Dennis Deletant: "Iuliu Maniu a fost un agent al britanicilor. Dar a fost un agent patriotic pentru România"

Bianca Felseghi

Senior Editor

Dennis Deletant ar putea fi ceea ce se numește un observator implicat. E britanic, dar vorbește românește. E istoric, dar prieten al românilor.

Uneori ai senzația că ne cunoaște mai bine decât noi înșine: are avantajul de-a se uita înspre istoria noastră și din afară, dar și din mijlocul comunității care l-a adoptat.

Când l-am întâlnit, la Cluj, în dimineața unei zile caniculare, mergea la Gilău, să încerce păstrăvul de crescătorie celebru în zonă.

Dar înainte a vorbit despre ultima lui carte, „Activități britanice clandestine în România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial” (editura Humanitas, 2019), un volum fascinant cu spioni, legături clandestine, colaboratori și sabotaje, în care se dovedește că realitatea balcanică din România a pus pe butuci unele din cele mai sofisticate planuri concepute în birourile MI 6.

*

– România n-a fost niciodată un teren sexy pentru Marea Britanie. N-a găsit niciodată un interes politic specific aici. Abia de curând, Prințul Charles ne-a ajutat să construim un brand, cel al Transilvaniei. De ce?

– N-a fost chiar așa, adică n-a fost întotdeauna așa, pentru că Anglia a fost unul dintre marii investitori în petrol la începutul secolului al XIX-lea în România.

De fapt, cele mai mari companii de petrol, înainte de primul Război Mondial, erau britanice și după primul război s-a dezvoltat acest interes. Deci, deja, putem să înțelegem de ce Anglia a vrut să împiedice România să livreze cât mai mult petrol Germaniei naziste și putea să încerce acest lucru prin faptul că deținea controlul asupra unor zăcăminte și companii din Ploiești.

La mijlocul anilor ’30, când și-au dat seama că sub Hitler s-ar putea ca Germania nazistă să își concentreze forțele în Europa Centrală și de Est, într-o încercare de a domina zona, englezii au realizat că din punct de vedere logistic n-aveau cum să înfrunte Germania nazistă, care era o mare putere terestră. Anglia era o putere maritimă.

Dacă ne uităm la hartă, vedem că Germania este în mod inconvenient în calea Angliei, dacă ar fi dorit să-și dezvolte și mai tare relațiile cu România. În același timp, datorită faptului că în drumul ei era interpusă Germania, Anglia nu prea putea să influențeze ce se întâmpla în România.

Psihologii români nu sunt evaluați psihologic la intrarea în profesie. Verificarea periodică a sănătății lor mintale, doar o „obligație morală”

„Ce pârghii de monitorizare a bunelor practicii există după câștigarea dreptului de practică autonomă?”, s-a întrebat PressOne. 

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

Așa s-a ajuns la concluzia, prin 1938, că singura modalitate de a pune bețe în roate mașinăriei germane de război, era să facă sabotaj. Și la Ploiești, dar și la Porțile de Fier, pentru că pe acolo treceau șlepurile care duceau în Germania nazistă, petrol.

Dennis Delatant. Sursa foto Facebook londra.mae.ro

Atunci s-au conceput două planuri de sabotaj. Unul privea Ploieștiul, și acolo englezii au lucrat împreună cu un inginer francez care a proiectat un plan de sabotaj, cu concursul Statului Major Român.

Acum, trebuie să luăm în considerare faptul că România era la vremea respectivă un stat neutru și regele Carol al II-lea era foarte conștient de faptul că s-ar fi supărat, bineînțeles, nemții, dacă ar fi aflat de aceste planuri.

De fapt, atunci când francezii și englezii au încercat să arunce în aer câmpurile petrolifere, în august 1940, inginerii au fost depistați imediat și au fost arestați de către Siguranță.

Tot atunci, englezii au încercat să pună mâna pe mai multe șlepuri de pe Dunăre, folosind marinari britanici. Numai că marinarii britanici s-au îmbătat la Giurgiu și au destăinuit planurile.

Deși partea română i-a arestat, nu i-a închis, ci i-a trimis înapoi peste frontieră. Românii erau oarecum complici în aceste acte.

