Flavia, nomad digital în Grecia. Foto: arhiva personală

Nomazii digitali, dezrădăcinații lumii noi. Poveștile oamenilor care și-au mutat viețile în valize

Justina are 27 de ani, ochi uriași și un accent pe care e aproape imposibil să-l plasezi. Pare est-european, dar unele cuvinte îi ies cu inflexiuni irlandeze, într-o combinație ciudată pe care nu ți-o explici decât atunci când îi auzi povestea. Născută în Lituania, la 12 ani s-a mutat cu părinții în Irlanda. Acum, Justina locuiește în Atena. 

A venit aici pentru că nu-i mai plăcea vremea din Dublin și pentru că nu prea știa ce să mai facă cu viața ei după ce a terminat o universitate cu o specializare în horticultură și a constatat că sănătatea nu îi permitea să execute majoritatea joburilor pe care le avea la dispoziție în domeniul ăsta. 

Ca pe mulți alți expați, a atras-o aici un job într-un call center – un business extrem de înfloritor în Grecia. Care a început să se transforme, în ultimul an și jumătate, dintr-o destinație preferată de turiști pentru vacanțe, într-un hub din ce în ce mai mare de expați. Pentru aceștia, companii precum Teleperformance – care asigură serviciile de customer care pentru clienți din toată lumea, inclusiv Apple și alte companii mari, oferă inclusiv servicii de relocare.  

Ca să închidă cercul poveștii ei de migrație și adaptare, Justina a ajuns în Atena pentru a vorbi lituaniană cu clienții companiei la care s-a angajat.

Până de curând, companii precum Teleperformance, unde lucrează și Justina – ajunse în atenția publicului din cauza unor scandaluri cu privire la felul inuman în care și-ar fi tratat angajații (obiective cantitative imposibil de atins, muncă sub presiune, lipsă de sprijin față de angajați, inclusiv în pandemie, muncă sub supraveghere continuă) și-au chemat angajații la birou. 

Acum, le permit să lucreze de acasă, deși chiar și în aceste condiții angajații se plâng de foarte multă presiune. Grupurile de Facebook pentru expații din Grecia sunt pline de oameni care spun că sunt în pragul depresiei din cauza acestor joburi. 

Cu toate astea, ca și Justina – care are norocul unui client pe care îl descrie ca fiind „rezonabil”, puțini dintre ei decid să se întoarcă acasă. Pentru că nu munca i-a adus în Grecia și nu pentru carieră rămân aici. 


I think careers are a 20th century invention and I don’t want one”, scria Jon Krakauer în cartea sa de non-ficțiune, „Into the Wild”. Citatul îi era atribuit chiar lui Chris McCandless, care în 1992 a decis să trăiască în Alaska o viață simplă, așa cum o trăiau strămoșii noștri de dinainte de revoluția neolitică și așa și-o imagina Henry David Thoreau: cu câteva haine, cu alimentație și ritm de viață de vânător-culegător.

O respingere a tuturor așteptărilor sociale, sub a căror presiune te trezești la douăzeci și ceva de ani: carieră, familie, rată la casă și la mașină. Overachievement. O viață care, indiferent dacă e a ta sau nu, trebuie trăită exact așa.   

În epoca lui Chris, acum 30 de ani, aproape toată lumea era offline, iar pentru el, ca și pentru mulți alții ca el, singurul fel prin care puteai respinge ziua de muncă de opt ore, legat de birou, era să-ți iei lumea în cap. Chiar dacă asta te putea ucide sau lăsa pe drumuri. 

În 2021, după un an și jumătate în care pandemia ne-a închis în case și ne-a arătat cât de mult subestimam niște libertăți și niște drepturi pe care le luam de-a gata, nu trebuie neapărat să abandonezi societatea și să trăiești în mijlocul pustietății pentru a sfida sistemul. 

E suficient să-ți iei laptopul în spate și să pleci, să faci de la distanță orice muncă îți e la îndemână, și să lași munca să rămână muncă – opt ore în care prestezi un serviciu ca să fii plătit, fără s-o mai împletești cu propria-ți viață. 

Pe care o poți, în felul ăsta, trăi oriunde. 

