Cel mai delicios boier român

Era taman acum 200 de ani când, într-o bună dimineață din prag de primăvară așa, un boier muntean oarecare se trezi cu o stare de mahmureală în cap, cu toate că știa precis că nu se atinsese de carafa de vin de cu seară. Peste asta, ca o pâclă, i se pogorî peste gânduri o stare de tulburare, cum îl poate cuprinde pe om atunci când caută în bibliotecă o carte importantă, mutată de la locul ei de o mână ‘cremenală’.

Trase adânc aer în piept și tolănit între niște perne tivite cu blană de viezure, constată amar, însă limpede, starea lucrurilor, pe puncte:

1. sireaca țară merge de râpă, la fel ca întotdeauna / 2. împilarea iobagilor nu cunoaște nici margini, nici odihnă / 3. robii țigani se înmulțesc peste măsură / 4. turcii nu dau semne că s-ar fi plictisit de luat peșcheș / 5. dregătorii de prin divanele țării nu trăiesc decât pentru uneltiri de curte / 6. în aer miroase a răscoală țărănească și a conace jefuite, în flăcări / 7. viața asta boierească înțepenită de îndestulare naște în inima omului o lâncezeală soră cu moartea.

Și atunci, un vierme neodihnit de gând, dar altfel viu colorat și străin de părțile astea uitate de lume, începu să-l îmboldească neostoit la inimă, să-i împungă cugetul. Era gândul plecării departe, gândul călătoriei și al uitării. Era gândul ruperii de lumea lui neașezată, cunoscută, încleiată și dulce, ca o halviță uitată vara, pe prispă.

Va lăsa în urmă traiul tihnit, fără frământări majore și va pleca în lumea largă. Acolo va vedea lucruri deosebite, apoi se va întoarce cu idei înnoitoare, de schimbare, pe care le va pune în aplicare. Cu ochii mijiți, boierul căzu în visare, iar speranța, clipind timid ca un licurici noaptea, îi adăstă în suflet discretă, aidoma unui fulg de gâscă poposit într-un lan de lucernă.

Doar că, spălându-se dânsul pe față și uitându-se-n oglindă, constată cu întristare că de acolo îl privește înapoi un boier bătrân, cu barbă neagră, lungă, înspicată de fire albe, drept urmare cugetă cu întristare:

La ce bun să caute el, om în vârstă, hai-hui prin lumea largă, în locuri unde nu te știe nimeni, unde oamenii nu cad în genunchi, cu capetele descoperite, atunci când treci cu caleașca? Mai ales acum, la aproape 50 de ani, când boierii-s atât de venerabili, încât umblă să-și scrie testamentele, să-și împartă moșiile nenumărate și să-și aranjeze locul de veci?

Bătu din palme și ceru slugii să aducă cahvele și ciubuce. Se cuvenea să cumpănească bine hotărârea asta luată cam în grabă, pe nemâncate. Până la urmă, boierul nostru era totuși, un om așezat, posesor al unor seculare metehne, care nu se sparie ușor de un mic neastâmpăr la lingurică, răsărit într-o dimineață promițătoare de primăvară.

Așadar, de la neostoita sa cugetare până la faptă, trecură câțiva ani buni, fiindcă pe acea vreme, timpul avea îndestulătoare răbdare cu omul.

Mica mea introducere ficționalizată ni-l prezintă aici pe boierul Constandin Radovici din Golești, pentru prieteni Dinicu Golescu, primul travel writer român, un personaj delicios, care mi-a căzut cu tronc la inimă din clipa în care l-am descoperit citindu-i cartea mică și gălbejită, publicată în 1955, la Editura Tineretului, având un titlu deloc promițător: Însemnare a călătoriei mele. Cartea a apărut prima dată la Buda în 1826 și este primul jurnal românesc de călătorie.

Nu e puțin cam târziu, ne întrebăm? Venețianul Marco Polo și-a luat lumea-n cap, scriind faimosul său jurnal de pe Drumul Mătăsii undeva înainte de 1300…

Ei bine, vorbim aici de proverbiala întârziere istorică românească, cea descrisă în detaliu de către Lucian Boia în cartea sa De ce este România altfel? E destul să constatăm câteva mici detalii ale desprinderii boierului din înțepeneala letargică a lumii sale, ca să înțelegem concret cum arată de fapt această sincopă istorică.

Este anul 1824, cam la vremea secerișului. Călătorii vremii se îndreaptă într-o diligență mare, un poștalion cu 4 cai, un soi de expres rapid și comod al vremii, dinspre Viena către Trieste. După obiceiul vremii, aceștia poartă haine strâmte, nemțești și au pe cap jobene. Sunt lejeri, prinși în conversații sprințare. Au însă parte de șocul vieții lor când li se alătură un călător straniu, aterizat parcă din ceva neguri ale istoriei.

