Declarația de la Havana

Mihnea Măruță

Redactor

Dacă am avea o mașină a timpului și am călători, să zicem, în 2116, pentru a afla, ca în scenariile SF, ce greșeli majore facem în prezent – poate-poate deturnăm traiectoria evenimentelor la întoarcere -, e foarte probabil că în cărțile de istorie de peste 100 de ani am descoperi, consemnată ca moment de cotitură globală, întâlnirea de la Havana, din 12 februarie 2016, între capul Bisericii Catolice și Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse.

A fost nevoie să treacă un mileniu pentru ca un Papă să se vadă, față în față, cu un Patriarh rus. Faptul că această întâlnire a avut loc, după o mie de ani de răceală și concurență (termen la care voi reveni), și că, mai mult decât atât, ea s-a soldat cu o declarație comună în 30 de puncte înseamnă că situația oamenilor și a omenirii, la început de nou mileniu, este atât de gravă, încât până și opozițiile dogmatice – marea cauză a schismei dintre ortodocși și catolici – pot fi lăsate, pentru o vreme, pe un plan secundar.

Să nu ne ferim de cuvinte. Întâlnirea de la Havana privește întreaga planetă și trimite semnale tuturor centrilor de putere mondială. Ea este, mai întâi, o mutare politică, pentru că este determinată de probleme politice și va avea efecte geopolitice.

La un alt nivel însă, suntem martorii unei ridicări a mănușii.

Atacat din mai multe părți – secularism intolerant sub pretextul toleranței, islamism terorist sub stindardul identității amenințate, propagandă care culpabilizează până și condiția de a te fi născut astfel (și nu altfel) sau într-un loc (și nu într-altul) -, creștinismul instituțional nu mai întoarce obrazul.

Declarația de la Havana e o regrupare pentru un nou tip de război și o asumare a acestui război.

Cu părere de rău, dar pacea s-a terminat. Nu ni se spune cine e inamicul, dar frontul se poate extinde în sufletul oricăruia dintre noi.

De aceea, e folositor să înțelegem cât mai multe dintre mesajele – mai ales neexplicite – pe care le conține istoricul document semnat de Papa Francisc și de Patriarhul Kiril (textul integral în românește, aici).

Iată câteva sugestii:

1) Locul ales pentru întâlnire e un prim mesaj. Cuba e o țară aflată într-un soi de limbo ideologic și spiritual. A renunțat la comunismul pur și dur, dar nu s-a întors la capitalism. E altceva: probabil că nici cubanezii înșiși n-au habar ce anume. Cincizeci de ani de sărăcie și izolare nu pot fi eludați, la fel cum nici întoarcerea la statutul de cazino al Americii nu poate fi luată în calcul.

Cui în talpa Statelor Unite și punct strategic în războiul rece, locul unde conflictul nuclear a fost cel mai aproape să distrugă planeta („criza rachetelor”, 1962), Cuba e atât un simbol anti-consumerist (idee la care ține Suveranul Pontif), cât și un spațiu în care Biserica poate umple vidul de speranță la despărțirea de ateismul oficial de stat (tendință întruchipată de Patriarhul Kiril).

„Ceva nu-mi miroase a bine”. Ce cred refugiații ucraineni despre Călin Georgescu și direcția extremistă pe care stă să o ia România

Românii vor să primească mai multă empatie de la clasa politică și au dreptate. Empatie vor și vecinii invadați și bombardați atroce de Rusia. Ei de ce nu ar avea dreptate? 

Marcel Ciolacu dă bir cu fugiții, confruntat cu consecințele propriei guvernări. Are cine să-l aducă înapoi și să-l pună să-și asume responsabilitatea?

Deocamdată am aflat ceva ce știam deja: în capul guvernului actual și eventual și al celui viitor se află un om complet iresponsabil. Din acest punct de vedere, poate că nu ar fi o tragedie, ci chiar ar fi absolut necesar ca domnul Ciolacu să nu mai ocupe nicio funcție de stat în România, indiferent cine vine în locul lui la PSD. Marii bărbați de stat își asumă prostiile, nu rămân paralizați în fața consecințelor acestora.

Punctele 2 și 3 ale Declarației de la Havana spun, printre rânduri, că nu Europa, cu „vechile ei litigii”, este modelul, ci această insulă – speranță a „Lumii Noi”.

Straniu, dar demn de ținut minte.

