"Din perspectiva relațiilor în UE, Iohannis pare încă primar la Sibiu"

Bianca Felseghi

Senior Editor

Europa își va făuri identitatea în momente cruciale și va fi suma soluțiilor adoptate pentru a ieși din aceste situații, spunea Jean Monnet, unul dintre fondatorii Uniunii Europene.

Acesta este unul dintre acele momente. Pentru că, înainte de a ne confrunta cu valul de imigranți și, mai ales, înainte de Brexit, nu ne îndoiam de stabilitatea acestui construct politic.

Acum însă, senzația este una de disoluție.

Cum se vede criza de la Bruxelles, cât de pregătiți sunt liderii UE să regândească proiectul continental și cum s-a descurcat președintele Iohannis la Consiliul European, despre toate acestea l-am întrebat pe europarlamentarul Cristian Preda.

Fost decan al Facultății de Științe Politice din Universitatea București și fost consilier prezidențial, el a fost exclus din PMP în 2014, după ce a solicitat demisia Elenei Udrea din fruntea acestei formațiuni desprinse din PDL.

Actualmente, Cristian Preda activează ca independent în PE și s-a afiliat Grupului Popularilor Europeni.

Europarlamentarul Cristian Preda. Foto: Lucian Muntean

– Proliferarea partidelor care mizează pe Exit este un semnal suficient de puternic pentru a reașeza Uniunea Europeană într-un alt context?

– Partidele care cer „exit” sunt situate exclusiv la extrema dreaptă. Asta e drama trăită acum de conservatori: ei au ajuns să inspire doar radicalii de la dreapta lor.

Din fericire, toți imitatorii lui David Cameron sunt în opoziție: atât Frontul Național din Franța sau Partidul Poporului Danez, cât și Partidul Libertății din Olanda, cel omonim din Austria sau Lega Nord din Italia.

Modul în care e exploatat politic rezultatul referendumului din Marea Britanie nu e nici el foarte inteligent. Britanicii au avut parte de o serie lungă de excepții în cei 43 de ani de mariaj cu Europa, iar Brexit e exacerbarea acestei logici a excepționalismului insular. Nu e cazul celorlalte națiuni.

Apă și talpă. Să alergi toată Via Transilvanica. Și să rămâi în viață.

Aceasta este povestea unui documentar de lung metraj care tocmai a intrat în cinematografe. Filmul e un must see, nu doar de către pasionații de alergare sau fanii Via Transilvanica. Este pur și simplu un film onest, dinamic, care conține fascinante felii de viață. E genul de film care pare prea scurt. Când se termină simți că ai fi vrut să mai vezi.

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

Își imaginează cineva o ieșire a Slovaciei, care a negociat, la fel ca România, la începutul anilor 2000, și care este elev cuminte în relațiile cu „dascălii” de la Bruxelles? Să fim serioși.

„Exit” a devenit steagul revoltei. E o evoluție stranie.

Acum vreun sfert de secol, un mare savant, Albert O. Hirschman, definea exit, voice și loyalty ca fiind cele trei atitudini posibile când organizațiile intră în criză.

Atunci, exit era echivalată cu abandonul, cu părăsirea corabiei, prin demisie sau exil, de pildă. Acum, sensul acestei atitudini pare să se fi schimbat. Va trece.

„Foarte mulți lideri politici din statele-membre dau vina pe Bruxelles pentru a justifica eșecuri personale”.

Este, însă, ceva interesant de spus despre reașezarea Uniunii Europene. Semnalele transmise de formațiunile anti-sistem – inclusiv de către cele de stânga – ar trebui tratate la scară națională. Nu are rost să europenizăm orice țicneală sau derivă locală.

De altfel, cred că a fost o eroare faptul că s-a negociat și cu Cameron, uitând că problema lui a fost o dispută în sânul propriului partid.

Uniunea a fost târâtă într-o aventură politică absurdă. Brexit era, de aceea, inevitabil. I-am avertizat și pe colegii din Parlamentul European, ca și publicul românesc, atât cât am avut acces la media. Mi s-a spus că greșesc. Nu am greșit, însă sunt departe de a fi încântat de situație.

Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene.

Pe de altă parte, nu e vina lui Juncker că șefii de stat și de guvern au fost de acord cu Cameron și l-au susținut în ideea unui referendum despre ieșirea UK, și cu atât mai puțin e vinovat președintele Comisiei pentru eșecul proiectului supus de Cameron la vot.

Spun asta fiindcă s-au trezit unii, inclusiv în România, la PNL, să-l învinovățească pe Jean-Claude Juncker pentru aventura în care a intrat, de fapt, Consiliul European.

Aș face, pornind de la acest caz, o observație de ordin mai general. Foarte mulți lideri politici din statele-membre dau vina pe Bruxelles pentru a justifica eșecuri personale. Nu e ceva nou.

Așa se face că mesajul anti-Bruxelles este în mod constant puternic, fiind purtat de oameni politici din toate taberele, care sunt mult mai cunoscuți decât cei care acționează la scară europeană.

Inclusiv atunci când e vorba despre decizii ale Consiliului European, adică ale șefilor de stat și de guvern, tot pe Bruxelles se dă vina!

Un remediu ar fi trimiterea în PE și în Comisie a unor figuri politice puternice, care să țină piept celor de acasă. Uneori, așa se întâmplă: Juncker a fost aproape două decenii premier la el acasă.

Alteori, nu e așa: Corina Crețu e mult sub nivelul de care e nevoie la Comisie, și din punct de vedere al experienței politice, și din punctul de vedere al notorietății. Crețu nu e singura nepregătită pentru demnitatea pe care trebuie s-o exercite.

Cu asemenea oameni se ajunge la impas. Când învinovățești Bruxelles-ul pentru orice, după care le ceri cetățenilor să spună, în cadrul unui referendum, dacă mai vor să aibă relații cu odioasa capitală a Europei, rezultatul nu e greu de ghicit.

– Este capabilă actuala generație de lideri europeni să regândească proiectul Uniunii?

– S-a avansat deja ideea că regândirea proiectului european cere o Convenție, adică o amplă reflecție care să reașeze fundamentele Europei politice.

Riscul principal al unui asemenea demers e ca, după o rafinată analiză a problemelor și o nuanțată expunere a soluțiilor, marele proiect să pice într-un… referendum dintr-un stat-membru. Mai există, de bună seamă, și riscul ca apelul la regândire să fie doar un impuls revoluționar.

Alții zic să trebuie să recredibilizăm Uniunea în limitele Tratatelor existente și să acționăm „la firul ierbii”, adică să rezolvăm probleme foarte urgente.

Asta cred și eu. Nu e nevoie de eforturi juridico-constituționale acum, ci de energii politice, ca și de voința de a coopera cu ceilalți europeni.

Mai e o tabără care spune că, pentru a salva Europa, ar trebui să ne apropiem de cetățeni. Apropierea asta e, de multe ori, o formulă demagogică. Deși luptăm cu „deficitul democratic” de mai bine de un deceniu, participarea la alegerile pentru PE a tot scăzut.

Explicația este, cred, următoarea: dăm prea multă importanță comunicării și prea puțină răspunsurilor politice la fricile și traumele resimțite de cetățeni.

Pentru mine, soluția e politică. Frica de migranți nu se tratează cu un comunicat de presă. Trauma produsă de austeritate nu are remediu într-o campanie de comunicare.

Sunt departe de a zice că n-ar trebui să explicăm mai mult sau că nu ar fi nevoie de un limbaj mai ușor de priceput. Dimpotrivă: limba omului comun e cel mai simplu remediu.

Pe de altă parte, ca să depășim criza de încredere de azi, datoria noastră, a celor angajați politic, e să intrăm cu curaj pe terenul fricilor colective și să protejăm viața, libertățile și bunurile cetățenilor.

Asta se așteaptă de la noi, nu să le explicăm cetățenilor că urmărim „cu atenție și îngrijorare” ce se petrece în societățile noastre europene.

Încă premierul Marii Britanii, David Cameron. Foto: Consiliul European.