Asta e realitatea. După 1940, efectiv, englezii și americanii nu puteau decât să bombardeze România, ceea ce s-a și întâmplat începând cu 1943.

Dar tot Ploieștiul a fost ținta atacurilor americane, deci tot petrolul a fost țelul principal al anglo-americanilor.

FOTO: Fold3, Arhivele Militare SUA.

– Ați amintit de duplicitatea discursului românesc cu aliații, dar și cu nemții. Am găsit în carte un citat din Mihai Antonescu, care era ministru de externe în 1941:

„Sunt un aliat al Reichului împotriva Rusiei. Sunt neutru în conflictul dintre Marea Britanie și Germania. Sunt pentru America împotriva japonezilor „.

Aș vrea să vă întreb dacă acest gen de atitudine echivocă a fost benefic sau a diminuat șansele României de a fi un partener credibil pentru Aliați?

– Această politică de echivocitate este de înțeles, după părerea mea, din cauza poziției geografice a României.

Întotdeauna a fost o țintă fie pentru Imperiul Otoman, fie pentru Imperiul Rusesc, fie pentru Imperiul Habsburgic. Românii s-au găsit aici în acest focar al sud-estului Europei și au încercat să se descurce cum puteau cel mai bine.

Acest citat din Mihai Antonescu este tipic pentru politica românească, mai ales în perioada interbelică. Grigore Gafencu, fostul ministrul român de Externe în 1938 a și spus de mai multe ori că România caută să promovează o politică de echilibru între Germania și URSS, să nu fie atrasă nici de germani, nici de ruși.

Și a fost o politică destul de abil promovată. Dacă ne gândim că Europa, în epoca aceea, era dominată de două puteri totalitare și totuși rămăsese o țară democrată…

Sigur, avea defectele ei această democrație, dar totuși, era o țară în care avuseseră loc alegeri democratice. Atunci când s-a ajuns la un conflict între Germania nazistă și URSS, România a avut de ales.

În epoca aceea, era o mare teamă de bolșevism, de comunism, de naționalizarea proprietății private și era de înțeles că țăranii din România și clasa burgheză erau foarte speriați de amenințarea aceasta. Atunci, au mers cu nemții, cu consecințele pe care le cunoaștem.

Astăzi, România este un partener, zic eu, credibil pentru Occident, atâta timp cât se menține, iarăși, un echilibru pe plan intern.

Ce vreau să spun prin echilibru? Adică, statul sau elitele să acționeze într-un mod democrat, nu cu aceste accente, aș spune, comuniste. Există la unele din elitele românești această nostalgie pentru trecutul recent.

„Rechizitoriul din dosarul Revoluției este, într-adevăr, o bătaie de joc și o insultă la adresa inteligenței românilor”.

Dennis Deletant

– Vorbiți de zona politică…

– Desigur, de zona politică. Unii dintre politicienii români nu-și dau seama că Occidentul se va uita cu anumite rezerve față de o țară care nu respectă angajamentele pe care le-a făcut în cadrul NATO sau UE.

Istoria ne arată că țările corupte, cele în care se încearcă legalizarea corupției, nu rezistă prea mult.

Asta ar trebui să le dea de gândit unora din politicienii români, că Occidentul, mai ales SUA, care acum are soldați americani pe pământul României, n-o să rămână dacă acești militari sunt aici să ocrotească un stat corupt. Când zic corupt, vreau să spun cu desăvârșire corupt.

În ultima vreme, mai ales cu încercările acestea de a legitima corupția, s-a stârnit o mare îngrijorare, mai ales în SUA. Când ești răspunzător de țara ta, ca politician, trebuie să te gândești la consecințele unei politici.

Democrații ajută alte state democrate. Riscul cel mare pentru România este ca anumiți oameni să uite că fac parte din comunitatea democrată și să tindă să subestimeze dorința statelor democrate ca România să fie un stat prosper, în care oamenii simpli se bucură cu adevărat de respectul elitei politice.

– Pe anumite canale, inclusiv media, dar și diplomatice, mesajele transmise de România stau în continuare într-o echilibristică ciudată.