„Până la 44 de ani n-am călătorit la mai mult de 15 kilometri de casă”

Tanya are 48 de ani și e de loc din Newcastle, Marea Britanie. În timp ce vorbesc cu ea, e cu laptopul într-o grădină luxuriantă, într-o insulă de lângă Rio de Janeiro, în Brazilia, populată de 1900 de oameni, unde accesul mașinilor nu e permis. Locuiește la șase minute de plajă. 

Tanya. Foto: arhiva personală

A venit pentru două zile, dar e deja acolo de mai bine de patru luni. 

Până la 44 de ani n-a călătorit la mai mult de 15 km de casă, îmi povestește, dar la un moment dat a simțit pur și simplu că trebuie să plece. Are o fiică de 24 de ani, care a rămas în Marea Britanie și care a sprijinit-o în demersul ei, mai ales după ce a izbucnit pandemia de coronavirus și lumea a început să devină din ce în ce mai bizară. 

Fiica mea îmi spune: «Mamă, nu ți-ar plăcea deloc ce se întâmplă în Marea Britanie acum. Stai acolo unde ești, mergi oriunde vrei să mergi». Marea Britanie a devenit foarte divizată. Mă simțeam ca în Lord of the Flies, paradisul devenise iad. Am înțeles că toată lumea era înspăimântată.” 

Nu mai ține minte ce a făcut-o să plece. Poate moartea mamei ei într-un accident de mașină. Sau poate doar o intuiție. Prima destinație, acum trei-patru ani, a fost Ibiza. A urmat un scurt popas în Amsterdam, apoi șase luni în Grecia, în Zakynthos, apoi Brazilia. 

Ca să trăiască, face coaching online și scrie o carte despre arhetipurile din Tarot. Mulți dintre clienții ei sunt psihologi, care se folosesc de arhetipuri ca de un instrument de interpretare, nu ca de o unealtă pentru predicție. Și călătorește prin lume orientându-se după propria intuiție și după oportunitățile care apar. 

Prefer să regret ceva ce-am făcut decât ceva ce n-am făcut”, explică Tanya. „Am primit un telefon și am zis: am o oportunitate. Am simțit că e ceva potrivit pentru mine. Într-un fel, fac ceea ce le predau clienților mei. Oamenii care mă urmăresc văd că urmez același proces despre care le vorbesc, văd prin ce trec și că totul e în ordine.” 

Tanya. Foto: arhiva personală

O întreb dacă se simte dezrădăcinată. „E o chestie la care te gândești”, recunoaște. „Te întrebi, unde e casa mea? Eu mi-am vândut casa acum doi ani și e prima oară în viața mea când nu am un cămin. Până acum, întotdeauna am avut un loc în care să mă întorc.

Sigur, se pot întâmpla multe lucruri atunci când locuiești într-un loc atât de izolat. Când i s-a stricat laptopul, a trebuit să meargă până în Rio să-l repare. Și are o problemă de sănătate care, dacă se va agrava, nu va putea fi rezolvată acolo unde locuiește, pentru că accesul la serviciile medicale e limitat. 

Dar nu mai vrea să se întoarcă în Marea Britanie. Cel puțin nu acum și nu acolo unde locuia înainte, ci într-un colț mult mai liniștit al țării. Poate în Țara Galilor, se gândește. 

Călătoria Tanyei nu e despre turism, nu e despre carieră. E despre ce poate deveni viața ei dacă trăiește doar pentru ea, doar așa cum simte și doar așa cum își dorește, în afara căii bătătorite pe care societatea se așteaptă să calce o femeie de vârstă mijlocie. 

Cred că pandemia a fost o transformare. Eu o văd ca pe un soi de canal de naștere, care vine cu durere, dar la capătul căruia o să fim alții, n-o să mai luăm de-a gata niște libertăți fundamentale. Cum ar fi să te plimbi în natură sau să îți vezi prietenii.

Mă simt privilegiată. Cineva acolo sus mă iubește, cred”, încheie Tanya povestea ei.

„Veneam cu două trollere după mine, unul cu hainele mele și unul cu calculatorul, ca să pot lucra” 

Dacă ești din UE, nimic nu te împiedică să-ți schimbi locul de unde munceși, pentru o vreme – sau de tot. A apărut chiar și un nume pentru asta. „Slomadism”. 