„Prima atitudine post-Brexit din Parlamentul European e teama. Mai precis: frica de dezastru, de disoluție a întregii Uniuni, frica de așa-numitul efect domino. Fricoși sunt peste tot, politica nu face excepție.”

– Care este atmosfera din Parlamentul European, după Brexit?

– În Parlamentul de la Strasbourg avem cam tot ce se poate imagina în materie de politică în Europa. E firesc. Cei 751 de europarlamentari vin din aproape 200 de partide. Mai sunt și independenți, ca mine.

Dacă e să sistematizez reacțiile pe care le-am înregistrat după Brexit, aș zice că prima atitudine e teama. Mai precis: frica de dezastru, de disoluție a întregii Uniuni, frica de așa-numitul „efect domino”.

Fricoși sunt peste tot, politica nu face excepție. Fricoșii alcătuiesc grupul celor care speră ca, pe o cale neștiută, rezultatul consultării publice din Marea Britanie să se schimbe, să fie anulat, inclusiv printr-un nou referendum. De ce nu și un al treilea?

E ceva ridicol în atitudinea asta. Seamănă cu ce s-a petrecut la noi după 2009, când rezultatele referendumurilor referitoare la bicameralism și la fixarea unui maximum de 300 de parlamentari au fost îngropate într-un sertar.

A doua atitudine e satisfacția. Într-adevăr, sunt mulțumiți britanicii care au făcut campanie pentru Brexit, destul de numeroși în grupul din PE, plus aceia veniți din partidele care vor să-i imite și care sunt, de altfel, foarte interesanți pentru presă.

Discursul lui Marine le Pen a fost mult mai citat decât intervenția liderilor celor două mari grupuri din Parlamentul European. Dar sunt satisfăcuți și cei care, fără să susțină neapărat tabăra conservatoare, au văzut mereu în Marea Britanie un obstacol în calea federalizării.

Nigel Farage a demisionat din fruntea UKIP, motivând că și-a atins scopul, acela de a scoate Marea Britanie din UE. Foto: Wikimedia.

Nu este sigur că fără britanici vom avea o federație, dar sunt deputați care, deși și-ar fi dorit rămânerea Marii Britanii în Europa, acum, supărați de rezultat, își aduc aminte de blocaje și sfidări din trecut.

A treia tabără din PE este formată din cei care, după 23 iunie, cred că actuala criză cere curaj și acțiune, nu răzbunare. Aici, însă, apar controversele.

Pentru unii, curaj și acțiune înseamnă aplicarea măsurilor convenite cu Cameron, în particular a discriminărilor în privința ajutoarelor sociale.

Sunt colegi germani sau francezi care ar vrea să-și protejeze conaționalii pe piața muncii, aplicând restricții pentru estici. Nu sunt de acord cu asta.

Din rațiuni strict economice, Piața unică trebuie consolidată, iar asta presupune să lași la o parte diferențierile geografice Est-Vest, luând în seamă avantajele competitive, nu rațiuni etnice.

Alții cred că din acordul încheiat cu Cameron ar trebui să preluăm ideea consolidării parlamentelor naționale. Cu ideea asta sunt de acord.

Una dintre primele probleme discutate după referendumul britanic a fost cum va arăta extinderea Uniunii. Vor fi afectați Balcanii de Vest de ieșirea Marii Britanii? Ce va fi cu Turcia? Reamintesc că există un număr de candidați la aderare.

Alegerea politică e următoarea: ieșirea UK trebuie să blocheze procesul de lărgire, astfel încât europenii să se concentreze, în formula UE 27, pe aprofundarea politicilor actuale? Sau e bine ca frontierele politice ale Europei să se schimbe iar, incluzând măcar țările din Balcani?

Turcia este subiectul cel mai delicat. Săptămâna trecută, la o dezbatere despre Brexit, un francez dintr-un ONG a venit la mine și mi-a zis așa: „Eu sunt creștin-democrat, dar, dacă mai aud că dreapta pronunță cuvintele Turcia și extindere în aceeași frază, votez Le Pen!” Pasiunile și energiile cetățenilor pot lua uneori forma unor amenințări.

