De la Oceanul Arctic la Atlantic. Aventura lui Mircea, cea mai tânără persoană care străbate Europa pe bicicletă

Ingrid Ștefan

În prima noapte a dormit pe grilajul metalic din fața aeroportului Honningsvåg, cel mai nordic oraș din Norvegia. La 9 grade, într-un sac de dormit și niște pliculețe încălzitoare. Tot atunci și-a asamblat și bicicleta.

Dis-de-dimineață a pornit la drum. Sau, mai bine spus, la împins bicicleta kilometri prin zăpadă, până la peninsula Knivskjellodden, cel mai nordic punct al Europei. Pe ultima sută de metri, i s-a rupt pedala stângă. Mai avea doar 11 kilometri de mers.

Un autostop, un service și, o zi mai târziu, a reușit. Pe 5 iunie, înghețat de la zăpadă, a ajuns în punctul zero. De-acolo a început 9.000 de km pe bicicletă, pe ruta extinsă European Divide Trail, care traversează Europa din Scandinavia, prin țările vestice, și până-n Spania, la Punta de Tarifa.

Acum, aproape de kilometrul 6.800, Mircea Arămescu, 21 de ani abia împliniți, urmează să devină cea mai tânără persoană care a pedalat din cel mai nordic până-n cel mai sudic punct al Europei. 

Mircea Arămescu, pe parcursul traseului care străbate Europa de la Nord la Sud Foto: arhivă personală

Într-un interviu pentru PressOne, tânărul povestește cum un video văzut în social media s-a transformat în cea mai mare aventură a sa de până acum. 

De la 600 la 9.000 de kilometri

„Anul trecut, într-un Erasmus în Germania, am cunoscut pe cineva care a făcut o excursie pe bicicletă din Serbia în România. Și m-am gândit că aș putea să fac și eu asta”, povestește Mircea, de pe treptele unei clădiri din sudul Franței, unde s-a oprit pentru interviul cu reportera PressOne. 

Cu zero experiență despre ce înseamnă să faci bikepacking, o formă de cicloturism cu rucsacul în spate, și cu o bicicletă veche de zece ani a tatălui său, a pornit, vara trecută, în prima sa aventură pe bicicletă. Din Iași, orașul natal, către Belgrad.

Din cei 1.000 de kilometri, a reușit să facă vreo 600. Dar a descoperit atunci European Divide Trail. „A fost un video pe care l-am văzut de multe ori. M-am uitat din nou la el inclusiv acum câteva zile”. Era videoul lui Angus Young, un atlet de ultra anduranță din Marea Britanie, care a setat un record pentru cea mai rapidă parcurgere a acestei rute.

„Mi s-a părut fantastic. Am zis că vreau să încerc lucrul ăsta la un moment dat”, povestește el. „Deși n-aș fi fost în stare să fac ceva similar, am zis că pot să fiu cel mai tânăr care să completeze ruta”, adaugă. 

Mircea a căutat încă din septembrie fiecare persoană care finalizase traseul. A mers atât de departe încât, aflând de un băiat din Australia a cărui vârstă nu o putea confirma, l-a găsit și l-a întrebat personal. „Din fericire, avea 22 de ani”, povestește râzând.

Odată decis, și-a căutat și o cauză pentru care să pedaleze. Nu ca scop, ci mai mult ca mijloc să mai obțină niște sponsorizări: „M-am gândit că de ce m-ar ajuta cineva pe mine, dacă nu ajut și eu pe cineva?”

Așa a ajuns să strângă bani pentru UNHCR, agenția pentru refugiați a Națiunilor Unite. Un euro pentru fiecare kilometru. Deși kilometrii au depășit donațiile, a reușit să strângă 1.700 de euro până acum.

„Dad lore” și povești de adormit copiii

Femeile fără adăpost: violență, vulnerabilitate și supraviețuire în București

Cristina Oprea este director de programe la Asociația Carusel, și are un doctorat susținut la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, unde și predă, dedicat femeilor fără adăpost. „Femeile ajung pe stradă mai ales din cauza violenței domestice. La bărbați cauzele sunt mai diverse, dar la femei violența este aproape întotdeauna prezentă, direct sau indirect.”

Însă nici vârsta, nici cauza n-au fost motivația cea mai de preț. Nici vreo pasiune pentru sporturile de ultra anduranță, chiar dacă în ultimii ani a participat la câteva semimaratoane și chiar la un maraton în Oslo, iar pe site-ul său se intitulează „atlet de anduranță aspirant”. Mai degrabă a fost ideea de „dad lore”.

