Din jurnalul unui Beagle proaspăt adoptat

Iulia Marin

Redactor

Dragă Jurnalule, 

De o săptămână sunt captiv într-o cușcă mare, cu preșuri și covoare persane pe care, îndată ce le marchez, le văd năclăite cu spumă și șterse cu peria de așa-zișii mei stăpâni. 

Am aproape nouă săptămâni, iar cei mai buni prieteni ai mei au ajuns să fie, în ultimele șapte zile, frigiderul și aspiratorul. 

Mâncarea totuși e bună, deși servirea este execrabilă. De fiecare dată când cer bolul, chelnerița  îmi strigă: 

− Jos!

*

Aseară am dormit iar lângă frigider: nu doar că e răcoros, dar îmi dă zilnic mâncare și are un sunet plăcut. El pare să fie chiar mai oropsit ca mine: îl țin ăștia într-un soi de lesă pe care, pentru că suntem prieteni, am început să o rod. 

Îmi doresc nespus să îl eliberez, deși va mai dura: nu prea am dinți. 

Mă înțeleg bine și cu aspiratorul, chit că are toane.

Când îi pun ăștia lesa, începe să mugească și să huruie ca un nebun, mă aleargă prin toată casa și pare obsedat de toate firimiturile și hârtiile pe care mie îmi place să le rod. Nu e tocmai distractiv, chiar m-a îngrozit în prima seară, dar acum alerg și eu cu el ca să îi țin companie.

Pare singur și stă mereu într-un loc întunecos, într-o cutie. Recunosc, mi-au dat și lacrimile într-o seară. 

Știri din cealaltă Românie: În Iași, o femeie a primit acordul judecătorilor să intre cu forța în apartamentul unei vecine pentru a face curățenie, iar în Focșani un urs a intrat într-o benzinărie

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe.

Cum se văd din satelit cartierele-dormitor care au răsărit lângă cele mai scumpe orașe din România, Cluj și Brașov

Brașov și Cluj-Napoca sunt astăzi cele mai scumpe orașe din România pentru cei care visează să-și cumpere o casă sau un apartament. Drept urmare, locuitorii celor două orașe au preferat în ultimii 15-20 ani să se orienteze către locuințe mai ieftine construite în localități limitrofe. Haosul imobiliar generat de migrația lor a dat naștere unor struțo-cămile urbanistice care sunt vizibile din satelit.

Așa-zișii mei stăpâni stau și ei în cușca asta cu mine, dar sunt mult mai puțin distractivi decât mi-aș fi dorit − nu amușină nimic, nu aleargă, doar se plimbă politicos și mă mângâie. 

Plictisitor, Jurnalule.

Când prind un ziar, îmi place să îl zdrențuiesc și să arunc hârtiile în aer ca pe confetti, dar ei se agită și le strâng imediat. Nu cred că au fost vreodată la o petrecere. În schimb, le place să se holbeze minute-n șir la vreo pagină. Nu pricep de pe ce planetă sunt oamenii ăștia!

Mai nou, ca să mă servească, îmi dau tot felul de lucruri de făcut: să stau jos, să mă rostogolesc, tot felul de  tâmpenii. Nu-i firesc să nu mă așez până nu se pune masa? Ei așa fac, nu?

Am găsit, totuși, o strategie: de fiecare dată când încep să mănânce, le dau și eu comenzi. Când nu mă ascultă, îmi marchez teritoriul, iar atunci sar ca arși. Trebuie să știe cine e stăpânul, nu?

Uneori, cad pe gânduri. Mă gândesc la rasa mea de vânători care doborau iepurii pe câmp și în păduri, și cred că străbunicului i-ar fi rușine să vadă cum sunt osândit să vânez câte un iepure de pluș.

În astfel de momente, mă ia, așa, un dor de ducă și aleeerg, alerg, mă strecor pe sub canapele, pe sub pat mă târăsc ca un soldat, mă arunc ca un parașutist de pe fotolii, apoi mă întind pe gresia rece și dorm, și în vis iar alerg. 

Admit cu oarece rușine că, în primele două nopți, am plâns și am vrut să dorm cu ei. M-au lăsat, e drept, dar după două zile m-au trimis într-un soi de pat mult mai mititel decât al lor, ca să dorm acolo. Nu înțeleg de ce nu pot dormi în patul mare, că doar e loc pentru toți?! 

Nu mai zic că, într-o seară, el a intrat în baie peste mine. Și tot pe mine m-a dat afară!

În rest, în acest dolce far niente de apartament, mi-am găsit un hobby: colecționez pantofi!

În fiecare zi, când rămân singur acasă, mai găsesc câte un pantof și îl așez în locul meu intim, de după canapea. Aici, eu și stăpânii mei avem un lucru-n comun: și ei colecționează!

E de-a dreptul caraghios cum caută prin toată casa pantofii, iar când îi găsesc, mă amenință în fel și chip, de parcă ar vrea să muște. Ei, aș!

În rest, am mai pus pe mine în ultima săptămână: cred că mănânc pe fond nervos, dar dacă ar da și ei mai des cu aspiratorul, aș avea cu cine să alerg pe aici… 

Au trecut doar șapte zile și deja cedez nervos: nu mă ascultă deloc. Nu încerc să îi educ cu violență, chiar le arăt afecțiune, dar ei nu înțeleg, și pace! 

Cam atât de aici, Jurnalule. Închei cu promisiunea că voi reveni, în limita timpului disponibil, că ăstora le arde numai de joacă!

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€