2) Punctele 5, 6 și 7 se referă explicit la refacerea „unității voite de Dumnezeu”, ca unică modalitate de a reacționa la „provocările lumii contemporane”. E o referire voalată la atacurile de care vorbeam mai sus, față de care – spun cei doi semnatari – „conștiința noastră creștină nu ne autorizează să rămânem pasivi”.

3) E neclar, pentru cititorul de rând, cui se adresează Papa și Patriarhul Rusiei la punctul 9, în care cheamă „comunitatea internațională să acționeze de urgență pentru a preveni expulzarea în continuare a creștinilor din Orientul Mijlociu”. Această confuzie e valabilă și în cazul apelului de a se depune „orice efort” pentru a se pune capăt terorismului.

Sentimentul e că acest tip de formulare se folosește în loc de „vă știți voi care sunteți”.

4) Punctele 13 și 16 vizează instrumentalizarea islamului. Primul dintre acestea spune că „nici o crimă nu poate fi comisă în numele lui Dumnezeu”, aluzie clară la atentatele sinucigașe. Celălalt e o luare de poziție diplomatică, dar transparentă, față de chestiunea refugiaților: „Păstrând deschiderea față de contribuția altor religii la civilizația noastră, suntem convinși că Europa trebuie să rămână fidelă rădăcinilor sale creștine”.

Ospitalitatea e una, renunțarea la identitate e alta, pare a spune textul Declarației, mai ales că, la punctul 17, se sugerează că problema migranților trebuie rezolvată la sursă, fiind cauzată de „inegalitatea crescândă în distribuția bunurilor pământești”.

5) Apărarea familiei întemeiate pe căsătoria dintre bărbat și femeie, precum și regretul explicit că maternitatea și paternitatea, ca „vocații”, sunt „îndepărtate din conștiința publică” (punctele 19 și 20) se constituie în poziționări pe unul dintre cele mai dure fronturi ale acestui conflict internațional.

Tradiție versus liberalism, diferență versus androginie, ocuparea centrului în discursul public, drepturile minorității, influența cuplului de părinți asupra copilului – toate aceste noțiuni și ciocnirile lor nu mai pot fi discutate rațional, indiferent de mărimea grupului în care sunt lansate. E vremea lui care pe care, sub imperativul toleranței, dar într-o isterie generală în care prea mulți sunt gata să scoată armele pentru a-și impune credința.

6) Punctele 24, 25 și 26 sunt victorii ale Federației Ruse – ca și cum Vladimir Putin ar fi semnat cu mâna Patriarhului Kiril – în negocierea pe dosarul ucrainean. „Nu putem accepta uzul mijloacelor neloiale pentru a-i incita pe credincioși să treacă de la o Biserică la alta” se referă la prozelitismul greco-catolic din Ucraina.

Dovada vine mai încolo: „Metoda «uniatismului» din trecut (…) nu este o modalitate care permite restabilirea unității”. Această frază nu e altceva decât o teribilă condamnare istorică a cultului înființat ca soluție de compromis între Biserica Apuseană și cea Răsăriteană. Condamnat la ghilimele.

În plus, Declarația lovește și în tentativa unei părți a ortodocșilor ucraineni de a ieși de sub jurisdicția Moscovei și de a crea o Patriarhie autocefală de Kiev: „Sperăm ca schisma dintre credincioșii ortodocși din Ucraina să fie depășită pe baza normelor canonice existente”.

7) Ultimele puncte ale Declarației (28-29-30) reprezintă o încurajare adresată creștinilor de a nu înceta să-L mărturisească pe Hristos. Reamintirea îndemnului „Nu te teme, turmă mică!” sună ca o confirmare a confruntării generale despre care vorbește, fără a o defini, întreg acest text istoric.

*

Am promis că voi reveni la termenul de concurență. La punctul 24, se spune „nu suntem concurenți, ci frați” – afirmația care va avea nevoie, probabil, de cele mai multe dovezi pentru a fi crezută de trupurile celor două Biserici.

Și asta fiindcă, în spațiul majoritar ortodox, Biserica rusă va fi percepută, mai ales după acest eveniment, ca un al doilea minister de Externe al Moscovei. În ceea ce privește Roma, abia disponibilitatea de a pune în discuție primatul papal va însemna că frăția e mai presus de infailibilitate.

Pentru a soluționa aceste schisme, poate că nu în viitor ar trebui să ne ducă acea mașină a timpului, ci departe, foarte departe, într-un trecut în care capii Bisericii au ales de prea multe ori să dea Cezarului, tot Cezarului, și ceea ce este al lui Dumnezeu.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€