Omul nostru e o arătare aproape înfricoșătoare pentru străini. Impunător ca un mare dregător, personajul are o barbă mare și neagră, răsfrântă peste gulerul de samur al unui caftan lung până la pământ, iar pe cap poartă un calpac boieresc interminabil, specific demnitarilor de rang înalt din țările aflate sub dominația otomană.

E afabil, politicos, dar refuză să ia loc în diligență, la căldurică, pe perne moi. În schimb, alege să stea pe capră, lângă vizitiu, de dragul perspectivei. E nesățios să vadă totul, de sus.

Arătarea din cețurile Balcanilor e boierul Dinicu, fiul preferat al marelui ban Radu Golescu, fost dregător de frunte în unele divane ale Țării Românești și acum e fericit nevoie mare că, în sfârșit, își poate ostoi pofta de-a călători, visul acela mai vechi ce-i dăduse ghes ca un vierme într-o dimineață oarecare, la conacul său din Kronștad / Brașov.

Dar ce-l mână pe acest individ să colinde lumea la bătrânețe? Sunt câteva motive limpezi. Mișcările iobăgești “de stradă” și răscoala pandurilor condusă de Tudor Vladimirescu îi amintesc boierului de “luările sale neisprăvnicite de la acest norod care nu-și are nici hrana din toate zilele”. Îl apucă deci mustrările de conștiință, care cică-i “împung cugetul”.

Pe deasupra, se trezește în el un soi de iluminare, un fel de elan oengistic, care-i vine din sensibilitatea oferită de educația aleasă, din empatia față de neajutorați, lucru cultivat în familie și cam rar de găsit printre boierii veroși ai vremii.

Își propune așadar să termine un pod peste Argeș, poruncă lăsată cu limbă de moarte de tatăl său, vrea să facă pentru săraci niște “paturi de bolnavi” și să tocmească un doftor de prim-ajutor, vreau să facă o “soțietate literară”, ba chiar o școală publică mixtă gratis, adică ceva revoluționar de-a dreptul pentru acele timpuri. Tot ce mai rămânea era să plece în lumea largă, pentru documentare.

Golescu pornește la drum și pentru a găsi școli și internate, unde să-și dea propriii săi copii. Va alege pentru primii doi educația germană la München, iar pentru ceilalți doi cea pe filieră franceză, de la Geneva.

Nu în ultimul rând, omul pleacă sictirit de “ticăloasa patrie” înțepenită, la fel ca azi, în tot felul proiecte fanteziste, dar altfel, aproape incapabilă de a se guverna, mai ales pe atunci, în vremea domnitorilor fanarioți interesați mai mult de birurile strânse în favoarea lor,  decât de bunăstarea țării.

Drept urmare, se rupe de lumea lui lâncedă și defectă, de dragul unei schimbări. Pleacă și de curios ce e, de dragul folosirii limbilor învățate și nevorbite: greacă, latină, italiană și franceză. Iar, nu în ultimul rând, pleacă să caște gura, să se mire de locuri noi, la fel cum face orice călător.

Începând cu 1824, Golescu face trei călătorii mari în care bagă de seamă ce întâmplă în Transilvania, Ungaria, Austria, apoi coboară spre Italia și Elveția. De acolo, de pe bancheta vizitiului, boierul scanează lumea învelit în blănuri și nu se mai satură observând. Copilul din el se trezește progresiv la viață, drept urmare, o grămadă de banalități îi apar ca mari revelații.

Călătoria lui e o vastă mirare edenică de Adam, luând seama de creativitatea nebănuită a Facerii. În Prater, lângă Viena, se crucește la Țircus Ghimnasticus (manej), locul unde se învață călăria. Se plimbă și descrie pe cât de precis, pe atât de fotografic, absolut tot ce vede, stânga, dreapta:

“De aciia până se isprăvește aleea și încă mai înainte este o câmpie mare și frumoasă cu copaci unde poate vedea omul turme de căprioare, cerbi și iepuri, care trec pe sub calești făr’ de nici o sfială. La mâna stângă a aceștii alee, multe lostării (restaurante) și birturi și berării și școale, unde învață cum să înoate.”

La Zoo Schönbrunn e șocat de varietatea animalelor nemaivăzute: “fildeșul (elefantul), oi cu coade late, urs alb de tot și altul foarte negru de la India, cerbi, tigri, căpriori pestrițe, castor, crocodil și felurimi de păsări”.

