Despre trup şi suflet

Despre trup şi suflet / Testről és lélekről a câştigat trofeul principal la ediția din acest an a festivalului de la Berlin. Pe lângă Ursul de Aur, regizoarea Ildikó Enyedi a mai primit alte trei distincţii: Premiul FIPRESCI (acordat de critici selectaţi), Premiul Ecumenic şi Premiul publicaţiei Berliner Morgenpost. Aceste realizări legitimează şi reprezintă dovezi solide că filmul este nu doar unul remarcabil, ci şi adresat unui public divers.

Cu toate că are argumente de cinema afiliat marii arte, fiind un proiect intelectualist, uşor absurd și încriptat într-o logică ironică, Despre trup şi suflet e îndeajuns de antrenant încât să placă şi unui spectator mai puţin obişnuit cu filmul de autor.

Regizoarea Ildikó Enyedi e născută în 1955. Sursa foto: wikimedia.org

Cei doi protagoniști ai poveștii sunt Maria și Endre, care lucrează la un abator – o multinaţională în sinea ei, o firmă unde ierarhiile se respectă, iar micile frecuşuri sunt decente și rămân în așa-numitul cadru profesional. Angajaţii îşi cunosc meseria, încearcă să se comporte exemplar, fac totul după proceduri şi protocoale.

Asta până la proba contrarie.

Pentru că oamenii mai greşesc. Gafele lor nu sunt majore, dar nasc evenimente şi reacţii, care la rândul lor duc la alte reacţii. E un efect de fluture pe care Enyedi îl construiește foarte firesc.

În acelaşi timp, filmul conţine partea sa de reverie. Școala de cinema din Ungaria a fost interesată dintotdeauna de zona fantasticului și a căutat mereu frumosul estetic − tablouri foarte minuţios organizate, scenografiate și filmate.

E o abordare aflată la mare distanță de Noul val românesc (înțeles în sens de ciné-vérité și ancorare în real).

Ceea ce le aseamănă, eventual, este că nici personajele din Despre trup şi suflet nu se grăbesc. Totul e ordonat, aşezat, lax.

Societatea imaginată de Enyedi aduce a utopie. Maria și Endre se intersectează în propriile visuri, mințile lor proiectează noaptea acelaşi spaţiu, astfel că preocupările lor ajung să fie văzute, în acest sistem paradisiac, drept tulburări comportamentale sau aberaţii ale naturii (umane).

Endre este directorul financiar al abatorului unde Maria se ocupă cu verificarea calității. Povestea începe odată cu intrarea ei în scenă. Este o premisă oarecare, care nu anunţă evenimentele ce stau să se petreacă.

Dar regizoarea dinamitează naraţiunea cu mici gesturi și cu o serie de dialoguri pe care Maria le memorează. Ea are un trecut neclar, dar e posibil să sufere de o formă de autism, cu care tot încearcă să se lupte.

Asta i-a ordonat existenţa într-un mod foarte riguros. Fixistă și minimalistă, Maria și-a transformat calitățile în obsesii.

Rolul Mariei este interpretat de actrița Borbély Alexandra.

Scenariul nu ne dezvăluie nimic în mod clar. Ne lasă pe noi să ne imaginăm, să ne facem propria versiune a poveștii. Este un specific al cinemaului exigent, acela de a nu oferi nimic de-a gata și de a-l obliga, deci, pe spectator să gândească în consonanță cu autorul, să completeze el spațiile lăsate albe.

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

Povestea Lay’s pe care nu o știai: drumul cartofului, din câmp la fabrică și la „Mica Unire în bucate” (P)

„Povestea Lay’s pe care nu o știai” este o serie realizată de Amintiri Gustoase, care creează punți gastronomice între generații și se află mereu în căutarea brandurilor ce vorbesc tinerilor prin gust. Provocați de PepsiCo, am pornit pe drumul cartofului pentru a descoperi lucruri mai puțin cunoscute despre chipsurile Lay’s: sunt făcute din cartofi crescuți sustenabil, în ferme atent selecționate, iar gustul lor ajunge astăzi în 18 țări din Europa.

Un mic furt care de obicei ar scăpa nepedepsit − pentru că, iată, și cel mai bun sistem permite devieri minore − îl forțează pe Endre să aducă la firmă un psiholog, care începe să îi intervieveze pe angajați.

Pe măsură ce zilele trec şi visurile lui Endre continuă să coincidă cu ale Mariei, relaţia lor – platonică și ciudată – capătă substanţă, iar ea încearcă să se deschidă sufletește, risc pe care nu şi l-a mai permis cu nimeni altcineva.

Regizoarea îi simte extrem de bine pe aceşti non-eroi și îi prezintă cu discreţie și cu un bun simţ elementar, iar printre picături decantează acest absurd temperat.

Pe undeva, Despre trup şi suflet poate fi pus sub aceeaşi umbrelă cu Toni Erdmann. Numai că filmul maghiar este mai coerent şi mai îndrăzneţ pentru că nu vrea să epateze şi nici să fie tezist. Filmul lui Ildikó Enyedi este aşa cum ar trebui să fie: simplu, curat, inteligent, cumpătat.

Regizoarea încearcă să îi înţeleagă pe aceşti doi oameni ciudaţi care se luptă cu propriile angoase. Despre trup şi suflet se transformă, astfel, într-un ritual care le permite Mariei și lui Endre să nu se mai ascundă.

Unul cu celălalt, ei pot arăta în sfârşit cine sunt cu adevărat.