De ce nu au dreptate Polonia și Ungaria și unde a greșit Uniunea Europeană?

Ungaria și Polonia amenință să blocheze prin veto bugetul pe următorii șapte ani (2021-2027) al Uniunii Europene și planul de relansare economică post-pandemie, care însumate depășesc 1800 de miliarde de euro (adică de circa opt ori Produsul Intern Brut al României în 2019).

Cele două state central-europene invocă această armă nucleară pentru a obține anularea condiționării accesului la fonduri europene de respectarea regulilor statului de drept. Premierul maghiar Orban Viktor a declarat că un asemenea mecanism ar „transforma UE în Uniunea Sovietică”.

Budapesta și Varșovia consideră că evaluarea standardelor democratice este doar o formă de control ideologic, o limitare a suveranității statelor membre pe baze subiective și o impunere din afară a unei imigrații necontrolate, care ar afecta identitatea creștină a celor două țări.

Cine are dreptate și cum s-a ajuns aici?

Deși unora le-ar plăcea să o vadă limitată la un spațiu de liber schimb economic, UE a fost de la bun început un proiect politic. Obiectivul său era de a instaura pacea pe bătrânul continent, zguduit de două războaie mondiale, prin integrarea economică și aderarea la valori comune.

Respectarea statului de drept nu este o găselniță de ultimă oră, ci temelia UE. Articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) este limpede:

„Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.”

Mai mult, articolul 6 TUE precizează : „Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000”.

Pentru a putea adera la UE, pe care o vedeau pe bună dreptate drept cheia viitoarei lor prosperități și stabilități, țări occidentale care au trecut prin dictaturi sau regimuri autoritare după al Doilea Război Mondial, precum Spania, Portugalia sau Grecia, au trebuit să demonstreze un angajament democratic solid și ireversibil. În Occident, unde memoria fascismului era și încă este vie, se subînțelegea că orice derivă antidemocratică este incompatibilă cu apartenența la UE.

Inovația este doar acest mecanism care să lege accesarea fondurilor UE de respectarea democrației. Dar statele ex-comuniste din Estul și Centrul Europei, când au depus cereri de aderare la UE, au trecut și ele printr-un proces de conformare voluntară.

Articolul 49 TUE, care precizează condițiile de aderare (cunoscute din 1993 drept criteriile de la Copenhaga, pe baza cărora s-a integrat în UE întregul bloc fost comunist), începe exact așa: „Orice stat european care respectă valorile prevăzute la articolul 2 și care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii.”

România și Bulgaria, de pildă, în privința cărora înainte de aderare existau reticențe că ar respecta integral standardele democratice ale UE, au fost primite în Uniune sub rezerva celebrului Mecanism de Cooperare și Verificare (MCV).

Legarea accesului la fonduri de respectarea statului de drept constituie o generalizare și permanentizare a MCV. Cum a apărut acest mecanism?

În cadrul negocierilor din acest an pentru bugetul 2021-2027 și planul de relansare post-pandemie, o seamă de state mai bogate, adepte ale disciplinei fiscale și ale căror contribuții către UE depășesc ceea ce primesc direct înapoi, faimoasele „frugale” (Austria, Danemarca, Olanda și Suedia ) au condiționat aprobarea pachetului excepțional de sprijin post-pandemie de reducerea contribuției lor și de introducerea controlului asupra statului de drept.

În aceste societăți, ascensiunea lui Orban sau Kaczynski, care profită de banii europeni, dar resping principiile și valorile drept „control ideologic”, erodează credibilitatea proiectului european. Mișcările eurosceptice au atins o pondere electorală semnificativă în toate cele patru țări.

Unde a greșit UE?

De ani de zile, Budapesta și Varșovia sunt criticate pentru derive antidemocratice. Până acum, ele nu au putut fi însă sancționate pentru încălcarea tratatelor. De ce? Pentru că aici UE a păcătuit prin naivitate.

Articolul 7 TUE stipulează modul în care poate fi constatată „existența unei încălcări grave și persistente a valorilor prevăzute la articolul 2, de către un stat membru”. Consiliul trebuie să voteze în unanimitate (cu excepția statului vizat, desigur).

Altfel spus, Tratatul nu a prevăzut eventualitatea în care nu doar unul, ci cel puțin două state ar derapa simultan de la statul de drept. În Estul post-comunist, această probabilitate era mult mai ridicată decât în Occident. Așa că Polonia și Ungaria s-au putut proteja reciproc de aplicarea până la capăt a articolului 7, care prevede și sancțiuni, mergând până la suspendarea dreptului de vot în Consiliu.

