Dez-izolați prin platforme

Cu sălile închise, cu lacătul pe mediateci și cu tasta F5 apăsată pe paginile cu programele de vizionare în ritmul unui Noe care își așteaptă porumbelul potopit, ne-am pus să platformăm mai abitir decât o făceam acum câteva săptămâni.

Și, oricât am lua, nu se vede nicicum fundul sacului, în vremuri în care, dacă ai salva toate link-urile la arhive și platforme distribuite pe rețelele de socializare, ai mai sta câteva luni în izolare să le devorezi.

Parcă-ți și vine să răstorni, comic, vorba aia de polițist american care păzește locul unei crime de ochii băgătorilor în seamă, „Nothing to see here, please move on!”, în „Ai atâtea de văzut, chiar stai acasă!”. 

MUBI își continuă seria de revizitări ale anilor ‘50-‘60 cu peliculele americanului Joseph Losey. Pus pe lista neagră la Hollywood din cauza simpatiilor comuniste și mutat în Marea Britanie, acesta a fost selectat de patru ori pe lista scurtă la Cannes, iar în două rânduri a fost și premiat: o dată cu marele premiu al juriului, pentru „Accident” (1967), apoi chiar cu Palme d’Or pentru „Mesagerul” (1971). 

La fel ca „Servitorul”, din 1963, ambele filme de mai sus s-au născut din colaborările lui Losey cu celebrul scriitor Harold Pinter, care-și începea, în acea perioadă, cariera de autor de scenarii adaptate, de-a lungul căreia va primi două premii BAFTA și două nominalizări la Oscar.

În „Accident”, Losey și Pinter decupează neconvențional o poveste relativ banală: în plină criză de 40 de ani, unui profesor de la Oxford (o frumoasă apariție a lui Dirk Bogarde) îi pică cu tronc o studentă din Austria, pesemne cu sânge albastru.

Presat de competiția cu pretendenții Annei, tânărul William (Michael York) și dezinvoltul Charley (Stanley Baker), de aparent inevitabila pierdere a vitalității și de venirea pe lume a celui de-al treilea copil, Stephen (se) pierde constant.

Stilul lui Losey te prinde de la primele cadre din jurul unuia dintre accidentele care dau titlul filmului. Striviți în mașină, în hainele lor de petrecere, Anna și William par extirpați dintr-un Chagall sumbru, în care supraviețuirea se dovedește mai importantă decât dragostea. În ciuda micilor împunsături satirice, „Accident” e traversat de anxietățile unei vieți și unor întâlniri irelevante, de un catastrofal sentiment al eșecului.

Găzduit tot aici, „Bruce Lee și haiducul”/„Bruce Lee and the Outlaw” (2018), filmul de debut al olandezului Joost Vandebrug, explorează viața copiilor străzii din București, pe care o documentează fotografic și cinematografic de mai bine de un deceniu. 

Ajuns în canalele din Capitală, cu punga de aurolac în mână și droguri injectabile la liber, Nicușor, un adolescent tras la față căruia nu îi dai vârsta pe care zice că o are, e luat sub aripa protectoare de Florin Hora, zis Bruce Lee, regele cerșetorilor din zona Gării de Nord.

Momentele surprinse de Vandebrug în viața din canale și focalizarea unui singur personaj încearcă să lupte cu izolarea întregii comunități sub superior-facilul termen de „aurolaci” și să atingă complexitatea lumii „de dedesubt” prin relațiile create între cei care nu se pot baza decât unii pe ceilalți. 

Din păcate, în lipsa unui atac în forță, semnalul de alarmă tras de regizorul olandez nu ajunge să se audă suficient de departe.

După cele câteva săptămâni în cinema, HBO a lansat „colectiv”, ultimul documentar al lui Alexander Nanau, care focalizează primul an de după tragedia din clubul bucureștean prin ancheta jurnalistică a trioului Cătălin Tolontan-Mirela Neag-Răzvan Luțac și încercările de reformă ale unuia din miniștrii sănătății, Vlad Voiculescu.

Un alt documentar racordat, în sens mai larg, la vremile noastre, „În căutarea adevărului” / „After Truth: Disinformation and the Cost of Fake News”, caută să aducă un pic de lumină în plus în camera întunecată a creatorilor de adevăruri parțiale sau alternative. Chiar dacă alterează de ani buni felul în care înțelegem lumea, față de informațiile false s-a creat deja o atitudine de grătar în timp de coronavirus. Există, dar pe noi nu au cum să ne atingă, noi nu ne putem îmbolnăvi de „fake news”. Mai ales când și falsul începe să strige „Fals!”.

Deja familiarizat cu lumea presei de la documentarul din 2011 despre noua față a jurnalismului, surprinsă în redacția New York Times, Andrew Rossi vrea să răspundă cât mai clar la întrebarea simplă: ce rău ne poate face o informare viciată? E informație, nu mușcă, nu scuipă, nu îți fură din portofel. 

Exemplele la care apelează documentaristul funcționează tocmai pentru că sunt extreme și pentru că ating foarte clar siguranța fizică și psihică a celor aflați în bătaia puștii. E vorba de cazul Pizzagate, în care un american radicalizat de informații potrivit cărora o pizzerie ar fi paravanul lui Hillary Clinton și al altor democrați pentru abuzurile sexuale asupra minorilor a intrat înarmat în local sau de atingerile aduse imaginii victimelor unui atac armat asupra unei școli americane.

