Discretul domn K, omul fără regrete

Voicu Bojan

Redactor

După 10 ani, m-am întors la Carei. Caut un om. E un om atât de modest, încât nu crede că merită vreo atenție. Un om convins că viața lui ar fi total neinteresantă pentru oricine altcineva.

Am constatat de-a lungul vremii că, luați iute, ca din oală, mai toți oamenii de bun simț, care au făcut în tăcere ceva pe lumea asta, cred același lucru despre ei înșiși.

Hobby-ul meu constă în a-i convinge periodic cât de tare se înșală. Ador să-i scot la lumină atunci când se așteaptă cel mai puțin.

Procedez, așadar, cu acribia unui arheolog care, înarmat doar cu o periuță de dinți, dezvelește straturi de humă doar de el știute, ca să demonstreze cu ce s-a ghiftuit omul preistoric.

Mă pun lângă om și-l descos. Îl înțep cu diverse întrebări. Îl ascult. Când dau de un filon de poveste, insist. Când simt că e sătul de mine, îi mai stau o vreme pe cap.

Îl provoc să-mi arate lumea lui, să mă plimbe prin ea. Cu bună știință, îl scot din pepeni, provocându-i oboseală și disconfort.

De ce fac asta? Pentru că eu cred foarte tare în versul acela al lui Marin Sorescu care spune „Toți care-au fost meritau să fie și nimeni nu poate lua locul nimănui”.

E doar chestiune de răbdare până afli de ce orice om are o poveste absolut unică.

E dimineață devreme la Carei.

Camera mea single de la motelul cu numele irezistibil „Vraja viilor” are trei paturi. Micul dejun conține trei ochiuri. Iar clienți ai vastei săli de mese încărcate cu brocarturi greoaie și fețe de masă roșii suntem tot trei, mâncând în tăcere, risipiți.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în ultimul weekend înainte de Crăciun în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Târguri de Crăciun în București, târg de designeri în Cluj-Napoca, Seri de TraIARNĂ în Timișoara și concert de colinde în Iași. Tu ce faci în weekend?

Centrul orașului e dichisit și tăcut. Trezirea la viață se face timid, cu două tinere care aranjează fără chef mesele unei terase, în soarele aspru al toamnei.

Două doamne înfofolite pedalează în slo-mo pe biciclete cu coș de cumpărături, alunecând cu grația unor lebede spre patria legumelor.

În toate lumile de graniță din Ardeal, există femei pe bicicletă care nu se grăbesc niciodată spre piață și care dau astfel un soi de demnitate și stabilitate locului.

Ca un copil necopt, dau un șut într-o piatră, piatra se lovește de peretele fântânii arteziene care descompune contralumina în curcubeu, și arteziana se oprește brusc.

Aoleu, eu oi fi de vină? Statuia poetei maghiare Kaffka Margit mă privește cu reproș. Arteziana din centru merge doar până la ora 9.30 fix, aveam să aflu.

Acum 10 ani, centrul ăsta era praf. Încruntat ca imensul grup statuar realist socialist al soldatului român, cu gloria lui cu tot.

La fel era castelul de peste drum. Cinematograful din curtea castelului se dărâmase și totul părea o ruină fără speranță. Din propria jale însă, orașul a renăscut frumos.

Un oraș cu un castel renovat ca la carte e un oraș salvat. Are în jur de 40.000 de vizitatori și o medie anuală de 120 de evenimente. Plus expoziții și concerte.

Omul meu și-a petrecut o bună felie din viață acolo, în castelul din Carei. Cam 20 de ani a muncit la Muzeul de Științe Naturale. Iar acum, iată-l, se îndreaptă spre terasa unde ne-am dat întâlnire cu pasul său elastic de fost sportiv.

Fâșurile noastre albastre au fix aceeași nuanță. Chestie de destin. Ne pritocim la soare ca două iguane și începem să povestim.

Carol Karácsonyi are 76 de ani, dar la cât e de viu și de volubil, nu-i dai 65.

Bronzul de toamnă contrastează cu părul lui alb, pieptănat într-o parte. Ochii mici și vii au un neastâmpăr de vietate înfometată a pădurii.