Poate chiar cu calculatorul în troller. 

Așa cum a făcut Diana Andreea Marinescu, de 25 de ani, din Sibiu, care acum vorbește cu mine din Kavala, unde s-a mutat acum șase luni împreună cu prietenul ei, care e grec. 

Diana. Foto: arhiva personală

L-a cunoscut când era în vacanță în Thassos, vara trecută. Ea avea un job într-o multinațională, el era în armată, iar pentru că pandemia i-a permis să lucreze de acasă, nu a văzut niciun motiv pentru care să nu facă asta de la 500 de kilometri de București – acolo unde locuia. 

Inițial, a fost complicat, un du-te-vino orchestrat de restricțiile severe ale carantinei de șase luni din Grecia (care, pentru o vreme, și-a închis toamna trecută granițele). 

Era pandemie, nu mă lăsau să intru în țară, a trebuit să sune el (prietenul ei, n.r.) să le spună ce și cum. Eram șapte persoane în autocar și ei spuneau că nu pot intra, că sunt turistă. Dar m-au lăsat. M-am gândit, ce-or să facă, or să mă lase la vamă să stau singură pe o bancă? Și ajungând aici, văzând cât de greu a fost, am zis că rămân aici și îmi iau chirie. Aveam în fiecare zi pauză o oră de la job, și atunci mergeam să văd apartamente. Trebuia să stau zece zile și am stat două luni”, povestește Diana.  

N-a oprit-o nici faptul că, pentru a munci de la distanță, trebuia să își care nu un laptop, ci un calculator cu ea în bagaj. „Veneam cu două trollere după mine, unul cu hainele mele și unul cu calculatorul, ca să pot lucra.” 

Flavia. Foto: arhiva personală

Acum și-a dat demisia, pentru că firma la care lucra, în București, decisese să îi cheme înapoi la birou. Dar nu e îngrijorată. Spune că are deja opțiuni în Grecia, în Atena în special, unde experiența în business administration se caută. Dar e recunoscătoare pentru că a avut oportunitatea să facă tranziția în siguranță. 

Dacă nu puteam să-mi păstrez slujba, ar fi însemnat un risc, pentru că n-aveam cum să lucrez de la distanță, trebuia să îmi dau demisia și să îmi caut ceva aici. Îți dă o siguranță mult mai mare să știi că ai job. Dacă nu puteam lucra de la distanță, mă mutam riscând tot.

Tot din România e și Flavia Petra, de 35 de ani, o profesoară de engleză din Brașov care în vara lui 2020 s-a mutat în Atena și și-a continuat activitatea cu elevii sub formă de lecții private, de la distanță.

Unii au fost reticenți inițial, pentru că în România sistemul de predare online nu era foarte bine pus la punct. Dar eu m-am adaptat, am găsit tot felul de sisteme interactive, lucrez interactiv cu copiii, și atunci s-au convins că și online poate fi în regulă. Vara trecută a fost de încercare, să vedem cum o fi, dacă mă adaptez. După două luni și ceva am zis gata, rămân aici, e ok. Oricum, îmi doream de mult să fac asta, veneam aici în fiecare an în concediu.” 

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Cu Flavia vorbesc în timp ce se află în Thassos, acolo unde își petrece vara împreună cu iubitul ei grec. S-au cunoscut chiar înainte de pandemie – i-a legat pasiunea pentru plimbările cu bicicleta. 

Munca la distanță i-a oferit Flaviei ocazia să dea o șansă unei relații care, altfel, poate n-ar fi fost posibilă, iar viața pe care o are acum, în care combină lecțiile online cu plimbările pe plajă, e la polul opus față de cum arăta înainte de pandemie.   

„Eu am luat lockdown-ul ca pe pauză de la tot, de la 12 ore de muncă, de la fuga de colo-colo. Mult timp îmi dorisem o pauză”, povestește ea. 

Și nu-și dorește să se întoarcă la viața aia. 