Pe logica „ceva vechi, ceva nou”, s-a întâmplat ca perioada de carantină să se suprapună peste lansarea celui de-al treilea sezon „Westworld” și a mini-seriei „Complotul împotriva Americii”, care adaptează romanul omonim al lui Philip Roth. 

În primele două episoade ale noii părți, distopia robotică creată de Lisa Joy și Jonathan Nolan încă își mai construiește articulațiile cu sezoanele anterioare și conturează în Dolores o amenințare pentru lumea reală. 

Cât de reală? Evident că nu știm, pentru că autorii joacă în continuare cartea forfecărilor temporale și pistelor foarte probabil false. Important e că blonda de preerie își găsește un nou ursuleț, iar Maeve și Bernard vor trebui să-i oprească planul malefic. Sau nu? Vedem până ieșim din carantină.

La fel ca romanul lui Roth, „Complotul…” încearcă să reconstituie atmosfera din jurul deciziei SUA de a intra în al Doilea Război Mondial, privită prin temerile și complicitățile unei familii de evrei din New Jersey, zvârlită în mijlocul unei istorii deviate. America lui Roth – și cea construită de David Simon și Ed Burns, creatorii „Cartelului crimelor” / „The Wire” –, trece printr-un scenariu de groază mocnită, odată ce, în 1940, președinția nu e câștigată de Roosevelt, ci de aviatorul antisemit Charles Lindbergh. Primele episoade arată bine, așezate în jurul conturării războiului ca obsesie a acelor ani, cu o distribuție atrăgătoare (Winona Ryder, Zoe Kazan, John Turturro), însă greul distopiei imaginate de Roth e abia la început.

Dacă nu ar fi filmele românești pe care să le mai răsfoiești, Netflix ar rămâne și de această dată cu mulți pași în urmă, într-un picaj spre zone foarte întunecate ale ridicolului. 

De exemplu, „Freud”: opt episoade de mambo-jambo-politico-psihanalitico-horror, care, ca să aibă moț, au titluri „intelectuale”: Isterie, Catharsis, Trauma, Regresie și… Totem și tabu. Practic, Ziggi (nu Stardust, ci Freud), aflat la început de drum, când colegii îi luau hipnoza peste picior, se înfige în nobilimea maghiară relocată la Viena și salvează Imperiul Austro-Ungar, rezolvând niște crime prin canale și saloane. Probabil unul dintre cele mai proaste seriale ale anului. Nu-l atingeți nici dacă ați terminat de numărat firele de păr de pe pisică.

Mini-seria „Neortodox” / „Unorthodox” are măcar meritele temei și ale unei actrițe interesante, Shira Haas, în rolul unei tinere care fuge din comunitate sa de evrei hasidici newyorkezi, în Berlinul de azi. 

Conduse de Maria Schrader, cunoscută ca regizoare mai ales pentru biografia scriitorului austriac Stefan Zweig (2016), cele patru episoade acordă toată atenția asamblării relației unei femei creative și dornice de independență cu un sistem închis și puternic tradiționalist. Sunt momente delicate și surprinse grozav, trase însă în jos de detalii decorative despre hasidism, pentru a explicita contextul până-n buză.

Pentru aerul de festivaluri, chiar dacă multe dintre ele sunt atinse acum de incertitudine, TIFF Unlimited propune titluri pe care le-am mai amintit în anii trecuți, ca atât de plăcutul „Foxtrot” al lui Samuel Maoz, durerosul „Roșu” al argentinianului Benjamín Naishtat sau lovitorul-la-ficat „Safari” al lui Ulrich Seidl.

Însă, dacă le-ați văzut deja pe toate, puteți lua calea fabuloasei Chavela Vargas, în documentarul semnat de Catherine Gund și Daresha Kyi, care încearcă să redea, corect, o viață extraordinară.

Interviuri de azi și de ieri și imagini de arhivă reconstituie biografia uneia dintre cele mai mari voci ale secolului trecut, a unei rebele care, deloc întâmplător, a devenit una dintre muzele lui Almodóvar.

Chiar dacă formula aleasă de cele două regizoare e flagrant prea convențională pentru a fi memorabilă dincolo de conținutul materialului pe care îl pun cap la cap, reîntâlnirea cu Chavela îți poate umple o zi bună de izolare.

Foarte probabil, această perioadă va marca și un punct de cotitură în relația producătorilor și distribuitorilor de film din România cu sistemul de video-on-demand, la care unii s-au adaptat foarte repede. 

Bad Unicorn și Hi Film Productions au anunțat deja că poți să închiriezi unele din producțiile din portofoliul lor, prin vimeo, pentru prețul unui bilet de cinema.

Așa că, dacă ți-e dor de sau nu ai văzut încă „Aferim!” și„Țara moartă” (regia Radu Jude), le poți găsi pe acolo alături de „Un pas în urma serafimilor” (regia Daniel Sandu), iar, din producțiile europene, poți să te bucuri de „Atelierul” lui Laurent Cantet, „Vinovatul” lui Gustav Möller sau „Despre trup și suflet” al lui Ildikó Enyedi.