Proteste la Londra, înaintea votului din 23 iunie. Foto: Inquam Photos.

– Se vorbește de câțiva ani despre o lume a statelor post-naționale. Cum vă imaginați viitorul Europei?

– Politica a existat și înainte de națiune. Dar politica modernă e legată intim de această formă. Democrația reprezentativă a fost construită în cadre naționale.

UE nu este un regim democratic, ci o entitate în care avem 28 de democrații construite în 28 de națiuni, precum și un ansamblu instituțional alcătuit din:

(a) Parlamentul European, ai cărui membri sunt aleși direct în fiecare țară în parte,

(b) Consiliul UE, cu miniștri desemnați pe diverse căi în statele-membre,

(c) Colegiul Comisarilor, validat prin vot de Parlament, după ce fiecare stat propune un comisar, și

(d) Consiliul European, care reunește șefii de stat și de guvern, aleși în baza unor reguli electorale și a unor proceduri parlamentare care sunt departe de a fi identice.

Interesul general european este urmărit de toate structurile politice enumerate. Înseamnă oare asta că națiunea a fost depășită? Sau că democrația caută să se extindă de la nivelul național la unul supra-național?

Reprezentativitatea aleșilor dintr-un Parlament național e egală cu cea a deputaților din Parlamentul European sau trebuie să le ierarhizăm?

Familiile politice de azi ezită când este vorba să dea răspunsuri definitive la asemenea interogații.

„Dacă, după Brexit, engleza va pierde statutul de limbă oficială în UE, comunicarea în sânul familiilor politice va fi mai complicată decât este azi. Engleza devenise limba socializării politice transnaționale.”

Urmarea e că la nivel european nu avem partide politice decât în forma unor rețele, a unor alianțe mai degrabă informale.

Unii au căutat să construiască formațiuni la nivel transnațional: dacă nu mă înșel, Verzii sunt primii care au încercat să introducă o afiliere la scară europeană, ignorând frontierele.

Dar Verzii au abandonat și ei proiectul. N-a mers. Limba nu e singura dificultate a unei asemenea întreprinderi, ci doar cea mai vizibilă.

Iar dacă, după Brexit, engleza va pierde statutul de limbă oficială în UE, comunicarea în sânul familiilor politice va fi mai complicată decât este azi. Engleza devenise limba socializării politice transnaționale.

Nu întâmplător insist asupra limbii, fiindcă ea este un aspect de neocolit în definirea națiunii. Viitorul Europei va fi legat de viitorul națiunii. Asta e ceva evident.

Mai complicat e, însă, altceva. În principiu, două sunt opțiunile de avut în vedere. Prima e structura de tip federal, a doua – consolidarea variantei de azi, în care avem o logică interguvernamentală în competiție cu cea comunitară și, în funcție de moment, o instituție mai influentă ca alta.

În ultimii ani, instituția care a crescut cel mai mult este, fără îndoială, Consiliul European, care e alcătuit din șefii de stat și de guvern.

Parlamentul European e mândru de ce a obținut după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona: în particular, numărul domeniilor în care are putere de legiferare, împreună cu Consiliul UE, a crescut foarte mult.

Din perspectiva puterii, Parlamentul European a rămas însă cea mai slabă autoritate publică europeană, chiar dacă se aliază adeseori cu Comisia Europeană împotriva Consiliului.

– Ce ar însemna o Europă cu o armată proprie, cu un serviciu de informații unic, cu o politică bugetară unică?

– E frumoasă utopia. A fost mereu atrăgătoare. Dacă luăm pe rând propunerile enumerate, vom vedea ce ar trebui făcut ca să ajungem la tărâmul utopic. Aș aminti, mai întâi, că 22 din cei 28 de membri NATO sunt în UE: excepțiile sunt Malta, Irlanda, Finlanda, Suedia, Austria și Cipru.

Renunță cei 22 la alianța cu Statele Unite, Canada și Turcia, ca să numesc doar trei membri NATO cu importanță militară semnificativă, pentru a fabrica o armată comună cu cele șase state din UE care nu sunt în NATO?

