanagan nu intră numai într-o mașinărie care a căpătat proporții industriale, ci și în luneta unui public cucerit de pachetul „premium”: „Carrie”, 1976, r. Brian De Palma, „Zona mortă”, 1983, r. David Cronenberg și, nu în ultimul rând, „Strălucirea”, 1980, r. Stanley Kubrick, a cărui continuare firească este.

Și pentru Flanagan, ca și pentru King, problema e că regizorul Odiseei spațiale a deschis deja drumul acum patruzeci de ani, cu propria interpretare a tragediei familiei Torrance (Jack, Wendy și Danny), distrusă de tensiunile anterioare susținute de prezențele malefice din hotelul Overlook.

Scriitorul a declarat în destule rânduri că detestă ceea ce, între timp, a devenit una dintre peliculele de referință ale filmului de groază. Acum, regizorul, se vede obligat să se țină aproape de amândoi, numai că rezultatul e cel mult și doar pe alocuri distractiv.

La decenii distanță după întâmplările din hotelul de care au avut grijă într-o iarnă, Danny (Ewan McGregor), puștiul a cărui „strălucire” îi intermedia accesul la viitorul apropiat și la mintea celor ca el, a ajuns un fustangiu alcoolic, cam ca tatăl său.

Plauzibil, după ce ești urmărit cu toporul și strangulat de bătrâne dezbrăcate și în descompunere. Totuși, după ce dă cu fundul de podea, se repune pe picioare într-unul din acele orășele mici, tipice universului lui King, unde oamenii sunt buni, fără griji, modești, dar destul de izolați încât să își facă propriile reguli.

Odată cu el, se trezește și „strălucirea”, un pic mahmură după atâția ani de beție, droguri și femei, și ambii își suflecă mânecile pentru a veghea, alături de o pisică, asupra ultimelor clipe din viața unor bătrâni internați într-un azil. De aici și porecla „Doctor Sleep”.

Dar în lume nu există numai oameni frumoși, de bine, strălucitori, ci și cei care se hrănesc cu strălucirea altora, care oricum e tocită în zilele noastre de rețelele de socializare și… Netflix (un fel de autocritică a lui Flanagan, care a ajuns cunoscut tocmai din cauza producțiilor Netflix: „The Haunting of Hill House” și „Jocul lui Gerald”).

Gruparea străluciro-fagilor e condusă de Rose Țilindru (Rebecca Ferguson) și recrutează continuu personaje cu aura puternică, dar dispuse să treacă de partea răului pentru o viață aproape eternă. Un fel de elfi întunecați care, dacă ar fi bine hrăniți, ar trăi veșnic… dacă nu i-ar omorî nimeni.

Tot de la început apare și Abra Stone, deținătoarea unei mega-străluciri, capabilă să blocheze orice alt super-strălucitor din lumea asta. Prin ea, Danny va ajunge să se reactiveze complet și să încerce să țină piept haitei lui Rose, chiar cu riscul de a se lăsa pradă vechilor demoni de la Overlook, cărora li s-a mai adăugat unul, înarmat cu o sticlă de Jack.

Flanagan știe să apese pe pedala admirației filmului din 1980, cu care nu încearcă însă să rivalizeze. Ar fi fost și greu, din moment ce, prin numărul exagerat de mare de personaje și spații, continuarea lui King dinamita tocmai starea de izolare, de claustrofobie catalizatoare a furiei și declanșatoare a fricii și nebuniei create de Kubrick.

Mai mult chiar, strălucirea însăși are un alt destin. Nu mai e o calitate a unora privilegiați cu capacități extrasenzoriale, ci, la fel ca orice în zilele noastre, e mult mai democratizată.

Toți avem, într-un fel sau altul, strălucirea noastră, fie că ea se manifestă în situații extreme, ca atunci când ești atacat de o gașcă de post-hipioți atemporali sau atunci când, pentru că ai simțit-o supărată la telefon, pui în coșul de cumpărături și un buchet de trandafiri pentru nevastă.

Pe lângă asta, strălucirea păstrată doar pentru uz casnic e total irosită. Ca talantul ascuns în pământ sau moștenirea ținută la saltea. În „Doctor Sleep”, ea își găsește vocația în sens altruist sau lucrativ. Spre exemplu, poți să dezvolți din ea resurse pentru investigații polițienești sau chiar arme de distrugere în masă.

Știu, nu sună ca un film de groază, dar, în cea mai mare parte, nici nu este, atâta vreme cât atmosfera bizară și perspectivele psihologice ale lui Kubrick au fost reduse la urmăriri, împușcături și scene de tortură. Să nu mai luăm în calcul nici re-aparițiile soților Torrance, care pendulează între inutil și ridicol.