A fost pe rând muzician, handbalist de performanță, antrenor, soț și tată a două fete, care azi locuiesc în străinătate. A fost emigrant. A fost călător.

A fost, în cuvintele lui, „fotograf de buruieni pe șase continente”.

A arhivat tone de plante, melci și ouă de păsări, a împăiat animale. A făcut munci de cercetare și munci de jos. A bătut județul Sălaj pe jos vreme de 5 ani, inventariindu-i mai toată botanica.

Peste toate, Karácsonyi n-a încetat niciodată să caute, să descopere, să se bucure de orice victorii nevăzute.

Acum trăiește singur. Face naveta între cele două locuințe ale sale: Carei și Ravensburg, Germania. O pendulare între două lumi, fără a aparține cu adevărat vreuneia.

Cetățean universal, visează încă să plece departe, deși soția lui, fostă atletă și companionul său perfect de drum, a părăsit lumea asta pe neașteptate.

De atunci, parcă și-a pierdut entuziasmul de a umbla prin jungle și stepe, fotografiind plante și insecte.

Omul îmi amintește de diverși naturaliști-personaje de roman. Cum ar fi Jacques Paganel din „Copiii căpitanului Grant”, Dr. Pierre Arronax din „20.000 de leghe sub mări” (Jules Verne) sau Doc, biologul marin din „Joia dulce” (John Steinbeck).

Există în literatură acest portret al naturalistului delocalizat, vag aerian, obsedat de biologie și botanică, cu o plasă de fluturi după el sau o mapă de herborist − un soi de amestec de clovn și geniu.

E mereu neadaptat și fixat pe munca lui de arhivist, clasificator, descoperitor de minunății care, pe cât de importante pentru el, pe atât sunt de insignifiante pentru omul de rând.

Așa se definește și Karácsonyi − drept un naturalist obișnuit, pasionat de monografii, cum ar fi inventarul plantelor din județul Sălaj, un fel de terra incognita uitată de toți, pe care și-a pus în cap să îl clasifice cu acribie într-o lucrare aproape totală, „doar” 1950 de pagini, fără poze.

Sau atlasul florei exotice de pe șase continente. Cu multe poze. În total, a lucrat cam la 20 de cărți, majoritatea științifice.

Am stat cu dânsul două zile și l-am urmat peste tot: acasă, la primărie, în castel, la casa de vacanță, la mâncat ciorbă în oraș sau pe dunele de nisip de la Foieni, în rezervație.

Acum stau pe sofa în biroul lui și îl ascult povestind.

Pe pereți sunt înrămate dovezi prin care i se recunoaște munca: o diplomă a societății National Geographic, un premiu al Academiei Române, fotografii de old boys cu staruri ale handbalului. Pe masă, un munte de publicații.

Cu toate acestea, omul nu-și recunoaște vreun alt merit în afară de acela de-a-și fi urmat cu pasiune chemarea. Și oare acest lucru n-o fi, în sine, ceva miraculos de frumos? Nu e suficient și mulțumitor pentru o viață de om?

Dar nu, să nu sărim, asta ar fi o frază bună de final.

Să începem cu începutul și să-l lăsăm pe domnul Karácsonyi să-și spună povestea. Începem cu cafele pe o terasă cu soare blânduț.

„Prima amintire? Fascinația tancurilor și mașinăriilor de război germane în ziua retragerii.

De născut, m-am născut undeva pe drum, în 1942, nu se știe prea bine unde. Mama s-a jurat că nu-și mai aduce aminte.

Chestia asta m-a marcat cumva, am simțit mereu un neastâmpăr, o poftă de-a umbla, de-a călători și de-a descoperi lumea cu ochii mei, dacă se poate văzută și pipăită de aproape.

Originile familiei mele? Armenești, germane, maghiare, amestecate. Tata a fost inginer-șef al orașului, doctor în drept, vorbea șapte limbi.

Mama era dintr-un sat care acum se află în Ucraina. Dar care, pe rând, a fost parte din Cehoslovacia, Ungaria, URSS și România.