Notează, prin urmare, cu acribie totul, oraș cu oraș, iar din când în când, cartea e presărată cu niște halte de respiro, cam cum se schimbau pe atunci caii de poștă, pe la hanuri. Acestea se cheamă “Cuvântări deosebite”; sunt pasaje unde boierul își trage sufletul și odată cu el, trage și concluzii, emite judecăți, compară cum e la străini față de cum e la noi și în general, încearcă să se distanțeze de jurnalismul de călătorie, să devină “înțelept”.

Pe măsură ce compară starea lucrurilor, bietul om ia seama de prăpastie, se amărăște tot mai tare și își mărturisește public mâhnirea: “Mult mi s-a amărât sufletul văzând adevărata fericire a altor neamuri”.

După o vreme, cade de-a dreptul într-un soi de depresie tipic românească, cu accente de revoltă mocnită, fiindcă realizează dimensiunile neașezării de acasă. Se plimbă peste tot prin grădinile Vienei și, cu un soi de invidie nedeclarată, vede zeci de mii de oameni petrecând în pace și liniște, îmbrăcați decent și vorbind politicos unii cu alții, umplând terasele unor zile generoase de vară, scăldate în râuri de bere.

Peste toate, mai dă și peste un consătean frustrat de “buna orânduială și liniștita viețuire” a străinilor, care i se confesează:

“Un boier foarte vrednic de smerire mi-a zis că mai mulțumit este să fie grădinar la această grădină decât ban (dregător) în ticăloasa Țară Românească. Cât de mult mi-a plăcut aceasta!”

La Presburg, pe Dunăre, constată cu surprindere cu câtă exaltare este întâmpinată Împărăteasa, în vreme ce la București, când Vodă se arată pe uliță, atitudinea este radical diferită: “unii înjură, alții scuipă și muierile bleastămă”.

Deși nu vrea, nu poate scăpa de ispita de a face comparații, ca tot omul care umblă printre străini: “Dar cum puteam, ochi având, să nu văz; văzând să nu iau aminte; luând aminte să nu aseamăn; asemănând să nu judec binele și să nu poftesc a-l face arătat compatrioților mei?”

Dovedind un nesaț neostoit al observației, la pachet cu o poftă de a replica cele văzute, ciudatul boier îmbrăcat ridicol își bagă nasul peste tot și se minunează cu o imensă candoare de tot ce vede: măsoară cu pasul Palatul Dogilor din Veneția, se holbează cu orele la ceasurile cu figurine din diverse turle de biserici, ascultă gălăgia grozavă, dar altfel melodioasă, a unei turle având nouă clopote.

Spaima lui de primitiv iscat din cețurile preistoriei și căzut grămadă în lumea civilizată e absolut înduioșătoare. Ingenuitatea lui de boier bătrân trezit brusc la viață nu te poate lăsa rece, mai ales că, sărmanul, nu are nici măcar simțul ridicolului. Cum să evaluezi valori estetice cum ar fi Domul din Köln, măsurându-le cu stânjenul? Ce sens are să descrii pe pagini întregi “cadre” (tablouri) de prin muzeele lumii? Ce rost are să numeri cănile unui birtaș elvețian, întrebându-te cu voce tare ce o face ăsta cu 50 de căni identice? Păi, dacă fuseseră la ofertă, la juma de preț, omul își făcuse stoc…

Curios nevoie mare și probabil încurcat de poalele lungi ale caftanului său, boierul coboară în burta vaporului până în sala mașinilor, unde e interzis, doar de dragul “de a prinde meșteșugul” și mecanica motorului cu aburi, iar într-un turn venețian de biserică, caută să înțeleagă cum procedează cei doi draci care mână ceasornicul.

Dar cea mai tare fază e tentativa lui de a intra într-un spital de nebuni, în care nu e lăsat de frică să nu o ia pacienții razna și mai dihai:

“Spitalul nebunilor, pe care n-am avut noroc să-l văz, căci nu mi-a dat voie dohtorul, cerându-mi destulă iertăciune, pricinuind că sunt îmbrăcat cu haine turcești și cum mă vor vedea, toți se vor turbura atât, încât spitalul se va amesteca (zăpăci, emoționa).”

Fără să aibă habar, Golescu se dovedește a fi un autor nu doar de o crudă actualitate, ci și un vizionar, neștiind sărmanul că va veni odată sfânta zi când Europa ne va primi în clubul său select. Iar, cu un drum, investitori precum IKEA sau Schweighofer se vor pogorî ca niște apostoli ai bunăstării pe meleagurile noastre uitate să ne ia pădurile la purecat și degrabă la retezat.

