De ce detenția lui Adrian Severin nu are nimic în comun cu Gulagul românesc

Fostul europarlamentar și ministru de Externe Adrian Severin a ieșit săptămâna trecută din pușcărie, unde fusese închis pentru luare de mită și trafic de influență.

Imediat după eliberare, deși a executat doar un an și jumătate dintr-o pedeapsă de peste 3 ani, Severin a postat pe Facebook o lungă declarație în care deplânge soarta politicienilor condamnați pentru corupție.

Iată un fragment din postarea sa:

„La Rahova, ca, de altfel, în întregul univers concentraționar românesc actual − Gulagul României îngenuncheate, ocupate și umilite, găsiți o mare parte a aurului care plutește în ea. O prea mare parte”.

Severin reia astfel o temă folosită des de politicieni cercetați sau trimiși după gratii, precum și de câteva posturi tv: și anume că toate condamnările pentru fapte de corupție din această perioadă ar fi similare cu represiunea comunistă de la finalul anilor ’40 și începutul anilor ’50.

Ideea a fost formulată, printre alții, de către președintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, cercetat și el de către procurorii DNA, de către fostul premier Adrian Năstase, care a făcut închisoare pentru corupție, sau de fostul ministru al Justiției Tudor Chiuariu, condamnat și el cu suspendare.

Cu alte cuvinte, acești oameni susțin că faptele de corupție care le sunt imputate, precum și condamnările decise de complete de judecată nu sunt altceva decât înscenări asemănătoare celor din timpul terorii comuniste.

Ei se compară cu deținuții politic ai anilor ’50-’60. Cu Gulagul românesc.

Challenge accepted.

Pentru comparație, am ales date publicate pe site-urile Memorialului Sighet și ale altor instituții care cercetează istoria recentă a României.

De pildă, textul „Geografia și cronologia gulagului românesc”, scris de Romulus Rusan, soțul poetei Ana Blandiana, oferă o imagine fidelă a ceea ce a însemnat Gulagul românesc.

Penitenciarul Sighet a fost una dintre cele mai cumplite închisori ale regimului comunist. Acolo a murit, de pildă, Iuliu Maniu, înhumat într-o groapă comună a cărei situare nu se cunoaște nici acum.

Putem observa, în primul rând, că puțini deținuți politic ai anilor ’50, mai ales dacă avuseseră roluri politice însemnate, au mai apucat să fie eliberați. Spre deosebire de Adrian Severin sau de Adrian Năstase, care s-au întors la familiile lor înainte de a-și duce toată pedeapsa până la capăt.

Diferențele nu se opresc aici. Iuliu Maniu, spre exemplu, a fost ridicat dintr-un sanatoriu și dus în secret la pușcărie, fiind acuzat de înaltă trădare.

Adrian Severin a acceptat mită în schimbul serviciilor sale: ca europarlamentar, s-a angajat să promoveze un amendament legislativ în schimbul unei sume de bani. Acuzația este susținută cu probe video.

Pe tot parcursul proceselor, Severin a beneficiat de imunitatea oferită de demnitatea sa și de serviciile unei case de avocatură. Lui Iuliu Maniu i-au fost refuzați avocații solicitați pentru apărare, puterea comunistă numindu-i un apărător din oficiu. A fost condamnat la muncă silnică pe viață.

Procesul lui Severin a durat mai mult de trei ani, timp în care acesta s-a aflat în libertate. Pentru liderii Partidului Național-Țărănesc, arestați în lot și apoi judecați, procesul a însemnat o perioadă de tortură și înfometare în arest, unde nu erau lăsați nici măcar să doarmă. Din cauza malnutriției și a oboselii, unii ajunseseră să umble sprijinindu-se de pereți.

Deosebirea fundamentală este, însă, că Maniu a fost exterminat în pușcăria de la Sighet, în timp ce Adrian Severin a executat mai puțin de jumătate din sentință, după care a fost lăsat în libertate.

Mai mult: deținuții politic ai anilor ’50 și ’60 care au reușit să rămână vii până la decretul din 1964 aveau să fie urmăriți și șicanați de Securitate pe toată durata vieții, fiind lipsiți de libertăți care astăzi ni se par de la sine înțelese.

Poetul român Constant Tonegaru, arestat fiindcă împărțea alimente unor familii care ajunseseră la sapă de lemn, a murit la câteva luni după eliberare din cauza torturilor suferite în pușcărie. Avea 33 de ani.

Scriitorul și eseistul I.D. Sârbu a muncit într-o mină după eliberarea din închisoarea comunistă, iar apoi a trăit, până la moarte, cu domiciliu forțat.

Prin comparație, Sorin Roșca Stănescu a publicat în presă editoriale transmise din pușcărie, iar fostul premier Adrian Năstase transmitea ample postări care apăreau pe blogul propriu. Roșca Stănescu a executat 9 luni din pedeapsa de 2 ani și 4 luni, în timp ce Adrian Năstase a fost eliberat condiționat după ce executase o treime din pedeapsă.

Rămâne la aprecierea cititorilor să compare condamnările acestora cu destine precum cele ale politicienilor care au înfăptuit Unirea și care au sfârșit exterminați în închisorile comuniste.

Gulagul românesc a însemnat arestări în masă și procese sumare, urmate de condamnări. Astăzi, unele procese trenează ani de zile, după cum se poate verifica aici.

Gulagul românesc a însemnat și deportări în Bărăgan, deportări în Siberia, lagărul de muncă de la Canal, dar și teribilul experiment de reeducare prin tortură de la Pitești. Toate acestea au generat sute de mii de victime, a căror singură vină a fost refuzul de a colabora cu un regim totalitar.

Epilog.

La o zi după postarea inițială, Adrian Severin a revenit cu o precizare, pe care o redăm mai jos:

„Ar fi o impietate să las pe cineva a crede că pun semnul egalității între penitenciarele românești de astăzi și cele ale anilor 1940-1960, ori cele ale Gulagului sovietic. Aceia care au făcut experiența celor din urmă au fost martiri. Noi am fost niște răsfățați ai sorții.

Comparația cu Gulagul se referă numai la faptul că penitenciarele într-o țară sunt asemenea insulelor izolate de apele înconjurătoare, dar care împreună formează un arhipelag coerent prin unitatea de concepție care le leagă”.