Erau acolo oameni bătrâni care, deși nu ieșiseră niciodată din satul lor, fuseseră, fără să vrea, în cinci țări. Iată cât de absurdă e istoria asta, cu imperii și războaie care zăpăcesc oamenii”.

Pornim prin centru, spre primărie. Tot la câțiva metri, cineva îl salută. E limpede, în Carei omul e o legendă.

„Cândva, pe aici, prin pustietatea asta de câmpie, care se întinde cât vezi cu ochii, existau șapte păduri însumând cam 180 de hectare. Azi nu mai există nici una.

M-au chemat de la primărie să mă consulte, fiindcă ar vrea să planteze o pădure de agrement la marginea orașului. E simplu, trebuie să fie realiști.

Important e să planteze doar ce a fost deja, potrivit arhivelor, fiindcă solul e același, gata adaptat. Să nu vină cu fantezii gen palmieri sau cine știe ce arbori exotici, cum a făcut Mazăre la Constanța”.

Mâncăm o ciorbă în localul lui favorit. Decidem apoi să ieșim din oraș, ca să-mi arate rezervația naturală de la Foieni. Urcăm în mașina lui cu numere de Germania.

„Am o căsuță mică la marginea orașului, unde are mai toată lumea, în zona periferică numită Grădina Viilor. Am plantat o livadă mică.

Merg periodic acolo și mai vin fetele mele vara, cu nepoții. Frumusețea cu o livadă plantată la apusul vieții e că nu știi cine se va bucura de roadele ei. Dar asta nu te împiedică să o sădești, să o îngrijești și, gata, ajunge”.

Ajungem în rezervație. Ne plimbăm pe dealuri, pe drumuri de nisip fin, ca de litoral. Se oprește, se apleacă, ia în mână niște puf ca de păpădie și-i dă drumul să zboare.

E un puf care, privit în contralumină, e alb, ca părul lui. Îmi arată o plantă invazivă numită ambrozie, mă poartă printre vii.

„Aici, vânturile au creat niște dune unice. Sunt un soi de nisipuri continentale, combinate cu sărături de tip panonic, cu mlaștini și banchize. E o raritate povestea asta.

La fel sunt și câteva vii bătrâne care nu au fost afectate de filoxera, insecta care a distrus mai toate viile din Europa. Apropo, știți cum se numea pe vremuri vița de vie? Curpen.

Am studiat zona asta vreme de 50 de ani și o văd cum se schimbă în rău − și nu din cauza încălzirii globale. Dușmanul numărul unu al naturii rămâne omul. Defrișează, distruge, otrăvește solul cu pesticide.

Niște bogătani au cumpărat pământ, au nivelat totul cu buldozerele, fără să le pese că vânturile și natura au creat aici un areal unic în zece mii de ani”.

Mă poartă peste tot prin castel. Își amintește cum activiștii PCR au tras cândva un chef de erau să-i dea foc și să distrugă blazoanele de aramă din șemineu.

Când i-a rugat să pună măcar o placă de azbest, l-au acuzat că nu vrea să se distreze clasa muncitoare. Își amintește cu satisfacție cum s-au afumat ca proștii, fiindcă hornurile erau obturate de niște cuiburi de ciori.

Urcăm pe o scară de metal în spirală până sus, pe terasă, apoi coborâm în sala unde e depozitată mai toată munca lui începând cu 1969. Acum 50 de ani.

Camera întreagă e ticsită de dulapuri pline cu ierbare, sertare, fosile, pietre, minerale, ouă de tot soiul de zburătoare, toate așteptând un destin, cine știe, poate o colecție-expoziție permanentă.

Într-un dulap cu vitrină e o întreagă menajerie de animale și păsări împăiate, ușor atacate de molii. Pe un dulap, un lup împăiat a ajuns în pragul năpârlirii.

Domnul K deschide un sertar. Înăuntru sunt cutii de pânză frumos stivuite. Pe ele, o etichetă mare − Herbarul Muzeului Orășenesc Carei, urmată de un număr de ordine. În cutii, plicuri nenumărate.

Deschide ceremonios unul ce conține un fragment de mușchi, cu denumirea în latină și număr de inventar.