Totuși, cum ziceam, filmul lui Flanagan are și meritele lui. În primul rând, pentru un public obișnuit cu binge-ul, trece repede, ca și cum ai vedea trei episoade consecutive dintr-o producție decentă.

În al doilea, e presărat cu glumițe care-ți reactivează nostalgia față de „Strălucirea”, dar și față de alte pelicule ale genului (cum e apariția lui Carel Struycken în rolul lui Tataia Flick, veteranul clanului condus de Țilindru). Și, totuși, eșuează tocmai în momentul în care începe să se joace de-a Kubrick, în hotelul Overlook, unde e construită ultima parte a filmului, ca un copil pe o trotinetă fără direcție și fără strălucire.

„Doctor Sleep” are premiera în cinematografe săptămâna aceasta. „Strălucirea” poate fi revăzut pe Netflix.

* „Doctor Sleep” (2019). Regia și scenariul: Mike Flanagan, după romanul lui Stephen King; Imaginea: Michael Fimognari; Cu: Ewan McGregor, Rebecca Ferguson, Kyliegh Curran, Emily Alyn Lind, Zahn McClarnon, Carel Struycken.

On/Off-screen

* La patru ani după ce se lansa cu „Acasă” /„Home”, tânăra regizoare Ursula Meier venea în 2012 la Berlin cu „Sora” / „Sister” o altă poveste despre fisurile dintre oameni și lumi, care urma să îi aducă Ursul de argint pentru regie. De această dată, nu o autostradă declanșează rupturile, ci perceperea celuilalt ca povară, ca pedeapsă și ca balast.

Simon (Kacey Mottet Klein), un puști de vreo 12 ani, locuiește într-un bloc-turn dintr-un mic orășel elvețian și se întreține din prada zilnică pe care o aduce din stațiunea de schi din vecini. În lungul timp de când fură de la mai bogații de pe munte, băiatul și-a pus la punct un sistem foarte bun, dar perfectibil. Știe ce să fure, știe cum să plaseze marfa local și să negocieze cu clienții, dar încă nu s-a lansat pe „piața” internațională.

Însă problema cea mai mare a lui Simon e sora sa mai mare (Léa Seydoux), singura urmă a unei familii pe care, de fapt, nu a avut-o niciodată. Louise nu e nici drăguță, nici cuminte. Umblă cu tipi care abuzează de ea, trebuie culeasă deseori de pe drumuri, își exploatează fratele mai mic pentru bani și, rareori, trădează o vagă afecțiune pentru el.

Imaginea semnată de cunoscuta Agnés Godard conturează atmosfera înghețată fizic și afectiv a filmului, astfel încât cele două momente cu adevărat neprevăzute ale filmului să-și amplifice potențialul și să alunece din dezolant, în exaltat și apoi să cadă în disperat. Ca un du-te-vino cu telefericul și golurile aferente în stomac. „Sora” poate fi văzut pe platforma mubi. 

* Mini-seria documentară „Wild Wild Country”, distribuită anul trecut de Netflix, repunea pe hartă controversele legate de influența mentorilor spirituali orientali asupra spațiului vestic. Acum, Osho se schimbă în Bikram Choudhury, instructorul de yoga asupra căruia au fost depuse, în ultimii ani, numeroase plângeri care descriu abuzuri sexuale și diferite forme de discriminare. 

Ajuns vedetă după ce a început să susțină public că a lucrat cu o listă lungă de vedete americane (Elvis Presley, Barbra Streisand, Fred Astaire) și că i-ar fi salvat un picior de la amputare președintelui Nixon, Choudhury și-a creat o comunitate largă de clienți și un cerc mai restrâns de ucenici prin care să-și extindă rețeaua supranumită de presă „McYoga pentru mase”. 

Din păcate, lungmetrajul „Bikram: yoghin, guru, agresor” / „Bikram: Yoga, Guru, Predator”, lansat săptămâna aceasta tot de Netflix, ia doar capacul de pe poveste și nu pare nici un moment să-și revendice vreun atac original, care, cu siguranță, s-ar fi putut găsi și în implicațiile politice, și în cele economice, și în cele culturale ale subiectului.

* În 2019, i-am văzut în „Doom Patrol” și „Watchmen” și îi vom revedea în „Jojo Rabbit”. Erau ridicoli, dar periculoși de capul lor sau mână în mână cu istoria extremei drepte americane.

Anul viitor, naziștii vor fi vânați de o echipă specială, condusă de Al Pacino însuși. Scopul? Împiedicarea creării celui de-al patrulea Reich în Statele Unite, la treizeci de ani după război.

Pacino, care va reveni pe ecran săptămâna viitoare în ultimul film al lui Scorsese, „The Irishman”, va primi în „Vânătorii” /„The Hunters” rolul creierului întregii operațiuni, un fel de Profesor X pentru o gașcă decupată parcă din aceleași filme cu super-eroi.