Oficialii noștri transmit când un anumit iliberalism prin discursurile Puterii, când un naționalism vehement venit chiar dinspre o parte din Opoziție. Ați spune că e o gândire strategică sănătoasă, angrenată în realitățile de astăzi, sau sunt reminiscențe ale unei școli de manipulare din comunism?

– Ține de o filieră naționalistă, care a fost bineînțeles, promovată de Ceaușescu. Eu zic că sub acoperirea acestui naționalism zac mostrele unei nostalgii pentru comunism.

Această promovare naționalistă ține de interesele economice ale celor care au moștenit puterea după 1990. Nu este o „școală de gândire politică”.

– E o metodă de a conserva niște privilegii?

– Da, dar nu doar asta. Vor să folosească banii statului ca să se îmbogățească și neglijează interesul omului de rând.

Încă nu există o transparență completă în legătură cu Revoluția, care a fost acum 30 de ani. Nu se știe încă ce s-a întâmplat cu adevărat la București.

Se știe că au fost 4 procese în legătură cu Timișoara, se știe că, la Brăila, Securitatea a tras și a intervenit. Despre București încă n-avem o imagine clară.

Acest rechizitoriu îndreptat împotriva domnului Iliescu și al altora este, după părerea mea, o bătaie de joc. Eu, care am fost în timpul Revoluției cu BBC-ul, cunosc anumite lucruri, am văzut cu ochii mei cum au tras securiștii în Televiziunea Română, dar rechizitoriul parcă spală…

– Se vrea o albire a Securității?

– Da! Și cine este în spatele acestui rechizitoriu? El nu a fost publicat în întregime. Din fragmentele pe care le-am putut vedea, cred că este, într-adevăr, o bătaie de joc și o insultă la adresa inteligenței românilor și a corespondenților străini care au fost aici în România în acele zile.

Dl. Iliescu este învinuit pentru toată Revoluția. Dar ce a făcut el înainte de 22 Decembrie 1989? Era acasă la el în apartament, la fel Dinescu, la fel Caramitru.

Măgureanu unde era? Era la Focșani. Ce a avut el înainte de 22 Decembrie? Dar rechizitoriul privește toată Revoluția, de la evenimentele din 16 Decembrie din Timișoara. Cei trei principali învinuiți în rechizitoriu n-aveau nimic cu Timișoara, nicio răspundere aproape, că nu erau în Biroul Politic al Partidului.

Din păcate, cei care au inițiat acest rechizitoriu, fac un mare deserviciu României.

„Din anumite puncte de vedere, Iuliu Maniu a fost un agent al britanicilor. Dar a fost un agent patriotic pentru România”.

Dennis Deletant

– O să mă întorc la cartea dumneavoastră, unde îi faceți un portret inedit lui Iuliu Maniu. El a fost românul în care Marea Britanie și-a investit întreaga încredere pentru a forma o coaliție anti-germană în România și s-a dovedit o carte necâștigătoare.

Ei ar fi sperat ca Maniu fie un fel de Tito, dar Maniu avea deja 69 de ani, nu era un om de acțiune, ci era mult prea precaut și lent și asta a dezamăgit. Vreau să vă rog să clarificați colaborarea lui Iuliu Maniu cu SOE (Special Operations Executive) și MI 6, fiindcă încă se discută în România dacă a fost sau nu spion britanic. Avea și un nume de cod, i se zicea Alecu…

– Aici, hai să încercăm să precizăm anumite lucruri. Folosirea acestui cuvânt, „spion”, are o nuanță negativă, recunosc asta.

Dar Maniu a fost un patriot desăvârșit. În jurul lui a atras oameni, ardeleni sau regățeni, animați de dorința ca România să își păstreze independența după 1940. Englezii și-au pus speranța în Maniu tocmai pentru că era un exemplu grăitor de probitate, un politician care și-a respectat cuvântul.

Spre exemplu, el a demisionat atunci când Carol al II-lea a încălcat acordul asumat de a nu o aduce pe Elena Lupescu la București, în ‘30.