Nu pot vorbi în numele altor europeni, nici nu vreau să jignesc pe cineva, dar mă tem că românii n-ar fi de acord să abandoneze SUA ca să se alăture armatelor Ciprului și Maltei.

Un serviciu de informații unic e la fel de iluzoriu. De ce ar culege informații secrete un român în Letonia sau un portughez în Bulgaria?

Asta nu înseamnă că aș fi împotriva cooperării dintre serviciile de informații. Dimpotrivă. Cred că avem nevoie de încredere între instituțiile care dețin informații secrete, mai cu seamă atunci când e vorba despre selectarea informațiilor relevante din mormanele culese în țările noastre.

Chestiunea unificării politicilor bugetare ar deveni ceva mai ușor de abordat dacă am avea o sincronizare a alegerilor din statele-membre.

Cine ar fi însă de acord să unificăm calendarele electorale și să judecăm în fiecare stat-membru propunerile făcute de partide, luând în seamă nu doar interesul comunității de origine, ci și întregul ansamblu politic european?

În mandatul trecut, 2009-2014, Parlamentul European a refuzat o propunere mult mai modestă decât cele menționate de dumneavoastră, și anume aceea de a avea 25 de deputați aleși la scară europeană, prin votul tuturor cetățenilor din Uniune.

Pe lângă aleșii din fiecare stat-membru, votați doar de conaționalii lor, am fi avut 25 de europarlamentari desemnați pe baza opțiunilor transnaționale. Proiectul s-a respins.

Culmea e că minoritatea care era de acord cu reforma a fost compusă, în proporție covârșitoare, din deputați proveniți din țările recent intrate, în vreme ce aleșii din statele fondatoare sau care au intrat înaintea fostelor state comuniste au zis că proiectul trebuie amânat sine die.

– Credeți că țările din estul Europei care au experimentat conlucrarea tovărășească în lagărul dirijat de URSS vor putea fi convinse să-și cedeze suveranitatea?

– Toți ex-comuniștii care au fost primiți în UE au acceptat cedarea de suveranitate cerută de Tratate. Cu ceilalți vom vedea.

Pentru că mă ocup de una dintre țările din Balcanii de Vest, ca raportor permanent pentru Bosnia și Herțegovina, pot să vorbesc despre dificultățile ce decurg din profilul suveranității în această țară, care e, probabil, cazul cel mai dificil de tranziție, dar și cel mai interesant.

Statul a fost format în urma Acordului de la Dayton, din decembrie 1995. El reunește trei popoare constitutive (bosniacii, croații, sârbii) și două entități (una e Federația Bosniei și Herțegovina, alta e Republica Srpska).

În aceste condiții, echilibrul constituțional și politic e atât de fragil, încât suveranitatea țării pare a fi contestată zilnic, măcar de unul dintre cele trei popoare.

Nu-i de mirare, deci, că Bosnia și Herțegovina nu e nici măcar candidată la aderare.

O problemă diferită avem în cealaltă potențială candidată, Kosovo, a cărei statalitate nu e recunoscută de cinci dintre membrii UE, y compris România.

Optimiștii cred că și problemele din Bosnia și Herțegovina, și cele din Kosovo vor putea fi soluționate prin aderarea la Uniune, chiar dacă orizontul de timp e incert. Uneori, trebuie să ai răbdare. Iar când vine vorba despre suveranitate, răbdarea e pusă la grea încercare.

„Se fac în curând doi ani de când l-am votat pe Iohannis, dar, din perspectiva politicii externe sau a relațiilor în UE, el pare încă mai degrabă primar la Sibiu decât președinte de țară.”

– Cum comentați prestația președintelui Iohannis la recenta întrunire a Consiliului European, după Brexit?

– Nu a ieșit din nota sa obișnuită. Înainte de Consiliu, s-a întâlnit cu șefii partidelor parlamentare și cu guvernatorul BNR. Nu e rău să fii consensual.

În schimb, la Bruxelles nu s-a dus la reuniunea PPE, unde fusese invitat și unde se realizează, cu câteva ore înainte de Consiliul European, coordonarea cu Merkel și cu ceilalți șefi de guvern din familia Populară, ca și cu oamenii politici de aceeași orientare aflați în opoziție în țările lor.