Televizoarele lui Giannis

Am simțit însă pe pielea mea ce consecințe poate avea asupra unui oraș nomadismul digital, la un loc cu turismul de masă, atunci când am început să-mi caut din nou chirie în Atena, după trei apartamente schimbate în șase luni. 

E ora șapte după-amiaza, afară sunt 38 de grade și Giannis deschide ușa scării de bloc și ne invită înăuntru. E un pachet de mușchi și tatuaje, poartă un maieu lipit de sfârcuri și ne conduce cu entuziasm pe scara întunecoasă din cartierul Kypseli. 

Nu-ți face griji, toate chestiile astea or să plece odată cu mine”, explică, și arată înspre un perete din living acoperit, de sus până jos, de televizoare cu tub, așezate unele peste altele. „Îmi place să colecționez televizoare, asta e pasiunea mea”, adaugă, cu veselie și un aer prietenos, ambele într-un contrast bizar cu poza pe care o are pe ecranul telefonului, cu el ridicând o pereche de haltere, cu toți mușchii încordați și privirea unuia care e gata să le arunce peste tine. 

Apartamentul miroase bizar, nu e tocmai curat, nici luminos, dar paradoxal e printre cele mai bune pe care le-am văzut în ultimele două săptămâni de când caut chirie în Atena. Am aflat mai târziu decât mi-aș fi dorit că cuvântul românesc pentru „coteț” este foarte apropiat de cuvântul grecesc care semnifică același adăpost pentru animale ca și cel românesc, pentru că l-am folosit de atâtea ori ca să vorbesc despre cele zece apartamente pe care le-am văzut deja, că presupun că am lăsat în urmă o armată de proprietari ofensați. 

Autoarea, încălzindu-se la aerotermă în luna februarie, într-un apartament din Atena fără încălzire. Foto: arhiva personală

La fel ca în București, și piața imobiliară din Atena e invadată de apartamente deprimante, la suprapreț: fără geamuri, fără încălzire, pline de mucegai și umezeală, la parterul vreunei clădiri care te forțează să locuiești într-o casă cu gratii la geamuri. 

Într-una dintre ele, puteai lua micul dejun stând pe patul din dormitor, pentru că proprietarii spărseseră peretele dinspre bucătărie și improvizaseră un soi de tejghea, ca alea de la administrația financiară, ca să aerisească și lumineze bucătăria, care altfel nu avea niciun geam. 

În alta nu se mai dăduse cu var din vremurile de glorie ale Pasok, dar proprietarul cerea contract pe minim trei ani. În alta mașina de spălat era la vecinii de palier, unde trebuia să ciocăni dacă aveai de splălat câte ceva și să negociezi cu ei care a rămas cu mai puțini chiloți curați și deci are urgența mai mare. 

Pentru toate trebuia să plătești agentului o lună întreagă de chirie – în majoritatea cazurilor, peste 4-500 de euro, o sumă pe care mulți greci nu și-o permit pentru a locui singuri. 

În căutarea unui apartament decent, cu o chirie pe care să mi-o pot permite, am cunoscut-o pe Maria. Maria e grecoaică, locuiește în Atena și predă limba greacă pentru expați. Într-o după-amiază de duminică fumăm tutun rulat și bem lichior de mastic pe balconul ei, înconjurat de copaci din care urlă cicadele. 

Maria n-a mai locuit singură de ani întregi, în ciuda faptului că apartamentul ei are centrală pe gaze – o raritate în Atena, unde mai mult de jumătate din oraș a renunțat complet la încălzire după criza economică din 2008, ca să-și reducă costurile de întreținere iarna. A avut mereu colege de apartament, deși nu întotdeauna i-au plăcut. „Cele care se mută doar ca să plătească chiria mai mică, doar pentru bani, sunt cele mai rele experiențe”, îmi povestește. „Cu un coleg de apartament trebuie să ai chimie și nu se întâmplă întotdeauna asta.” 

Colega ei din prezent, o fată din Portugalia, tocmai se mută, iar în locul ei va veni în casă prietenul Mariei. Decizia de a locui împreună a venit mai degrabă pe considerente economice. „E scump să stai singur. Știu case în care locuiesc cupluri, într-o cameră, cu colegi de apartament în celelalte.” 