„Dacă sunt plicuri, înseamnă că în ele trebuie să fie ceva, ca pe vremuri la loz în plic, nu?”

Ne plimbăm prin parcul întins pe 10 hectare. Uneori, mângâie scoarța copacilor. Sunt, toți, prietenii lui, cam 1400 de arbori, unii seculari, din vreo 200 de specii.

Îl rog să se așeze pe o bancă, să-i fac o poză. E stânjenit. Ca să alunge starea de nefăcut nimic, povestește.

„Cândva, aici era o seră cu camelii, dar a ars în incendiul din 1887. După aceea parcul dendrologic a fost îngrădit cu gard de fier.

Pe la începutul anilor ’80, pe comuniști îi apucaseră ideile de a tăia, modifica. M-am aprins și mi-am zis: peste cadavrul meu.

Am apărat povestea asta cu toate mijloacele și cunoștințele mele până când, în 1982, parcul castelului a fost declarat arie protejată. E una dintre marile satisfacții neștiute ale vieții mele”.

Bem o ultimă cafea împreună. Îl rog să rememoreze clipe memorabile, regrete mari, bucurii mărunte.

Karácsonyi o ține una și bună, că viața lui nu merită atenție. Nu vrea în ruptul capului să devină nostalgic. Ridică din umeri a mirare, strâmbă din nas, dă din mână.

Limbajul trupului transmite că nu-i prea pasă. În cele din urmă, spune ceva ce așteptam de la început, câteva gânduri pentru care îi mulțumesc.

„E important ca în viață să nu ai regrete mari. Eu n-am. Am trăit intens și deloc plictisitor, date fiind condițiile istorice. Am avut mereu un soi de mobilitate mentală. Și o împăcare că fac ce trebuie.

Am visat te miri ce și am turnat pasiune în visurile alea, așa cum au fost ele − poate mici, privite dinafară.

De exemplu, zeci de ani am visat să călătoresc și n-am putut. A trebuit să devin emigrant lucrând ani și ani câte 10-12 ore zilnic, chiar și sâmbăta, pentru ca să-mi pot permite așa ceva.

Dar și când am reușit, ce satisfacție! Inima mi-a rămas și acum undeva în insulele Seychelles.

Viața e o alegere. Decât să fiu azi un bogat trist, mai bine mă uit la niște poze și îmi amintesc o sumedenie de locuri incredibile din lumea asta.

Ce m-a ținut în viață? Lucrările științifice care presupuneau muncă de teren, chestie azi cam ieșită din modă. Umblam zi de zi cu merinde simple în rucsac: pită, roșii, slană, brânză, țuică.

Acum am lăsat-o mai moale, dar ar trebui să reiau cumva. Am un coleg cu 10 ani mai în vârstă, care încă umblă pe coclauri după plante. E un exemplu pentru mine.

Să vă mai spun un secret. Nu prea merg la medic, nu-mi fac analize. Unii ar zice că mă cam neglijez. Adevărul e că un medic care să nu-ți găsească ceva la 76 de ani… ăla nu e un medic bun.

Prefer, deci, să nu prea știu ce am; dorm mai liniștit. Se zice că aș avea tensiune mărită. Păi, eu numai când văd tensiometrul simt cum îmi crește. La ce bun să mi-o mai iau?

Sunt mulțumit că am bătut Sălajul la pas, cu nasul în pământ, după te miri ce plante. Sunt mulțumit că am reușit o inventariere aproape completă a unei lumi nebăgate în seamă.

Am lăsat niște urme. Ce se va petrece cu ele de acum încolo nu mai e treaba mea.

Nu uit, odată eram aplecat asupra unor plante la marginea unei păduri, când vine un țăran de pe câmp și mă întreabă ce fac. Stăm și povestim și-i explic în amănunt cu ce mă ocup.

El cade pe gânduri, își dă clopul pe spate a mirare și zice: «Chiar așa, Dumnezeu a creat un om pentru absolut orice există pe lumea asta».

Cam ăsta sunt, un om simplu chemat să pună niște ierburi în ordine. Îmi ajunge”.

Fotografii: Voicu Bojan

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€