„Ideea de dad lore mă face să vreau să fac lucruri ceva mai deosebite, să am povești pe care să le descopere la un moment dat copiii mei”, spune c-un zâmbet în colțul gurii, de parcă deja se vede peste 20 de ani, povestind. Conceptul l-a cultivat în timp, prin meme-uri din online. 

Înarmat cu voință, video-ul de inspirație și un plan bine stabilit, și-a anunțat părinții de idee abia în martie. „I-am arătat video-ul mamei și la un moment dat a zis să închidem, că s-a prins ce vreau să-i spun”, își amintește Mircea. 

Nici n-ar fi ajuns atât de departe dacă nu era el să-l trezească în fiecare dimineață: „L-am rugat la un moment dat să mă sune ca să mă trezească, pentru că știam că dacă îmi pun alarme n-o să plec la timp”. 

Acum îl sună în fiecare zi, cam pe când răsare soarele.

După, Mircea își strânge cortul, își ia bicicleta și pleacă la drum. Asta când doarme în cort, prin sălbăticie sau la marginea orașelor. Au fost momente în care a dormit doar în sac. Pe treptele de la poarta unei biserici. În fața unei primării. Pe clasica bancă din parc sau chiar în cimitir. Merge des în cimitire, pentru că acolo găsește mereu apă.

Sunt seri în care, din prea mare oboseală, Mircea alege să nu mai ridice cortul și să se odihnească direct în sacul de dormit Foto: arhivă personală

Într-o noapte în care a vrut să doarmă într-un cimitir, pe bancă, l-a prins ploaia de cum și-a desfăcut sacul de dormit. 

„Mi-am pus pătura de urgență, o bucată mare de plastic și cumva am dormit”, își amintește Mircea. Sacul de dormit s-a udat. La fel și geanta cu lucruri pusă sub cap la fel.

„Sper să nu rămân cu papucul în mlaștină”

A doua zi a continuat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 

„Băi Mircea, ești într-o aventură, e normal să se întâmple lucruri nasoale”, își spune când îi e mai greu. Și merge mai departe. Asta l-a ajutat și în prima zi în Norvegia, când s-a lovit de unul dintre cele mai grele momente. 

„Peninsula era ca o lamă de cuțit care ieșea din mare, cu o bucată mai lină, din plăci de piatră care se udau și își pierdeau aderența”, povestește el. „La un moment dat, am avut senzația, pentru câteva secunde, că voi aluneca până la ocean. Nu era posibil, doar înfricoșător”, adaugă. 

Își amintește că a ajuns „terminat psihic” la punctul de start. De unde, însă, a continuat. 

Așa cum a făcut-o și prin mlaștinile din Suedia, unde și-a împins bicicleta patru kilometri, în apă pe alocuri până la genunchi. Cu țânțarii de jur împrejur. 

„Treceam un râu, dar mi s-a afundat piciorul. Eram c-o prietenă în telefon și i-am spus să aștepte puțin, că sper să nu rămân cu papucul în mlaștină”, povestește. N-avea altă pereche. Avea să-și cumpere una nouă abia după nenumărate runde de lipit talpa papucului stâng cu super glue. 

Un viking în costum de ciclist

La 1,89 metri, cu părul lung și barbă, poate trece drept un viking în echipament de ciclist. Coarnele de reni de pe cadrul bicicletei, găsite pe marginea străzii în Norvegia, îi întregesc imaginea. 

„Nu sunt foarte sigure, pentru că au colțurile îndreptate spre mine”, explică Mircea în timp ce face o prezentare a bicicletei. „N-am căzut pe ele… până acum”.

Astrid, bicicleta fără de care Mircea n-ar fi putut continua aventura Foto: arhiva personală

În viața de zi cu zi, Mircea e student la afaceri internaționale în Suedia. Cu o pasiune pentru mitologia nordică și o anduranță demnă de vikingi, însă. Iar asta se simte până și-n numele bicicletelor. 

Întâi a fost Astrid și apoi Toothless, sau Știrbul. Ambele numite după personaje din filmul animat „Cum să îmblânzești un dragon”, cu vikingi, primul film 3D pe care l-a văzut cu tatăl său la cinema.

Astrid, Toothless și cum a rămas fără bicicletă

Astrid, un mountain bike semi-rigid, era bicicleta tatălui său, veche de zece ani, și nu mai scumpă de 500 de euro. Semăna cu bicicleta lui din adolescență, doar că era verde. De asta a și ales-o, deși era cu o mărime prea mică. 