Panoramă din Atena, unul dintre cele mai puțin verzi orașe din Europa, dar și unul dintre cele mai căutate de nomazii digitali. Foto: Ioana Epure

Atena e paradisul flat sharing-ului, se poartă până și la vârsta a treia. „Îți spun, intru zilnic pe grupurile alea de Facebook de expați.” Știu că intră. Toți caută lecții online de limba greacă, iar Maria e profesor calificat, care predă inclusiv în școlile grecești. 

Și înnebunesc când văd anunțurile: «Caut apartament sau garsonieră, buget 700 de euro.» Păi ce grec își permite să plătească 700 de euro chirie? La noi, salariul minim pe economie, după taxe, e în jur de 600 de euro pe lună. Dar proprietarii văd că există piață pentru chiriile astea absurde și cresc prețurile.

Atena e pe drumul urmat de multe alte orașe din Europa, precum Barcelona și Lisabona, ale căror apartamente se transformă în air bnb-uri, îndepărtând locuitorii orașului din propriile lor cartiere, pe care le gentrifică treptat. Nu degeaba Barcelona a interzis închirierea privată de camere pe termen scurt, iar pentru a-ți deschide un air bnb ai nevoie de o licență specială.  

Maria plătește 400 de euro chirie pe apartamentul ei de trei camere și se consideră norocoasă, pentru că l-a închiriat cu mult timp în urmă. Acum, în multe locuri din Atena atât costă o garsonieră.         

Dintr-o dată, apartamentul lui Giannis, pasionatul de televizoare cu tub, nu mai pare atât de rău. 

„Uneori trebuie să pleci ca să poți observa niște lucruri, ca să le vezi din afară” 

Mișcările aparent haotice ale oamenilor, care vin din schimbările profunde aduse în viețile lor de pandemie, transformă și viețile locuitorilor din orașele în care aceștia poposesc. Iar acestea nu sunt mereu simple și lipsite de sacrificii. 

Roni și fiul lui. Foto: arhiva personală

Când am vorbit cu Roni Maislish, un terapeut de 51 de ani din Israel, el se afla în Samos. Câteva săptămâni mai târziu a ajuns în Creta, iar acum mi-a scris din sudul Portugaliei. Am vorbit cu el la ora 7 dimineața – Roni are mulți pacienți – lucrează cu oameni care suferă de obezitate emoțională, cu care organizează sesiuni online – și începe uneori munca și la 6 dimineața, pentru că aceștia provin din profesii diferite și au programe diferite, la care trebuie să se adapteze. 

Soția lui e tot terapeut, dar nu profesează, lucrează ca graphic designer. Împreună au un fiu. 

„Nu am plecat de tot din Israel”, povestește Roni. „A fost ca un test, să vedem dacă ne descurcăm. La urma urmei, au venit și lucruri bune odată cu pandemia. Înainte să plec am avut ocazia să exersez terapia online cu clienții mei, așa că acum mi-a fost ușor. Vrem doar să vedem ce posibilități noi se deschid. Vrem să cunoaștem oameni noi. Poate nu e destinul meu să fiu terapeut pentru totdeauna. Uneori trebuie să pleci ca să poți observa niște lucruri, ca să le vezi din afară. Vrem să găsim noi feluri de a trăi ca familie”, adaugă el.  

Fiul lui Roni are doi ani jumate. E o fereastră bună în care poți explora lumea cu copilul: încă nu e la școală, dar nu e nici bebeluș. E totuși greu să faci asta dacă nu ai un sistem de sprijin. E greu să îl ții ocupat toată ziua. E greu să îl lași pe câte undeva, pentru a petrece o seară în doi. 

Roni reunoaște, poate mai onest decât ceilalți oameni cu care am discutat, că a te dezrădăcina nu e mereu simplu.

Priveliștea lui Roni de pe insula Samos. Foto: arhiva personală

„Dacă vii dintr-o comunitate strânsă și te trezești singur, e greu”, spune el. „Pentru că ești obișnuit să fii sprijinit. Apoi e necunoscutul, incertitudinea. Ambele sunt și bune, și rele. Și trebuie să fii foarte precis cu bugetul. Atunci când ești acasă e mai simplu, dar atunci când călătorești pentru mult timp trebuie să fii foarte, foarte precis. Trebuie să calculezi, să ajustezi”. 