Totuși, cum a putut fi adoptat mecanismul privind statul de drept, dar nu și bugetul?

Tratatele UE prevăd proceduri diferențiate de vot. Bugetul multianual se aprobă cu unanimitate. Comisia Europeană, în calitatea ei de gardian al tratatelor, a elaborat proiectul acestui mecanism. Când Consiliul deliberează asupra unei propuneri din partea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, aceasta poate fi adoptată cu majoritate calificată (adică cel puțin 55% dintre statele membre, ceea ce înseamnă 15 din 27, care împreună să reprezinte cel puțin 65% din populația europeană).

Dispozitivul a fost aprobat de Consiliu, dar și de Parlamentul European, reprezentantul cetățenilor, care l-a votat în octombrie, cu o majoritate zdrobitoare, de peste două treimi. Consiliul și Parlamentul au căzut de acord la început de noiembrie asupra noului buget, a planului de relansare, dar și a condiționalității respectării statului de drept, iar înțelegerea finală urma să fie votată în cele două instituții. Totuși, cele trei aspecte pot fi discutate și separat, ele nu sunt intrinsec legate.

Guvernele de la Budapesta și Varșovia nu au putut împiedica această decizie. Pentru a evita votul final, probabil în Consiliul Afaceri Generale din 8 decembrie, Polonia și Ungaria, sprijinite cu jumătate de gură și de Slovenia, au mers pe calea șantajului.

Ele ar putea vota bugetul și planul de relansare, dar contesta mecanismul privind respectarea statului de drept la Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). CJUE poate cenzura orice decizii sau acte care nu sunt conforme tratatelor, iar decizia ei este irevocabilă. Însă Polonia și Ungaria au pierdut de regulă contestațiile la CJUE, care în aprilie 2020 a decis de pildă că acestea două, precum și Cehia, au încălcat legislația europeană prin refuzul cotelor obligatorii de migranți.

Polonia și Ungaria nu au obiecții privind bugetul în sine, ori planul de relansare, la a căror negociere au participat. Ele sunt nemulțumite de un dispozitiv care face obiectul altei proceduri de decizie, căreia nu îi pot opune veto.

Prin urmare, retorica maghiaro-polonă privind caracterul subiectiv și imperialist al deciziei de condiționare a fondurilor europene de respectarea statului de drept este neîntemeiată.

Cetățenii europeni, inclusiv maghiarii și polonezii, sunt de acord cu valorile europene

Mai mult, un sondaj comandat de Parlamentul European a constatat în octombrie că 77% dintre europeni sunt de acord ca fondurile europene să fie legate de respectarea statului de drept. În Polonia și Ungaria, 72% aprobă ideea, iar numai 16% (Polonia), respectiv 18% (în Ungaria) sunt în dezacord cu ea. Așadar, poziția celor două guverne rebele nu are nici măcar legitimitate populară: nu pentru asta le-au dat votul alegătorii.

Cele două state și-au asumat obligații clare în această privință prin tratatele de aderare la UE, când au delegat competențe naționale, deci o parte din suveranitate, către Uniune. Au participat și la negocierea Tratatului de la Lisabona, intrat în vigoare în decembrie 2009 și care constituie ultima formă a tratatelor europene. Doar că, între timp, au prins curaj, speculând o breșă a legislației europene (unanimitatea pentru decizii de sancționare în baza articolului 7 TUE) și sunt gata să dea foc casei comune pentru a nu fi obligate să-și respecte cuvântul dat la primirea în UE.

Dacă Consiliul, adică statele membre, și Parlamentul European cedează în fața șantajului, viitorul UE va fi în bună măsură compromis. Ideea de coeziune și de acceptare a unor valori comune va fi spulberată, iar mișcările eurosceptice vor prinde avânt peste tot.

Spațiul de manevră este limitat. Marea provocare este de a găsi o soluție care să nu lase cetățenii maghiari și polonezi pe dinafară, ostatici ai propriilor guverne.

Adoptarea bugetului și a planului de relansare prin acord interguvernamental între celelalte 25 de țări, după cum a sugerat premierul olandez Mark Rutte, ar arăta fermitatea UE, dar i-ar afecta unitatea, într-un context delicat cum este pandemia.

S-ar putea însă ca amenințarea respectivă să fie singura cale de a aduce înapoi oile rătăcite.