Pe urmă, Maniu credea sută la sută în democrație și a candidat de mai multe ori, ca șef al PNȚ, în perioada interbelică. În același timp el recunoștea că România este într-o situație foarte ambiguă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și l-a sprijinit pe mareșalul Antonescu în ceea ce privește invadarea URSS în 1941.

Dar, a și scris mai multe rânduri, că nu este de acord ca Antonescu să depășească Nistrul și să intre în URSS propriu-zis.

Ce vreau să spun?

Maniu era un politician consecvent și de încredere pentru englezi. Englezii au trimis, prin curieri, bani lui Maniu, ca să constituie o rețea, să zicem, de spionaj, pentru a culege informații.

Englezii au spus că nu îl însărcinează pe Maniu să culeagă informații despre Armata Română, ci doar despre Armata Germană și despre trupele staționate în România și, mai târziu în Transnistria.

FOTO: Fold3, Arhivele Militare SUA

Maniu a primit bani, într-adevăr, în scopul în care l-am descris.

În 1945 SOE, care, de fapt, supraveghea aceste contacte între Maniu și englezi, a făcut un decont cu toate rețelele de spionaj din Europa Centrală și în acest decont se vede că Maniu a restituit banii pe care nu i-a folosit în crearea acestei rețele.

Rețelele primeau bani pentru că aveau nevoie de câteva aparate de radio-emițător. Decontul de care vorbesc arată că Maniu n-a folosit niciun ban în interes personal. Iarăși o dovadă a corectitudinii lui.

Se trece cu vederea, mai ales în istoriografia română, că rețelele lui Maniu au colaborat cu rețelele de spionaj polonez, care s-au deplasat în România după invazia Poloniei de către nemți și sovietici. În unele cazuri, o rețea poloneză din București a ajutat rețeaua lui Maniu cu informații.

E un tablou mai mare. El n-a acționat în izolare. Motivul, din partea românilor și al ardelenilor, mai ales, pentru a face parte din rețeaua Maniu, a fost că englezii și, ulterior, americanii, au promis că vor restitui României Ardealul de Nord.

În mod ironic, până la urmă s-a restituit sub sovietici, în guvernul Petru Groza.

Deci, ardelenii au fost motivați să lucreze cu Maniu, în parte pentru că sperau că Ardealul de Nord să revină României după război.

Pentru mine, acestea sunt dovezi sau fapte foarte importante când ne adresăm această întrebare: dacă Maniu a fost sau nu spion?

Da, din anumite puncte de vedere, a fost un agent. Dar a fost un agent patriotic pentru România.

„Churchill a intervenit pe lângă Roosevelt, ca să se plângă de aceste emisiuni radiofonice din Texas, la care era invitat regele Carol al II-lea. Roosevelt i-a tăiat regelui accesul la conturile sale de la Chase Manhattan Bank din New York”.

Dennis Deletant

– Viorel Tilea (unchiul lui Ion Rațiu, fost ambasador al României la Londra la începutul celui de-al doilea Război Mondial, n.red.) făcea partea din această rețea?

– Nu, Viorel Tilea nu s-a bucurat de încrederea englezilor în timpul războiului, pentru că el a rămas în contact cu Carol al II-lea, după ce a plecat în Portugalia. Iar despre activitatea lui Carol al II-lea în timpul războiului nu s-a scris suficient.

Regele Carol vorbea, de exemplu, la niște posturi de radio americane, înainte ca SUA să intre în război, lăudându-l pe Hitler și încurajându-i pe români să lupte alături de Hitler.

De fapt, Winston Churchill a intervenit pe lângă Roosevelt, ca să se plângă de aceste emisiuni produse de o stație de radio din Texas, dacă bine îmi aduc aminte, și Roosevelt a spus că nu poate interveni, din pricina libertății de exprimare. Dar ce a făcut?

I-a tăiat lui Carol al II- lea accesul la conturile sale de la Chase Manhattan Bank din New York și n-a mai avut bani. Pe urmă, ambasadorul sovietic din Mexico City a venit la regele Carol al II-lea, în perioada unei vizite a acestuia în Mexic, și i-a propus să devină regent al României.

Nu Rege, regent al României sub sovietici. Iar el a acceptat.