Recunoaște, de asemenea, că doar pandemia a făcut posibil scenariul în care e acum, pentru că, de multe ori, oamenii au nevoie să treacă printr-o criză pentru a evolua. 

Chiar dacă știe că viața nu mai fi niciodată la fel. 

„Nu știu cum va fi, dar nu va mai fi la fel. Vom începe să distingem între cultură și civilizație. Vom descoperi noi feluri de a ne asocia și de a trăi în grupuri mici. Nu știu ce se va întâmpla cu statele, dar cred că nomazii vor începe să se asocieze și să construiască comunități noi, bazate pe afinități: de artiști, de doctori, etc. Și vom prefera să trăim în grupuri mai mici. Acum e momentul să alegi: ce vrei să faci? Nu e mai e timp de stat. Cred că în următorii ani din ce în ce mai mulți oameni vor decide să-și părăsească societățile, în forma pe care o cunosc, pentru a găsi noi feluri de a trăi. Dar nu știm cum va arăta felul ăsta de viață, pentru că trebuie să-l inventăm.” 

Vechiul turist, noul nomad

Există din ce în ce mai multe avantaje pentru oamenii care decid să se relocheze cu munca în altă țară. Guvernele au înțeles că nu vor putea suplini absența turiștilor altfel, și, la urma urmei, oamenii care se mută în statele lor nu doar locuiesc, ci și consumă.

Finlanda, Estonia, Georgia sau Grecia au inaugurat așa numitele „digital nomad visas”, care îți oferă drept de ședere dacă demonstrezi că te poți autoîntreține și că nu vei fi o povară pe umerii statului și ai sistemului de asistență socială. 

Pentru cetățenii UE, aceste vize nu sunt atât de importante. La urma urmei, putem circula liber, lucra și munci oriunde în uniune, cu minime bătăi de cap. Dar, în ultima vreme, în cursa pentru câștigarea unui număr cât mai mare de „nomazi digitali”, unele state au început să le ofere acestora și anumite facilități fiscale. 

Practic, în loc să plătești în România, poți alege să îți plătești contribuțiile în orice altă țară și vei avea, la fel ca și acasă, asigurare medicală și contribuții la pensie. Spre exemplu, Grecia îți oferă o reducere de 50 la sută a impozitului pe venit în primii cinci ani de locuit în țară, dacă alegi să devii rezident fiscal. 

Există doar o problemă: niciuna din aceste țări – și multe altele, care oferă astfel de facilități – nu vrea oameni cu venituri mici. În Georgia, trebuie să faci dovada unui venit de cel puțin 2000 de dolari lunar, pentru a putea locui timp de un an în țară. În Grecia, suma asta e de 3500 de euro pe lună, la fel și Estonia. 

Nu degeaba acest tip de migrație intră, în forumurile academice, sub umbrela „migrației privilegiate”. Există însă o mare diferență între „digital nomad visa” și așa-numitele „golden visas”, care îți oferă automat rezidență în anumite state dacă investești o anumită sumă acolo – de obicei, de minim câteva sute de mii de dolari. 

Epilog

Chris McCandless, eroul din „Into the Wild” despre care vorbeam la începutul acestui text, a supraviețuit 113 zile în Alaska, înainte să moară otrăvit de una din plantele pe care le-a consumat. 

Dar Chris McCandless nu avea internet rapid, laptop, servicii de video call și streaming sau platforme interactive de lucru.  

În 2021, cei mai norocoși dintre noi pot încerca să trăiască așa cum vor și pot supraviețui. Căutările Google pentru sintagma „digital nomad” au crescut de la 1,3 milioane în ianuarie 2019 la 4,5 milioane în aprilie 2021.  

Deși termenul de „digital nomad” există din 1997, fenomenul a început să fie studiat abia în ultimii ani, iar unii cercetători susțin că migrația non-economică are, azi, un impact social și economic mai mare decât a avut vreodată după Al Doilea Război mondial. 

Dacă e bun sau rău – depinde de care parte a ghișeului de check-in te afli.   

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...