„Prietenii mei mi-au spus: Lasă, Mircea, dacă nu-ți găsești vreo fată aici, o să-ți găsești o Astrid în Suedia”. Și, într-un fel, a găsit-o. Astrid i-a fost partener de nădejde până în Germania. Fără revizii, cu cauciucurile vechi, schimbătorul de pe spate ușor defect și momentele în care lanțul părea c-o să-i pocnească din clipă-n clipă.

Asta până i-a cedat frâna pe față: „Am dus-o într-un service și au rezolvat-o. Dar mi s-a spus direct că bicicleta este un morman de gunoi. Și că tipul care i-a făcut service-ul n-a avut curaj nici s-o testeze.” 

Cu inima grea, Mircea a trebuit să decidă: putea Astrid să termine traseul?

„Bicicleta asta n-ar fi crezut în viața ei c-o să facă așa ceva. M-am atașat emoțional de ea și am crezut c-o să putem ajunge până la final, dar…”, spune cu o pauză lungă. Astrid n-a reușit. S-a-ntors acasă colet. „E de agățat pe perete”, e de părere tânărul.

Așa a apărut Toothless, un mountain bike negru, numit după dragonul din film, pe care Mircea obișnuia să-l deseneze când era mic. În ziua când a luat-o, nu se simțea prea bine. „Îi pusesem pe ai mei la cheltuieli neprevăzute și nu voiam să pun și presiunea asta asupra lor”. Dar când i-a sunat, iar tatăl lui i-a propus entuziasmat s-o numească Toothless, s-a-nveselit și el. „De atunci așa a rămas”.

„Simțeam că oricât pedalez, tot rămân în urmă”

Ce înseamnă să pedalezi 9.000 de km? O trecere prin toate stările, de la entuziasm, la extaz, la neputință și tristețe. 

De exemplu, într-o zi de august, după ce a montat niște plăcuțe noi de frână și a mâncat un croissant în parcare unui supermarket, cu piesa Shallow, s-a simțit în al nouălea cer. „Am început să pedalez și pur și simplu parcă treceam dincolo de planul ăsta al existenței.”

9.000 de km pe bicicletă vin la pachet cu emoții din cele mai diverse, de la extaz, la neputință și tristețe Foto: arhivă personală

În alte momente n-a simțit nimic pedalând. Sau nu și-a mai dorit să continue. Ca într-o zi în Germania. Ploua. Era obosit. Nu mâncase suficient. „Simțeam că oricât pedalez, tot rămân în urmă”, își amintește. 

Avea deja o întârziere de 13 zile peste planul inițial și-l măcina faptul că ai lui ar fi vrut să-l vadă la linia de finish. 

„Merg cu surorile mele în Spania și au ales chiar perioada aceea, într-un oraș din apropierea Tarifei. Au făcut efortul să vină, să se gândească la zbor și toate detaliile.” Spera c-o să poată ajunge și el și se învinovățește pentru că n-a pedalat mai mult. 

Oameni și drone: un dram de putere

Toate s-au rezolvat cu o masă serioasă. Și cu teama că, dacă renunța, rămâne cu un mare „ce-ar fi fost dacă”. Și cu dezamăgirea publicului de pe Instagram. „Mi-am făcut atâta publicitate, încât trebuie să merg până la capăt. Sunt oameni care mă încurajează. Nu doar cei care au donat, dar și cei care au stat și mi-au trimis mesaje”, susține Mircea. 

Fiecare zi înseamnă trezit, pedalat, mâncat și dormit. Plus o pauză pentru cules fructe de pe marginea drumului. Și de la capăt. Când îi e greu, își sună prietenii sau familia să-i țină companie. Sau se uită la tot ce-a filmat cu mica dronă pe care o cară în cele 30 de kilograme de echipament cu care imortalizează momente pentru „fani”. Și viitorii copii.

Un ultim vis

„E ca un pachet de gume. Dacă ți-a plăcut la un moment dat gustul, îl mai iei încă o dată.” Așa a dat și el de gust. Nu pentru gume, ci pentru aventură.

Poate de asta își planifică încă două mari cicluri de anduranță, secrete deocamdată. Deși nici n-a ajuns la Punta de Tarifa. Sau înapoi în Suedia, unde va începe anul doi de facultate. 

Până atunci, mai are doar un vis. „Vreau să ating Oceanul Atlantic”. Exact așa cum a atins Oceanul Arctic când a-nceput călătoria. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€