Englezii au aflat și au convins Portugalia să nu-i dea viză de intrare lui Carol, pentru a reveni în Europa, iar portughezii au fost de acord, astfel că Regele n-a mai putut să se întoarcă decât după război. Iarăși, aceste informații nu figurează în istoriografie.

– De ce se feresc istoricii români de aceste subiecte?

– Istoriografia românească sub Ceaușescu a fost denaturată, distorsionată, ciuntită. Istoricii n-au avut acces la anumite arhive, mai ales din Occident, dar și dacă aveau acces, n-ar fi avut voie să publice anumite lucruri, din pricina cenzurii.

– Dar acum? E un fel de cod nescris pentru a proteja imaginea Casei Regale…

– Aici trebuie să facem o deosebire clară între Carol al II-lea și Regele Mihai, care a fost un om foarte curajos și un om, din punct de vedere moral, curat, spre deosebire de tatăl lui. E un contrast imens între cei doi regi.

– Dincolo de detaliile pe care le amintiți în carte, misiunile SOE și MI 6 în România au fost un eșec. Misiunile au fost ratate.

Credeți că factorul uman a avut un rol determinant?

Vorbesc de calitatea și profesionalismul colaboratorilor, dar și al agenților puși în teren de Marea Britanie. Fiindcă calculele lor s-au dovedit greșite mereu….

– Vreau să revin asupra politicii britanice față de România, prin prisma celor două servicii de care mă ocup în carte, SOE și MI 6.

Maniu n-a avut nimic, niciun contact cu rețeaua MI 6. Rolul lui MI 6 a fost să adune informații despre nemții din România și din Transnistria.

Pe când relația britanicilor cu Maniu a fost în cadrul rețelelor stabilite de SOE. Dar, aici, în carte, spun că MI 6 a avut mai mult succes, în sensul că a continuat, până în iunie 1944, prin diverși agenți să trimită informații despre trupele germane din Transnistria și în sudul Rusiei.

Nepotul lui George Enescu, George Tomaziu, a ajuns să fie trimis ca unul din directorii artistici ai Operei din Odessa. El era pictor.

În timpul lui liber, pleca în nordul Transnistriei, se împrietenea cu comandați germani, era primit chiar la masă, dar când avea ocazia desena pe foițe de țigară insignele unităților germane care treceau sau erau staționate acolo și le trimitea printr-un curier turc la Istanbul și acolo erau fotografiate și trimise la Cairo, care era sediul principal al SOE pentru această zonă a Europei.

Tomaziu, după ce s-a întors din Transnistria, a lucrat cu SOE în rețeaua Maniu, deși era agent MI 6 și a fost arestat pentru că a găzduit și el un radioemițător.

A fost depistat de autoritățile germane, care mereu patrulau cu camionașele lor echipate pentru a detecta emisiunile străine.

A fost arestat, ca de altfel și alți membri ai rețelei MI 6 în iunie 1944 și ținuți lângă București. Dar n-au fost judecați, doar ținuți sub arest și eliberați curând după 23 august. Totuși, informațiile pe care le-au cules au ajuns unde trebuia.

„Din avioanele britanice se aruncau fluturași, care îndemnau populația să asculte un post fictiv de radio, Radio Ardealul”.

Dennis Deletant

– Deci aceste eforturi au avut totuși o finalitate?… Vă întreb fiindcă descrieți niște episoade spectaculoase în carte: de la documentele descoperite de nemți într-un tren din Franța, în care se vedea duplicitatea regelui Carol în relațiile cu Axa vs Aliați, la episodul arestării capului rețelei MI 6, ai cărui anchetatori români îi cereau sfaturi despre cum să emigreze în Turcia și despre cursul lirei, sau cel al morții unui agent SOE în Caraș Severin, ucis, cel mai probabil de un cioban care i-a furat echipamentul.

– Acțiunile SOE n-au avut o finalitate prea… pozitivă. Succesul lor a fost limitat. Agenții grupului Maniu au fost prinși încă din august 1941, pentru că deja transmiteau informații.