La întoarcerea acasă, Iohannis se vede iar cu cei pe care-i întâlnise cu o săptămână înainte, chipurile pentru a-i informa despre rezultate. Notez în treacăt că nu s-a pus nici măcar un minut problema ca deputații europeni să fie întrebați și ei cum văd chestiunea Brexit.

Mai straniu e, însă, că nu s-a înțeles de ce dialogul cu Dragnea e mai important decât cel cu Merkel. Impresia mea e că lângă președinte se află cineva care are o răfuială personală cu PPE. Dar să trecem și peste asta…

Nu se știe ce a spus președintele român la Consiliul European. Nu pricep nici în ruptul capului de ce intervențiile sale nu sunt făcute publice, după ce sunt înfățișate celorlalți lideri europeni.

Eu știu ce zice Martin Schulz, președintele PE, când merge la Consiliul European, dar nu știu ce susține președintele țării mele. Primul trimite presei intervențiile sale în șase limbi. Iohannis nu ne oferă ceva nici măcar în română.

Președintele Iohannis, la Consiliul European de la finele lunii iunie. Foto: presidency.ro

Conferințele sale de presă pe teme europene par a fi desprinse din epoca Războiului Rece: limbaj de lemn, afirmații vagi, fără substanță. Singurul mesaj clar a fost că David Cameron i-ar fi promis că românii nu vor fi discriminați.

E cam puțin. Cameron e, totuși, premier demisionar. Peste maximum două luni, el va fi o amintire, de altfel foarte neplăcută.

Ce facem din septembrie încolo? La ce se pot aștepta, pe durata negocierilor de ieșire a Regatului Unit din UE, românii care muncesc sau studiază în acea țară? Ce vrem să le oferim? Nu ar fi bine să le și spunem?

Mi-ar fi plăcut, pe de altă parte, să aflu că dl. Iohannis susține, în momentul de criză actual, consolidarea cuplului franco-german, pentru ca Uniunea să nu fie dezechilibrată în favoarea Berlinului.

Asta este o alegere politică importantă. Nu e singura variantă, dar ar trebui să dezbatem public ce alternativă există.

E de mirare că, în ultima vreme, șeful statului nu a pierdut nicio ocazie să ne spună că vrea parteneriate viguroase, inclusiv militare, cu Marea Britanie, cu Polonia și cu Turcia, dar nu a ținut să ne comunice mare lucru despre poziția noastră față de inițiativele comune Paris-Berlin.

E cu atât mai curios cu cât la Londra, la Varșovia și la Ankara sunt la putere trei guverne conservatoare, fiecare fiind perceput ca problematic de multe cancelarii din UE, din motive diferite, dar importante.

Dacă Londra ne-a făcut cadou Brexit-ul, polonezii au adus din nou pe agendă fragilitatea statului de drept, în condițiile unei majorități monocolore, iar președintele turc Recep Erdoğan, și el membru al rețelei de partide conservatoare din Europa (sic!), e perceput tot mai mult ca un lider autoritar și care se poate răzgândi oricând în privința relațiilor cu Bruxelles.

Să ne înțelegem bine: avem nevoie de comerț și cu Marea Britanie, și cu Polonia, și cu Turcia. E bine să negociem politic, la nivel bilateral, cu fiecare din cele trei țări. Dar de ce ar fi ele privilegiate în raport, să zicem, cu Spania sau Italia? Mister.

Se fac în curând doi ani de când l-am votat pe Iohannis, dar, din perspectiva politicii externe sau a relațiilor în UE, el pare încă mai degrabă primar la Sibiu decât președinte de țară.

Dacă șeful statului crede că va putea fi susținut cinci ani doar pentru că ne-a scăpat de plagiatorul Ponta, se înșală. Trebuie să facă măcar un lucru bun și-n timpul mandatului. Repet: măcar unul.

Nu putem să ne hrănim cu o limbă de lemn și cu o amintire plăcută din noiembrie 2014.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€