Din jurnalul unui Beagle proaspăt adoptat

Iulia Marin

Redactor

Dragă Jurnalule, 

De o săptămână sunt captiv într-o cușcă mare, cu preșuri și covoare persane pe care, îndată ce le marchez, le văd năclăite cu spumă și șterse cu peria de așa-zișii mei stăpâni. 

Am aproape nouă săptămâni, iar cei mai buni prieteni ai mei au ajuns să fie, în ultimele șapte zile, frigiderul și aspiratorul. 

Mâncarea totuși e bună, deși servirea este execrabilă. De fiecare dată când cer bolul, chelnerița  îmi strigă: 

− Jos!

*

Aseară am dormit iar lângă frigider: nu doar că e răcoros, dar îmi dă zilnic mâncare și are un sunet plăcut. El pare să fie chiar mai oropsit ca mine: îl țin ăștia într-un soi de lesă pe care, pentru că suntem prieteni, am început să o rod. 

Îmi doresc nespus să îl eliberez, deși va mai dura: nu prea am dinți. 

Mă înțeleg bine și cu aspiratorul, chit că are toane.

Când îi pun ăștia lesa, începe să mugească și să huruie ca un nebun, mă aleargă prin toată casa și pare obsedat de toate firimiturile și hârtiile pe care mie îmi place să le rod. Nu e tocmai distractiv, chiar m-a îngrozit în prima seară, dar acum alerg și eu cu el ca să îi țin companie.

Pare singur și stă mereu într-un loc întunecos, într-o cutie. Recunosc, mi-au dat și lacrimile într-o seară. 

Așa-zișii mei stăpâni stau și ei în cușca asta cu mine, dar sunt mult mai puțin distractivi decât mi-aș fi dorit − nu amușină nimic, nu aleargă, doar se plimbă politicos și mă mângâie. 

Plictisitor, Jurnalule.

Când prind un ziar, îmi place să îl zdrențuiesc și să arunc hârtiile în aer ca pe confetti, dar ei se agită și le strâng imediat. Nu cred că au fost vreodată la o petrecere. În schimb, le place să se holbeze minute-n șir la vreo pagină. Nu pricep de pe ce planetă sunt oamenii ăștia!

Mai nou, ca să mă servească, îmi dau tot felul de lucruri de făcut: să stau jos, să mă rostogolesc, tot felul de  tâmpenii. Nu-i firesc să nu mă așez până nu se pune masa? Ei așa fac, nu?

Pe Via Danubiana la Giurgiu. Cum ar putea orașul să se întoarcă cu fața spre Dunăre

Giurgiu e unul dintre orașele pe lângă care aproape toată lumea trece în drum spre Bulgaria, fără să știe cât de densă și fascinantă îi este istoria. L-am vizitat într-o zi insuportabil de caldă cu Smaranda Șchiopu, antropoloagă, pasionată de Dunăre și de cele două maluri ale ei, care a studiat locul dintr-o perspectivă socială.

Odiseea, între blocuri. O seară cu Nolan la un cinema de vară din Atena

Christopher Nolan a dus Odiseea la IMAX, dar cea mai fidelă interpretare a lui Homer se vede tot de pe un scaun pliant, într-un cinema de vară din Atena. În grădina dintre blocuri nimeni nu se ceartă despre culoarea Elenei: se discută prețul feriboturilor și ora ultimului autobuz.

Am găsit, totuși, o strategie: de fiecare dată când încep să mănânce, le dau și eu comenzi. Când nu mă ascultă, îmi marchez teritoriul, iar atunci sar ca arși. Trebuie să știe cine e stăpânul, nu?

Uneori, cad pe gânduri. Mă gândesc la rasa mea de vânători care doborau iepurii pe câmp și în păduri, și cred că străbunicului i-ar fi rușine să vadă cum sunt osândit să vânez câte un iepure de pluș.

În astfel de momente, mă ia, așa, un dor de ducă și aleeerg, alerg, mă strecor pe sub canapele, pe sub pat mă târăsc ca un soldat, mă arunc ca un parașutist de pe fotolii, apoi mă întind pe gresia rece și dorm, și în vis iar alerg. 

Admit cu oarece rușine că, în primele două nopți, am plâns și am vrut să dorm cu ei. M-au lăsat, e drept, dar după două zile m-au trimis într-un soi de pat mult mai mititel decât al lor, ca să dorm acolo. Nu înțeleg de ce nu pot dormi în patul mare, că doar e loc pentru toți?! 

Nu mai zic că, într-o seară, el a intrat în baie peste mine. Și tot pe mine m-a dat afară!

În rest, în acest dolce far niente de apartament, mi-am găsit un hobby: colecționez pantofi!

În fiecare zi, când rămân singur acasă, mai găsesc câte un pantof și îl așez în locul meu intim, de după canapea. Aici, eu și stăpânii mei avem un lucru-n comun: și ei colecționează!

E de-a dreptul caraghios cum caută prin toată casa pantofii, iar când îi găsesc, mă amenință în fel și chip, de parcă ar vrea să muște. Ei, aș!

În rest, am mai pus pe mine în ultima săptămână: cred că mănânc pe fond nervos, dar dacă ar da și ei mai des cu aspiratorul, aș avea cu cine să alerg pe aici… 

Au trecut doar șapte zile și deja cedez nervos: nu mă ascultă deloc. Nu încerc să îi educ cu violență, chiar le arăt afecțiune, dar ei nu înțeleg, și pace! 

Cam atât de aici, Jurnalule. Închei cu promisiunea că voi reveni, în limita timpului disponibil, că ăstora le arde numai de joacă!