Au fost duși la Malmaison și au stat în condiții foarte prielnice. Chiar Rică Georgescu, pe care l-am cunoscut, mi-a spus că la Malmaison li se aducea mâncare de la o cantină de vis-à-vis de închisoare, iar comandatul le dădea voie să citească ziarele. Avea chiar un radio în celulă.

Deci, condițiile au fost foarte deosebite față de săracii care au fost întemnițați mai târziu, sub comunism în același loc.

– În ciuda acestor exemple de angajament din partea românilor, britanicii ar fi vrut să vadă în România o mișcare anti-nazistă activă. Ceea ce nu s-a întâmplat…

– A fost nevoie de folosirea propagandei negre, cum se spune, black propaganda. A fost ceva conceput de BBC de la începutul războiului.

Inițial, când s-a creat SOE aveau două ramuri: cea de sabotaj și cea de propagandă. De propagandă s-a ocupat o secție din cadrul SOE, numită Political Warfare Executive (PWE).

Ei au condus această operațiune de propagandă neagră. În România au fost inventate 3 posturi de radio și 3 ziare fictive.

Aici, Tilea a jucat un rol pozitiv, la unul din aceste radio-uri, fiindcă făcea emisiuni. Asta a fost înainte ca englezii să se îndoiască de loialitatea lui.

Cel mai important post de radio fictiv a fost Ardealul, care era chipurile condus din România, dar de fapt era condus de la Londra. Din avioane britanice se aruncau fluturași, care îndemnau populația să asculte Radio Ardealul.

FOTO: Fold3, Arhivele Militare SUA

– Dar avea o frecvență?

– Da, aveau, dar mi-e greu să calculez dacă a avut vreun efect acest post fictiv de radio.

Pe lângă asta, să nu uităm, erau cel puțin două posturi de radio, care emiteau în limba română, din Palestina, pentru că mulți evrei români, în timpul războiului au lucrat pentru englezi în acea zonă.

Erau evrei care și-au oferit serviciile englezilor. La Ierusalim era, de exemplu, un post, unde activau mai mulți evrei și emisiunile lor erau, se pare, mai eficace, în sensul că puteau să fie recepționate mai bine decât cele de la Londra, distanța fiind mai mică.

– V-ați întrebat de ce a existat la noi o mișcare de partizani după 1945, anti-comunistă, o mișcare de dreapta, nu de stânga, cum a fost în majoritatea cazurilor în țările ocupate, iar împotriva nemților nu s-au organizat românii în niciun fel?

– Este legat, cred, de dorința de a păstra sau de recâștiga o independență politică pentru România. În aceste „bande” – cum erau numite – de rezistență armată, se găseau oameni care aveau diverse opțiuni politice.

Depinde de banda respectivă și de zona în care era activă, dar găseai în ele și legionari și țărăniști și monarhiști, un amestec întreg.

Atunci când am studiat istoria Securității comuniste și am avut acces la niște rapoarte din anul 1950, an ales aleatoriu de mine, în care scrie că la Constanța au fost arestați vreo 700 de anticomuniști. Securitatea raportează că jumătate din aceștia erau, de fapt, membri ai Partidului Comunist român deziluzionați.

Restul erau un amestec de țărăniști, liberali și legionari. Bine, nu poți să crezi 100% ce scrie Securitatea, dar totuși există motive să credem că erau destul de fideli în raportarea faptelor pe care le culegeau și pe care le-au descris.

Comunismul nu a prins așa de ușor la populația românească, numai după represalii și după campania de represiune care a fost introdusă după 1946.

Inițial a fost o mișcare de rezistență destul de mare, destul de puternică.

„Antonescu îi considera pe evreii din sud, evreii lui. În schimb, considera evreii din Basarabia și Bucovina ca fiind trădători pentru că erau rusificați și voia să scape de ei”.

Dennis Deletant

– Legat de mentalitatea românilor, chiar și astăzi poveștile bunicilor noștri vorbesc despre cât de civilizat era soldatul neamț, față de cel din Armata Roșie.

Chestiunea evreilor pur și simplu lipsește din această ecuație. E ca și când nu suntem în stare să conștientizăm oroarea.