De fapt, nu e clar dacă boierul profețește întâmplări ce vor veni peste neam sau dacă nu cumva noi, ca popor, n-am fost în stare să pricepem vreme de 200 de ani cum merg treburile pe lume. Iată aici o cugetare veche de două secole, suspect de înfiptă în realitate:

“Mare pagubă este la o țară de a-și scoate tot materialul nefabricarisit (neprelucrat) vânzându-l în alte țări cu un preț prost și apoi să-l cumpere iarăși cu un preț de 30 de ori mai mult. Mare pagubă este când o țară în veci cumpără toate lucrurile duprin alte țări și acelea nu cumpără nici un lucru fabricarisit dintr-acestea, cum este în ticăloasa (sărmana) Patria noastră.”

Bietul boier, cu cât umblă mai mult, cu atât îl apucă disperarea mai rău. Memoria bordeielor săpate în pământ ale iobagilor, torturile la care sunt supuși de către arendași, celebrul fum de ardei și alte pedepse, împilarea cu impozite nesimțite și robia la care sunt supuși bieții nevoiași forțați să lucreze aproape exclusiv pentru boieri exact ca el, i se reactivează ca un film de groază.

În concluzie, începe să se întrebe oare ce ar putea el face “pentru folosul nației sale”, ce reforme sau ce alte lucruri bune, care să mai spele din rușinea imenselor diferențe dintre avuți și sărmani?

Se întreabă sincer, cu voce tare, oare ce blestem s-a abătut peste țara lui, de este atât de incapabilă să se reformeze? Unul din motive ar fi absența unirii, continua zâzanie și evidenta înapoiere generată de lipsa educației. Apoi ar fi nestatornicia, instabilitatea politică permanentă, boală de care nația nu s-a vindecat nici până azi, dovadă fiind ultimul mare exod spre lumea largă a milioane de compatrioți exasperați.

În trecere, fără să dea detalii, Golescu amintește cum a luat el însuși, de necaz, drumul înstrăinării, fapt ce dovedește că una era fuga de nevoie și alta călătoria de plezir:  “În vreme de 24 de ani de 4 ori ne-am lăsat casele și tot avutul fugind în străinătate și când ne-am întors, am găsit toate desființate”.

Omul e altfel, sincer și hotărât. Vine acasă de pe drumuri și, cu avânt revoluționar, fără să aibă habar că mai are doar patru ani de trăit până să-l răpună holera, încearcă să facă ce și-a promis în barba sa neagră, fluturând în vânt de pe capra caleștii: înființează împreună cu Heliade Rădulescu o “soțietatea literară”, deschide o școală publică liberă, unde se amestecă „fiii nobleței cu cei ai norodului, ba chiar și robi”.

Pentru luminarea norodului tipărește câțiva ani și o gazetă cu titlul “Curierul românesc”. În plus, mai și trântește lângă Biserica Krețulescu din București un “palat de țeremonie” mare, cu etaj, salon și vreo 25 de camere.

Din nefericire, nu doar în plan istoric, ci și personal, Golescu se dovedește a fi un întârziat. Entuziasmul lui pentru reformă e oarecum conform cu șablonul tragic al nației – un avânt poticnit, un foc entuziast de paie, stins rapid de interese obscure. Drept urmare, aproape simultan cu dispariția sa fizică, de planurile lui se va alege praful: ziarul se închide, școala slobodă obștească și societatea literară la fel, iar viloiul de la Podul Mogoșoaiei intră în proprietatea statului.

Poate nu este întâmplător faptul că fix din acea casă, un alt mare nedreptățit al neamului românesc va lua calea exilului într-o noapte de februarie a anului 1866 – Alexandru Ioan Cuza.

Spre finalul cărții, disperarea și revolta boierului nostru se preschimbă în rugăciune de mijlocire și în lamentație lugubră. Travel writer-ul  nostru cade în genunchi și sfârșește adresând retoric același soi de întrebări, care își caută un răspuns și azi, după mai bine de 200 de ani…

“Milostivul Dumnezeu întoarcă-și vederea cea tămăduitoare cătră acest norod, prefăcând inimile cele rele în milostivire; pe cele nesățioase de câștigul banilor, în darnice; și pe cele stăpânite de rele năravuri, în virtute.”

“O! prea puternice părinte al tuturor noroadelor! Niciodată nu o să se ridice deasupra neamului românesc acest nor întunecos plin de răutăți și de chinuri. O! prea bunule stăpâne! Nu o să fim izbăviți odată de toate nevoile? Nu o să ne învrednicim să vedem o rază de lumină care să ne îndrepteze spre obșteasca fericire?”