– Sigur că problema evreiască este sintagma folosită de Antonescu. După părerea mea trebuie să definim precis. Hai să vă dau niște exemple din cercetările mele, care m-au făcut să meditez mai mult asupra acestei chestiuni.

După ce au luat rușii Basarabia, au existat agenți români care au continuat să trimită rapoarte la București, în vara 1941.

Ei scriu acolo că 600 de primari din Basarabia, sub ocupație rusească, erau români, primari comuniști români. Deci, nu toți primarii erau evrei.

Când s-au retras trupele românești, în iunie 1940, cu un an înainte, în presa bucureșteană mai ales, s-a scris numai despre evrei care aruncau cu gunoaie în soldații în retragere.

Eu am văzut documente militare din România, în care militarii spun că n-a fost chiar așa. Sigur, evreii au aruncat, dar au aruncat și bulgarii, găgăuzii, rușii, ucrainienii, pentru că regimul românesc în Basarabia a fost unul foarte naționalist.

Spre exemplu, generalul Nicolae Ciupercă în 1938, comandantul Armatei a 3-a, a dat un decret ca rușii din Chișinău să nu mai folosească samovare să-și facă ceaiul. Un decret fără sens. Imediat, iarăși, rușii, bineînțeles, aveau motive să critice regimul românesc de atunci.

Sar peste asta, rolul evreilor în partidul comunist și în general soarta lor în timpul războiului. Se știe că foarte mulți dintre ei erau membri ai partidului comunist în clandestinitate, dar erau, în același timp și mulți meseriași, muncitori mai ales din Transilvania, foști sindicaliști, care s-au alăturat mișcării comuniste datorită cedării Ardealului de Nord de către Carol al II-lea.

În istoriografia românească se pomenește puțin despre mitingul de protest de la Brașov din 2 septembrie 1940, împotriva cedării.

Mare miting la uzinele aeronautice, au ieșit muncitorii! Poate să pară ironic, dar principalii vorbitori, doi dintre ei mai exact, erau comuniști!

Da, protestul a fost sprijinit de Mișcarea Legionară, dar erau și comuniști amestecați, mânați de un sentiment de naționalism, de înțeles, de altfel. Unul dintre vorbitori a fost un evreu comunist român, care a protestat împotriva cedării Transilvaniei.

Soarta lor se știe și s-a scris, mai ales după 1990 aici în România, despre faptul că Antonescu, da, a deportat populația evreiască din Basarabia și Bucovina de Nord, dar n-a deportat populația evreiască din Regat și din sudul Ardealului.

Aici, avea motivele lui: Antonescu îi considera pe evreii din sud, din Regat, evreii lui, și nu asculta de sfaturile Germaniei de a-i trimite pe acești evrei în Polonia ocupată.

În schimb, în considera pe evreii din Basarabia și Bucovina ca fiind trădători pentru că erau rusificați și voia să scape de ei, să-i arunce peste hotare, ca să folosesc o expresie a lui Mihai Antonescu.

Și ei, săracii, după cum știm, sute de mii de oameni, au murit, unii prin împușcare, mai ales invalizi și copii, care nu puteau ține pasul în marșurile forțate.

Ce spun eu e bazat pe documente germane de epocă, în care ofițerii de la SS povesteau cum armata română era foarte cruntă cu aceste coloane de deportați.

Alții au murit de tifos, care era endemic în Transnistria, alții de frig, alții de foame. Cei care au ajuns în Transnistria au fost cazați în niște ferme aflate în ultimul hal, fără acoperișuri, n-aveau încălzire, în niște cocini de porci.

Foarte mulți au murit acolo.

Evreii locali, rusofoni sau ucrainofoni, au fost deportați și ei în interiorul Transnistriei, deci cei din Odessa au fost duși la râul Bug, amestecați cu evreii români din Basarabia și Bucovina și au murit împreună.

„Dacă vă uitați la profesorii americani de elită după al doilea Război Mondial, de la Harvard, Yale, California, Berkeley, toți au lucrat pentru serviciile de spionaj americane”.

Dennis Deletant

– Spuneați că v-a interesat acest subiect, al sabotajelor britanice în România, încă din studenție, când ați întâlnit un profesor care a fost angrenat în misiuni din România. V-a dezamăgit de ați descoperit?

– Profesorul meu a fost membru al Comisiei Aliate de Control și așa a învățat și el românește și a intrat în contact cu mai mulți români.

La orele lui eram doar doi studenți, când m-am înscris la facultate, la română. El povestea, mai ales cu mine, că celălalt coleg al meu era interesat de Serbia, deși a studiat tot în românește.

Pe urmă, am căpătat în 1969 o bursă de la Consiliul Britanic să vin în România la cercetare și subiectul meu era Codicele de la Ieud, un document care datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care este și în slavonă, dar și în română.

Interesul meu ințial era pentru limba română. Atunci, la București mă duceam foarte des la Biblioteca Academiei, să studiez acest manuscris.

Ulterior, în 1978, am fost rugat să țin niște cursuri de istoria României și am devenit și mai interesat de al doilea Război Mondial.

Profesorul meu a ieșit la pensie la sfârșitul deceniului al optulea, dar mi-a povestit foarte multe din experiențele lui și mi-a trezit un mare interes legat de ce s-a întâmplat în România, mai ales soarta celor care erau anglofili și americanofili.

Mai târziu am luat legătura cu oameni care au fost implicați direct. Profesorul meu n-a avut voie să se întoarcă în România, decât în 1963, când a participat la cursurile de vară de la Sinaia organizate de Universitatea din București. După ce a murit, eu i-am cerut dosarul de la Securitate.

Și, spre marea mea surprindere, sunt acolo foarte multe fotografii cu mine, pentru că el i-a cunoscut pe socrii mei, că soția e româncă.

Revin, când făcea partea din Comisia Aliată de Control, mi-a povestit că prietenii lui și la București și la Iași, care erau profesori universitari în majoritate, îi cereau stegulețe britanice, ca să își pună pe mașini ca să scape de rechiziționările rușilor.

Ei confiscau mașinile particularilor. Și el umbla cu buzunarele pline de stegulețe britanice.

Această purtare a sovieticilor este identică și în Cehoslovacia, și în Ungaria și în Germania mai ales. Alimentează această imagine a Rusiei ca o țară din Est, necivilizată în concepția unor oameni, pe când, pentru mulți români, civilizația germană conta foarte mult, indiferent de ideologia nazistă.

Germania, era un stat de formație europeană, deși, iarăși, ajungem vrând-nevrând la această ironie a sorții: că deși erau o țară civilizată a făcut ce-a făcut în al doilea Război Mondial.

Nu m-am deziluzionat citind pe acest subiect.

SOE nu era format în întregime din cadre militare, pe când MI6 era un serviciu militar.

În SOE erau profesorii mei. Erau tot felul de excentrici idealiști, care au fost recrutați, iar unii erau și cam comuniști, aveau simpatii pentru URSS tocmai pentru că erau anti-fasciști.

Am înțeles această atitudine adoptată de ei, au fost oameni care au comis greșelile lor din punct de vedere militar, fiindcă n-au fost destul de precauți. Sigur că îmi pare rău că acțiunile lor n-au avut succesul pe care și l-ar fi dorit, dar în același timp, îi admir pentru curajul lor.

Mă gândesc nu numai la ei, cei care au lucrat pentru SOE, dar la ceilalți academicieni și de la noi și din SUA, care au lucrat pentru serviciile de informații.

Dacă vă uitați la profesorii americani de elită după al doilea Război Mondial, de la Harvard, Yale, California, Berkeley, toți au lucrat pentru serviciile de spionaj americane și au adus contribuții foarte importante.

FOTO: Fold3, Arhivele Militare SUA

Dennis Deletant s-a născut în 1946 și este istoric.

În prezent, este profesor invitat al Catedrei de Studii Românești „Ion Raţiu” de la Georgetown University, Washington, DC, și profesor emerit la School of Slavonic and East European Studies, University College, London.

A venit prima oară în România în 1965, s-a căsătorit cu o româncă și de atunci se întoarce anual, ca să-și viziteze prietenii și rudele.

Este autorul mai multor cărți de istorie recentă care vizează România și Europa de Est.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€